Mare meci mare: a IV-a G – a IV-a A 1-0 după penalty-uri!

aprilie 16, 2012 la 10:33 pm | Postat in Jurnalistice | Scrie un comentariu
Etichete: ,

Cât timp fetele lu’ tata au fost la Canguraş, eu am frecat duda prin curtea şcolii 195, acolo unde învaţă Ana Larisa şi Maria Alexandra. Cică e cea mai bună şcoală din zonă, din Sectorul 3. Şi cred că aşa este! În săptămâna premergătoare vacanţei, nu s-au mai făcut ore. Elevii, nu doar de la Şcoala 195, şi-au făcut de cap în mod organizat. După părerea mea tot haos a ieşit! Singurii concentraţi la materia de zi cu zi au fost cei care au participat la Canguraş.
Timp de câteva ore m-am întors în timp. Am fost din nou elev de generală! Parcă pe vremea noastră treburile erau mult mai organizate. Nu era debandada de acum. Într-un colţ se vota steagul şcolii! Pentru că nu erau monitorizaţi, elevii puteau vota de mai multe ori.
Mai mulţi elevi, din clasele mari, au purces la curăţenie în jurul şcolii, pe spaţiul verde mai precis. Copiii au primit cizme de cauciu, şorţuri, mănuşi de grădinărit, şepci. Câteva tipe făceau poze. Aşa mi-am dat seama că e vorba de fapt de o sponsorizare. Din partea unui supermarket de profil. Nu mai ţin minte care.
În mijlocul curţii, alte câteva clase făceau fel de fel de concursuri, care mai de care mai idioate.
M-am îndreptat spre terenul de sport, acolo unde larma era cea mai mare. Meci de fotbal: a IV-a G vs. a IV-a A.
Un profesor făcea pe arbitrul. În albastru, a IV-a G. În roşu ăilalţi. “Albaştrii”, scuzaţi termenul, PÂRNĂI! Nu treceau mijlocul terenului. Nu le permitea tactica! Circulaţia balonului se oprea la jumatea terenului. Unde era mingea, erau toţi copiii! În cele două porţi, câte un grăsan. Aşa era şi pe vremea mea!
La “roşii” erau vreo doi care chiar ştiau cu mingea. Probabil, fac fotbal. Driblau, dădeau pase, alergau, dar nu reuşeau să dea gol.
Culmea, la “albaştrii”, cel mai bun jucător era o fetiţă. Înaltă, blondă parcă, încerca să nu le înşele încrederea băieţilor, care, probabil, nu mai aveau altă variantă pe banca de rezerve. Pe margine, galeriile în făceau treabă. Mi-am ales drept favorită, echipa clasei a IV-a G. Aşa se întâmplă mereu, ţii cu echipa mai slabă.
Şi, uite aşa, după un meci în care nu s-a marcat vreun gol, s-a ajuns la penalty-urile de departajare. Micuţii fotbalagii îşi fac cruce, scuipă în sân, etc, etc. Ce au vazut şi ei la TV!
Primele lovituri de la 11 metri sunt ratate. Cele mai multe s-au dus peste poartă. Două, parcă, au fost apărate de cei doi goalkeeperi! Nu mai contează. Până şi cele două vedete de la “roşii” şi-au bătut joc executând lamentabil penalty-urile.
Vine rândul blondei, a fetiţei din a IV-a G! Toţi ochii sunt aţintiţi asupra ei. E penalty-ul decisiv. Nimeni până acum nu a avut vreo obiecţie la adresa faptului că fata joacă la băieţi! D-ra îşi aşează tacticos balonul. Un pas, doi, trei, şut şi GOOOOOL!!!
Un şut absolut extraordinar, la vinclu, iar clasa a IV-a G a declanşat fiesta.
Cei de la a IV-a A sunt uluiţi. Înceară să conteste dreptul fetiţei de a evolua la adversari. E haos, ca în liga lui Mitică!

La Canguraş!

aprilie 16, 2012 la 9:55 pm | Postat in D'ale mele | Scrie un comentariu
Etichete: , , , ,

Am uneori mustrări de conştiinţă vizavi de faptul că n-am fost alături de fetele mele în multe dintre momentele importante ale copilăriei lor. Preocupat mult prea mult cu munca, am ratat o mulţime de evenimente despre care am aflat ori prea târziu, ori, mult mai grav, doar le-am intuit.
Şi totuşi, sunt mândru de faptul că Ana Larisa şi Maria Alexandra au bifat câteva premiere avându-mă lângă ele. Primul drum la biserică l-au făcut împreună cu mine. La fel şi la coafor sau atunci când zânele au făcut cunoştinţă cu schiul, cu înotul ori cu…  acul asistentelor de la Sanador, unde au efectuat primele analize de sânge! Tot cu mine au fost la primul lor meci de fotbal sau la prima lor petrecere.
Acum o săptămână şi ceva, fetele lui tata au dat primul examen din viaţa lor. Au fost la Canguraş. Un fel de Olimpiadă pentru cei mici!
Uff, şi cât de greu le-am covins să participe. Ideea de competiţie le stresează incredibil. Cred însă că e ceva normal până la urmă pentru nişte copii de doar 7 ani şi un pic. Acesta a fost şi motivul pentru care, la un moment dat, au renunţat la înot. “Tati, nu vrem să mergem la concurs. Mergem la înot, dar nu participăm la niciun concurs”, a fost explicaţia lor. N-am vrut să le forţez. Şi nici n-ar fi fost corect. Dacă ar şti ele cât de fricos eram eu la vârsta lor. Cât de timid şi, până la urmă, cât de prost!
Cu o zi înainte de Canguraş, mi-am luat liber. Le-am dat teste de clasa I-a, de a II-a şi chiar de a III-a. Larisa a dat “examenul” în dormitor, pe birou, iar Alexandra în bucătărie.S-au descurcat de minune. Fără exagerare. Copilele astea sunt fabuloase, dar nu au încredere în ele. Cine să le-o transmită? Nişte adulţi mult prea preocupaţi de munca lor şi care, în egoismul lor, uită de copilărie?
Le-am dus la Canguraş, după care le-am aşteptat la ieşire. Au făcut câteva greşeli minore. Văzându-le, le-am pus pe seama lipsei de concentrare. O lipsă de concetrare normală, explicabilă, având în vedere stresul în care trăiesc de ceva vreme.
Copiii ăştia sunt extraordinari. Descopăr asta totuşi mult prea târziu, din păcate.
Ana Larisa şi Maria Alexandra sunt cele mai bune prietene ale  mele. Cu ele vorbesc aproape orice. Uneori şi chestiuni pe care nu le înţeleg. Sau doar am impresia că nu le înţeleg. Eu le consider nişte oameni mari, nişte oameni capabili să vadă lucrurile mult mai clar decât le văd eu ca adult. Şi asta pentru că de cele mai multe ori ele gândesc nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul. Noi, ăştia mari, am cam uitat cum stă treaba cu sufletul. Uneori, îmi reproşez că nu le-am putut oferi mai mult fetelor mele. Nu ştiu, o grădiniţă particulară, o şcoală particulară, mai multă atenţie. Sunt doi copii nemaipomeniţi. Nu doar că sunt ai mei. Doi copii, care nu au primit atenţia pe care ar fi meritat-o, dragostea pe care ar fi meritat-o, educaţia pe care ar fi meritat-o.
După acest Canguraş, mi-am schimbat percepţia despre noţiunea de părinte. Habar nu aveam ce înseamnă a fi părinte. Aveam o cu totul altă idee.
Oricum, vreau să spun doar atât: Sunt mândru de fetele mele!

HRISTOS A ÎNVIAT!

aprilie 15, 2012 la 12:02 am | Postat in D'ale mele | Scrie un comentariu
Etichete: , ,

Fetele s-au întors, în sfârşit, acasă! Deşi au sărbătorit deja un Paşte, pe cel catolic, la Miercurea Ciuc, Ana Larisa şi Maria Alexandra tot acasă simt cel mai bine spiritul unei sărbători de o asemenea anvergură.
În ciuda oboselii, nu au vrut să rateze momentul. Cu câte o candelă în mână, fetele au mers la biserica noastră, de aici din cartier, s-au rugat (Alexandra inclusiv pentru degetul rănit zilele trecute!), s-au închinat, au suportat cu stoicism ploaia torenţială care s-a pornit exact la miezul nopţii, au luat lumină şi au făcut cale întoarsă.
Au ciocnit ouă, au mâncat cozonac, iar acum dorm!
Mi-a ieşit un borş de miel, BELEA! E ora 2.59, dimineaţa, pulpa de miel sau de berbec, nu mai contează, e gata, mai am aripioarele de curcan de terminat şi gata.
Iniţial nu am vrut să scriu pe blog, pentru că sunt foarte, foarte, foarte obosit, dar nu m-am putut abţine să vă salut şi să vă spun HRISTOS A ÎNVIAT!

Săptămâna Patimilor

aprilie 13, 2012 la 9:53 pm | Postat in D'ale mele | Scrie un comentariu
Etichete: , , , ,

Am început Săptămâna Patimilor pe drumul de întoarcere spre ţară. Drumul de la Veszprém la Bucureşti l-am făcut împreună cu Bogdan Voina, băiatul lui Radu Voina. Superbăiatul lui Radu Voina ar fi trebuit să scriu! Alături ne-au fost Cătălin, asociatul lui Bogdan, prahovean de-al meu, şi nea Vasile, prieten de o viaţă cu Radu Voina. La nea Vasile am fost chiar acasă, la Sighişoara. A sunat-o pe nevasta lui din Ungaria şi i-a spus: “Vezi că vin cu trei băieţi înfometaţi. Te rog să faci o ciorbă şi un gulaş din carne de mistreţ”.
Când am ajuns la Sighişoara, totul era pregătit. Oamenii ne-au primit aşa cum îşi primesc românii adevăraţi oaspeţii.
De câte ori vine o sărbătoare mare, aşa cum sunt Crăciunul ori Paştele, îmi pun speranţe. Îmi pun speranţe în faptul că oamenii vor deveni mai buni, mai înţelegători, mai umili, mai credincioşi. Şi, de fiecare dată, constat acelaşi lucru. Oamenii devin mai răi, mai puţin înţelegători, mai puţini umili, mai necredincioşi. Întotdeauna m-am întrebat cum e cu putinţă asta.
Mă uitam la TV zilele astea. În studiourile în care 360 de zile pe an sunt invitate toate curvele şi toţi retardaţii, vin acum, se calcă în picioare, preoţi şi oameni care cochetează cu religia, într-o disperată dorinţă de a-şi face reclamă.
Continui să cred. Nici eu nu ştiu în ce. Dacă ar fi să mă iau după învăţături, cred în Hristos, şi în învăţăturile lui, aşa cum am fost instruit de părinţi, de bunici, de cei apropiaţi.
Cred în cele din urmă în ceva supranatural. În ceva care e peste noi, dar pe care îl aştept să pună capăt nedreptăţilor de pe acest pământ. Şi nu vine…
În fiecare an, în această perioadă, oamenii din jur îmi dovedesc faptul că nu au nicio treabă cu bunul Dumnezeu, cu Isus Hristos ori cu Fecioara Maria. Dar chiar nicio treabă.
Toţi sau, mă rog, aproape toţi, sunt participanţi la o cursă în care toţi sau, mă rog, aproape toţi, trişează, încearcă să-l şmecherească pe cel de lângă el.
Am văzut însă şi oameni extraordinari, pentru care Sărbătorile de Paşte ori Crăciunul sunt într-adevăr sărbători. Sunt, într-adevăr, prilejuri de a-şi arăta bunătatea, altruismul. De aceea iubesc aceste sărbători unice.

INTERVIU: Radu Voina

aprilie 9, 2012 la 7:42 pm | Postat in Extrafotbal | Scrie un comentariu

- Am vrut să postez acest interviu, pentru că era păcat de el, iar pe Evz, unde a fost trimis, nu au intrat decât frânturi.

Explicaţie foto – Eu, Radu Voina, Titi Amza, Cipic şi Ana

Fetele de la Oltchim Râmnicu Vâlcea s-au oprit în semifinalele Ligii Campionilor. Gyor Audi Eto, campioana Ungariei, s-a dovedit a fi un adversar mult prea puternic pentru echipa lui Radu Voina, care bifează însă o nouă prezenţă în careul de aşi al celei mai importante competiţii intercluburi din lume.
Avantajul de patru goluri luat de Oltchim în prima mansa s-a dovedit a fi unul deosebit de fragil. Gyor a făcut sâmbata o partida mare, dându-le vâlcencelor o lecţie de atitudine şi de profesionalism.
Radu Voina, antrenorul Oltchimului, nu a dormit în noaptea care a urmat. Tehnicianul vâlcencelor şi al naţionalei României a întors pe toate feţele meciul de Veszprem şi a ajuns la aceaşi concluzie: “Nu se putea mai mult”.
Voina a făcut pentru Evz o analiză a participării Oltchimului în Liga Campionilor şi a vorbit despre viitorul său pe banca grupării vâlcene.

Se putea mai mult?
Oltchimul şi-a atins maximul din ceea ce putea să facă în acest moment. Asta dacă vrem să fim obiectivi, chiar dacă mulţi au visat la o calificare în finală, inclusiv noi. Din păcate, realitatea e alta.

Gyor e mai bună decât Oltchimul?
Dacă e să comparăm pe posturi cele două echipe, cu excepţia postului de extremă dreapta, Nechita şi Managarova, suntem sub Gyor.

Nu se vor supăra fetele când vor auzi asta?
Sunt obiectiv când spun astea. Nu mă interesează cine şi dacă se va supăra careva, pentru că doar aşa vom putea progresa. Ceea ce a jucat Oltchimul în repriza a doua a meciului cu Gyor de acasă, se întâmplă o dată la 32 de ani.

Cât de mare e performanţa Oltchimului în acest sezon de Ligă?
Pe 3 iulie anul trecut ne-a fost trasat obiectivul: prezenţa în finală. Un obiectiv pe care am fost la un pas de a-l realiza fără mai multe jucătoare pe care le aveam atunci. Ungureanu şi Stanca au avut evenimente fericite în viaţa lor. Apoi avem o jucătoare care de un an şi jumătate nu se mai antrenează. În cazul accidentării Cristinei Neagu, specialiştii vorbeau de o perioadă de inactivitate de 2-3 luni. Apoi termenul s-a prelungit la 6 luni şi taă că nici după un a şi jumătate ea nu joacă. Paradoxal, fără ele am ajuns aici.

Ce înseamnă pentru handbalul românesc această semifinală?
E cea mai bună performanţă din 2012. Aş vrea totuşi să nu uităm calificarea Zalăului în finala EHF, păstrând totuşi proporţiile dintre cele două competiţii.

Sunteţi supărat?
Sunt dezamăgit. Ştiam că nu putem bate Gyor-ul decât jucând ca o echipă. Individual nu aveam nico şansă, v-am spus de ce. Pe posturi sunt peste noi. Am visat nemeritat la faptul că putem trece de Gyor.

Ce spuneţi de atmosfera de la meci?
Senzaţională. Un spectacol presportiv şi sportiv în toată regula. Ungurii ne-au daz şi astăzi o lecţie de civilizaţie. Aţi văzut ce sală au… Politicul, oricare ar fi ăla, ar trebui să facă ceva pentru sport. Suntem cu toate sporturile pe un topogan, ne ducem la vale vertiginos. Avem însă pretenţii de performanţă.

Continuaţi cu Oltchim?
Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare. S-au făcut câteva achiziţii la care am fost părtaş. Ar trebui să se schimbe ceva ca mentalitatea, ca valoare.

Ce înseamnă din punct de vedere financiar o participare în Liga Campionilor?
În cazul Oltchimului în acest sezon înseamnă 14 meciuri disputate pe “zero” lei. Prima de obiectiv pentru accederea în finală era de 10.000 de euro de jucătoare, dar pentru că obiectivul nu a fost atins, nu se va încasa nimic. Plus că toţi ne vom lua doar jumătate din salariu pentru că nu ne-am atins obiectivul.

Marian Cozma

aprilie 9, 2012 la 6:31 pm | Postat in Extrafotbal | Scrie un comentariu
Etichete: , , , , , , , , ,

Ungurii au schimbat numele localului din Veszprém în faţa căruia Marian Cozma a fost înjunghiat în noaptea de 7 spre 8 februarie 2009. După mai bine de trei ani, am fost la locul uneia dintre cele mai abominabile fapte din istoria frumoasei urbe maghiare.

Ungurii din Veszprém nu l-au uitat pe românul Marian Cozma, handbalistul înjunghiat acum trei ani într-un bar din micuţul oraş aflat la Nord de Lacul Balaton. Maran Cozma are statuie în faţa sălii sporturilor din Veszprém, loc de pelerinaj pentru fanii echipei locale, dar şi pentru românii în trecere prin, oraş.

Văzut ca o mare speranţă a handbalului românesc, uriaşul Marian Cozma a murit stupid, într-o altercaţie cu câţiva interlopi din Veszprém. Avea numai 26 de ani şi juca deja de trei sezoane la KC Veszprém.

Plouă mărunt la Veszprém. Ungurii se pregătesc să sărbătorească Paştele. Puţinii oameni care se aventurează pe străzile localităţii sunt fie turişti, fie localnici ce îşi fac pe ultima sută de metri cumpărăturile.

Magazinele sunt pustii, iar cele care mai sunt încă deschise se pregătesc să-şi tragă obloanele. Prin cârciumi, nici ţipenie de om. Mă plimb pe străzile din centru în căutarea localului “Patriota”, acolo unde a avut loc încăierarea care a dus la moartea lui Marian Cozma. Sunt cu Titi Amza, cumnatul lui Radu Voina.

Întrebăm un tânăr dacă ştie unde se află barul. “Mergeţi câteva sute de metri, apoi ajungeţi ,la un semafor unde faceţi stânga. Acolo e un mic senns giratoriu şi faceţi din nou stânga”, ne spune omul.
Facem o manevră greşită şi ratăm intersecţia, aşa că ne întoarcem în acelaşi loc, din cauza sensurilor unice de pe străduţele din centrul Veszprém-ului, abia după zece minute.

De această dată nimerim adresa. Am în minte sutele de fotografii făcute la locul faptei şi publicate în ultimii trei ani.
Zăresc un local, situat într-o clădire veche, dar foarte bine îngrijită. Nu scrie “Patriota Lokal”, aşa cum ne-am fi aşteptat.

“Ăsta trebuie să fie”, zic. Câteva fete spală geamurile ferestrelor. Una e cocoţată pe o scară şi şterge de zor imensele geamuri, celelalte două fiind preocupate de securitatea ei.
Le dăm bineţe, iar Titi le întreabă dacă acesta e localul “Patriota”, deşi scrie mare “Skorpio Irish Pub”. Sunt destul de reţinute.

Îmi confirmă bănuiala. “Da, ăsta e localul, dar a fost rebotezat. Nu ne întrebaţi mai multe că nu cunoaştem. Şi nici nu are cine să vă spună mai multe pentru că mâine e Paştele, lumea e acasă, se pregăteşte de sărbătaore”, mărturisesc fetele. “Uitaţi, acolo. Vedeţi uşa din mijloc? Uşa aia dă în pivniţa unde era clubul. În faţa ei a fost omorât Marian Cozma. Chiar acolo, în mijlocul străzii”, completează fata din vârful scării.

Ocolim locul crimei şi ne îndreptăm spre bar. Un tânăr, aflat în spatele tejghelei, se face că nu ştie că localul s-a numit “Patriota”. Într-un final cedează: “Aşa s-a numit, e adevărat, dar de mult. Acum nu mai are vreo legătură”. Şi se rezumă la asta. Barul e gol. E o locaţie normală. Jos în pivniţă, în club, era fieful vedetelor de la KC Veszprém. În scandalul din noapte de 7 spre 8 februarie 2009, alţi doi coechipieri ai lui Cozma, croatul Ivan Pešić şi sârbul Žarko Šešum, au fost şi ei grav răniţi.

Nimeni, nici măcar acum, la trei ani de la evenimente, nu îşi poate explica mobilul crimei de la “Patriota Lokal”. Recepţionerul de la pensiunea unde nem-am cazat vorbeşte despre o dispută pentru o fată. Ştiam de varianta asta, dar şi de altele, care nu fac lumină în cazul uciderii lui Marian Cozma. Presupuşii ucigaşi ai lui Marian Cozma nu şi-au recunoscut vreodată fapta.

În iunie anul trecut, Tribunalul din Veszprém a pronunţat sentinţa pentru ucigaşii lui Marian Cozma. Raffael Sandor şi Gyozo Nemeth au primit pedeapsa maximă, închisoarea pe viaţă, iar al treilea acuzat, Ivan Sztojka, a primit o sentinţă de 20 de ani. RafFael Sandor şi Nemeth Gyozo nu vor putea cere eliberarea condiţionat decât după ce vor ispăşi cel puţin 30 de ani din sentinţă.

În faţa sălii sporturilor din Veszprém, autorităţile locale au ridicat un monument în memoria lui Marian Cozma. E opera de artă a sculptorului maghiar Mihaly Gabor. “Chiar seamănă cu Marian”, constată Bogdan Voina, fiul lui Radu Voina, prezent şi el în week-end la Veszprém.

Titi Amza şi oamenii lui de la Târgu Mureş au depus o coroană, adusă de acasă, din ţară. Ungurii vin şi aprind şi ei lumânări la statuia lui Cozma. Multora nu le vine nici acum să creadă că în oraşul lor s-a produs o asemenea tragedie, iar numele oraşului Veszprém a fost târât într-un scandal departe de a fi rezolvat.

Toate drumurile duc la Veszprem. Ziua a II-a

aprilie 6, 2012 la 9:57 pm | Postat in Extrafotbal | Un comentariu
Etichete: , , , ,

E patru dimineaţă. Mă duc la baie. Când mă întorc o găsesc pe Daisy în camera mea! Daisy e căţeluşa lui Titi, un bişon, cred. O albitură superbă, de care, dacă ai bagat-o în seamă, nu mai scapi. Se urcă pe tine şi te linge. Apoi vine cu o minge de tenis pe care te imploră să i-o arunci. Iar treaba asta se repetă la nesfârşit. Are vreo 11 luni. O scot cu greu din cameră, după care mă bag iarăşi în pat.
Sar ca ars atunci când, la 6.00, sună ceasul. Mă culc la loc! Mă trezesc la ora 8.00. De când n-am mai dormit până la 8.00. Titi a pregătit micul dejun. Soţia sa e deja la grădiniţă. Facem sendviciuri pentru drum, strângem bagajul, iar pe la 9 fără ceva vine primarul din comuna Şincai, o micuţă localitate din judeţul Mureş. E prieten cu Titi. Merge şi el la Veszprem. Omul e fabulos. Un ardelean de senzaţie, pus pe glume şi căruia nu îi tace gura nicio secundă. Ardeleneasca lui e demenţială. Un bucureştean care n-a călcat vreodată prin Ardeal nu l-ar înţelege!
Plecăm. Suntem cu Loganul lui Titi. Cu ăla de a mers până în Danemarca acum doi ani! În drum schimbăm nişte bani, cumpărăm apă minerală, ziare.
La vreo 20 de kilometri de Târgu Mureş facem dreapta, pe un drum de ţară. “Mai luăm un preten, ca să fim echipă completă”, zice Titi.
Până la vamă, la Borş, vorbim. Adică “vorovim” cum zice primarul din Şincai. Omul e la al doilea mandat, care, se pare, va fi şi ultimul. Asta pentru că din noua lege electorală, din câte am înţeles, a fost scos turul doi de scrutin. Iar la Şincai candidează patru români şi un ungur. Cine credeţi că va câştiga? Ungurul, bine-nţeles! Chiar şi cu 21 la sută. Pentru că la unguri electoratul e disciplinat. Auzi, patru români candidaţi! Asta înseamnă că la localele din iunie vor câştiga o mulţime de UDMR-işti prin Ardeal. Şi asta inclusiv în localităţile unde maghiarii sunt minoritari! Aşa cum e la Şincai.

Ajungem în vamă, la Borş. Nici măcar nu mai e vamă. Se face un control sumar abia în zona maghiară. Iar cel care se uită plictisit la buletinele noastre e român. Îl rog să-mi pună o ştampilă pe paşaport, ca să mă ajute la decont. Îmi spune că nu mai dispune de ştampile. Las în urmă vama maghiară şi, totodată, amintirile legate de trecerea frontierei acum 10-15 ani. Doamne, câte s-au schimbat! Îmi aduc aminte că stingeam şi ţigările când ajungeam în vamă. Ne cântăream cuvintele ca nu cumva să-i supărăm pe vameşii care avea drept de viaţă şi de moarte asupra celor care treceau dintr-o parte în alta.

După câteva ore bune de mers, spre seară, ajungem, în sfârşit, la Veszprem. Găsim şi pensiunea. E chiar vizavi de “Veszprem Arena”, locul unde mâine Oltchimul lui Radu Voina, şi al nostru, va încerca să se califice în finala Ligii Campionilor. Va fi cumplit de greu, dar nu imposibil.
Mâine dimineaţă mergem să depunem o coroană la monumentul ridicat în memoria lui Marian Cozma. Titi a venit cu o coroană de acasă. Apoi aş vrea să merg la cârciuma aia nenorocită, în faţa căreia Marian a fost înjunghiat.

Cipic a ajuns şi el la Veszprem. A zburat de la Bucureşti la Viena, apoi a închiriat o maşină. E cu Ana, fetiţa lui. Locuieşte la acelaşi hotel cu Oltchim-ul. Ne vedem mâine dimineaţă.

Jurnal de călătorie: Toate drumurile duc la Veszprem! Ziua I

aprilie 6, 2012 la 9:24 pm | Postat in Extrafotbal | Scrie un comentariu
Etichete: , , , ,

“Alo! Domnul Dobre! Târgu Mureşul vă caută! Mergem la Veszprem?”. Abia ce mă hotărâsem să renunţ la deplasarea asta. Nu mai am nici bani, mai era şi programul de la Sport 1, chit că de la Sport 1 n-am mai văzut vreun ban de anul trecut… De la Gsp TV aştept de aproape un an banii… Asta, aşa, ca bârfă!
Revin! Acum vreo lună, după meciul Oltchim – Krim Ljubljana, Titi Amza, cumnatul lui Radu Voina, mi-a povestit despre deplasările pe care le face, cu gaşca lui de la Târgu Mureş, alături de fetele de la Oltchim. Titi a fost cu Loganul lui şi în Danemarca, la Herning, acolo unde Oltchimul a jucat manşa întâi a finalei Ligii Campionilor acum doi ani!
M-a tentat ideea să plec cu nişte ardeleni la drum şi să mai scriu un jurnal de călătorie, de această dată doar dintr-o deplasare la Veszprem!

Mă uit de câteva zeci de minute pe net. Trebuie să ajung vineri dimineaţă la Târgu Mureş. Aşa mi-a zis Titi: “La 10.00 plecăm”. Studiez mersul trenurilor. Niciun tren nu ajunge la ora aia. De fapt, spre Târgu Mureş nu e decât un tren pe zi. Incredibil! Caut o cursă auto. Găsesc pe google plecările de pe “Ritmului”, despre care ştiam ceva. Cel mai matinal microbuz se urneşte spre Mureş la 5.15. Ajunge înspre 12.00… Nu e bine. Titi mi-a zis de la bun început: “Omule, vino la noi de seara, dormi liniştit, iar a doua zi pornim spre Ungaria”. Am zis să nu deranjez. Aşa sunt eu. Până la urmă cedez.

Mă trezesc, duc fetele la şcoală şi vin repede acasă. Îmi calc nişte tricouri, o pereche de pantaloni, îmi fac bagajul şi fug la ziar, la Evz. Am microbuz la 13 şi 15. Ajunge la 20.00. Mai am unul la 15 şi 15. Ajunge la 22.00. E prea târziu, zic, nu-i pot deranja pe oameni la ora aia. Îmi iau banii de la contabilitate, iar Coltzul, şeful meu, îmi dă liber, aşa că fug să-l prind pe ăl de 13 şi 15.

Microbuzul de Târgu Mureş e ca orice microbuz. 18 locuri, cu tot cu şofer am impresia, lipsit de orice confort, murdar… Dau o fugă vizavi, la Profi, şi cumpăr ceva pentru oamenii ăia. Nu mă pot duce cu mâna goală. Nu înainte de a-mi ocupa un loc. Îmi pun ziarele pe ultima canapea, pe locul din dreptul culoarului, ca să-mi întind picioarele.

Pornim, fix la 13 şi 15. Zic, ce profesionalism! Aiurea. Ne ia mai bine de jumătate de oră să ieşim din Bucureşti. N-am pe nimeni nici în stânga, nici în dreapta, aşa că nu stau înghesuit. E cald. Intru în vorbă cu un tânăr, aflat pe un scaun mai în faţă. Îmi spune că e ospătar, la un club din centrul vechi. Merge la prietena sa la Sighişoara. Vorbeşte desptre meseria sa cu o pasiune care mă lasă mut de admiraţie.

Şoferul vorbeşte într-una la telefon. “Auzi, mă! Vezi că la Pucheni e radar. Iar la Potigrafu sunt ăia cu ARR-ul. Auzi, mă? ARR-ul ăla mare! Aveţi grijă”, urlă el în telefon. Ştiu multe despre mafia asta a transportatorilor auto. Aşa se explică şi faptul că nu există două firme pe acelaşi traseu! Nu există concurenţă. Iar microbuzele, multe dintre ele, au venit de afară ca maşini de marfă şi au fost adaptate transportului de persoane, aici,la noi. Iar autorităţile tac, trec cu vederea disconfortul şi lipsa de orice siguranţă a pasagerilor.

Ajungem la Braşov. Facem pauză. Microbuzul se aglomerează. Fac greşeala să mă duc la toaleta autogării. Mai bine mă duceam în boscheţi. O fată la vreo 30 de ani vorbeşte tare la telefon. Tot microbuzul află că tatăl ei a suferit un accident vascular şi că e internat la Târgu Mureş. E disperată. Are un copil de câteva luni pe care l-a lăsat în grija unei vecine. Nici lapte nu are…

Până în Sighişoara, şoferul opreşte la un popas. Fără somaţie, ne informează: “Pauză 30 de minute”. Şi dispare. Revine după 40 de minute. Pornim spre Sighişoara. Şoferul vorbeşte la telefon. Avea să-l mai închidă la capătul cursei, la Târgu Mureş!!!

Titi mă aşteaptă la autogară. Soţia sa, Luminiţa, educatoare de profesie, l-a întrebat toată ziua de mine, dar nici Titi nu ştia prea multe amănunte! Ne-am povestit însă vieţile la masă, între un pahar de palincă, o slănină cu ceapă (plus alte bucate) şi apoi un şpriţ.

Asta a fost prima zi! Era să uit! Pe la 22.00, Cipic m-a sunat, era la hotel la fetele de la Oltchim, şi mi l-a dat pe Radu Voina la telefon. Am făcut, aşa cum le promisesem băieţilor de la ziar, un interviu pentru ziua meciului.

Plec la Veszprém. La Győri Audi ETO KC – OLTCHIM RÂMNICU VÂLCEA

aprilie 3, 2012 la 10:15 pm | Postat in Extrafotbal | 4 comentarii
Etichete: , , ,

Dacă tot n-am fost la Vâlcea, duminică, pentru că mult mai impiortant e să stau pe online şi să dau toate labele, week-end-ul ăsta dau o fugă în Ungaria. Că tot e week-end-ul meu liber. De data asta măcar o fac pe banii ziarului. Fie vorba între noi, oricum mergeam, pentru că apucasem să le promit unor oameni, încă de acum o lună, că îi voi însoţi la returul dintre Oltchim şi Győr indiferent de ceea ce se va întâmpla în manşa întâi.

La cât de nehotărât sunt de obicei, mă mir că, în sfârşit, nu am mai întors-o ca la Ploieşti. Chit că vroiam să mă autoinvit de Paştele Ctaolic în Secuime. Am să ţin un jurnal de bord, chiar dacă e vorba de doat câteva zile. Voi pleca singur până la Târgu Mureş, acolo unde voi face joncţiunea cu domnul Titi, cumnatul lui Radu Voina, cel care, cu gaşca sa de ardeleni, însoţeşte Oltchimul prin mai toate deplasările omeneşti. Adică fără Danemarca, Norvegia, dar cu astea de prin împrejurimi.

Sper să iasă bine. Dacă nu mie, măcar fetelor lui Radu Voina.

Sărut mâna, nea Radu!

aprilie 1, 2012 la 8:56 pm | Postat in Jurnalistice | Scrie un comentariu
Etichete: , , ,

Îmi doresc al dracului de mult să nu mai scriu despre fotbal. Despre fotbalul românesc, se-nţelege. M-am săturat de toţi parveniţii şi de toţi lacheii lor. M-am săturat de ştiri previzibile, pupincuriste şi bombastice, de ziare pline de voma rătăciţilor printr-un fenomen altădată digerabil, de emisiunile comandate sau, mai rău, prost făcute. M-am săturat.  Azi aş fi vrut să fiu la Vâlcea să aplaud jocul Oltchimului. Am făcut-o până la urmă, dar din bucătărie, ţinând live pe evz.ro scorul unui meci unic în istoria recentă a handbalului românesc.

Cipic mi l-a pasat pe Radu Voina la telefon, la vreo două ore după meci. “Sărut mâna, nea Radu”, i-am zis, râzând, lui Radu Voina, după care l-am felicitat. I-am promis că sâmbăta viitoare sunt la Veszprém. De unde bani? De unde timp? Mai ales timp, că de “caşcaval”, vorba lui Valeriu, Dumnezeu să-l odihnească “profesore, bani are şi ţiganii”.

N-am văzut prima repriză de la Vâlcea. Abia la pauză am reuşit să instalez nu ştiu ce pe laptopul cel mic şi am văzut, cum se zice, “oglindă”! Mai bine de o jumătate de oră am simţit că sunt în altă lume. Mă uitam şi scriam, ascultam şi scriam, făcând abstracţie de comentariul absolut apocaliptic al partidei.

Şi după câteva interviuri fade, mai puţin cel cu Radu Voina, care a dezvăluit că la pauză erau fani care i-au cerut demisia, moderatorul m-a trezit din somn:  “Şi acum dăm legătura în studio, urmează fanatik şou şi derby-ul rapid – dinamo”. Înapoi în infern…

PS – derby-ul rapid – dinamo a fost, aşa cum m-am aşteptat, o mizerie de meci. Ca de obicei însă, am fost inspirat şi m-am uitat, tot pe net, la Juventus – Napoli. Mi-a părut rău de Napoli. Uite că mi-am adus aminte, am uitat să o trec şi pe Napoli la echipele preferate. Napoli de pe vremea lui Maradona a fost una la care am ţinut enorm.

Pagina următoare »

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Intrări şi comentarii feeds.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.