Iar ne-a surprins iarna
ianuarie 26, 2012 la 10:58 pm | Postat in D'ale mele | Lasă un comentariuEtichete: iarna
În urmă cu exact 25 de ani, tot pe la ora asta, 0.39, stăteam şi învăţam în camera mea de pe Găgeni 88, din Ploieşti. Era al dracului de frig. Caloriferele abia se dezmorţeau. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, coborâse de câteva minute să dea drumul la centrală. Era trecut de 12 noaptea şi presiunea la gaze crescuse. Asta era ora când gospodinele îşi suflecau mânecile şi se apucau de treabă. Până atunci, aragazul nu fusese decât obiect de decor.
Învăţam la legumicultură şi la genetica de a XII-a pentru admitere. Între 22.00 şi 23.00, la Radio România, programul 1 se-nţelege, ascultam “O zi într-o oră”. Aşa se numea emisiunea. Era o retrospectivă a zilei: politică, în cea mai mare parte, sport, meteo. Parcă îmi răsună şi acum în urechi: “Acum la Bucureşti sunt minus 20 de grade”. Era ceva normal pentru perioada asta. Până pe 27 ianuarie, am dat ca exemplu data de azi, eram sătui de iarnă. Zăpadă, vânt, gheaţă, frig. Mai ales frig… Timpurile s-au schimbat. La prima zăpadă, întreaga Românie e atât de surprinsă de parcă am fi localizaţi la tropice, nu în zona temperată.
O zăpadă de 20 de cm paralizează capitala, iar ţara e în stare de şoc. Pe vremuri, informaţia nu circula aşa de rapid. Acum, poţi afla tot ce mişcă în ţara asta cu mult timp înainte de a se produce acel ceva. Televiziunile, fără număr, radiourile şi ziarele (ediţiile online) se întrec în a transforma o simplă informaţie sau un banal eveniment într-un eveniment de prim plan. Şi cu toate acestea, suntem mereu surprinşi. De mama natură, de mama lor de politicieni, de tot…
După ce m-am întors din Noua Zeelandă, acolo unde românii se întreceau în a injura România, mi-am jurat că nu voi mai zice nimic nasol despre ţara mea. Pentru că România chiar nu are vreo vină că e populată de o mulţime de retardaţi şi de cretini irecuperabili. Ieri la muncă, ascultam fără să vreau, pentru că la redacţie urlă 10 televizoare non stop (culmea, pe acelaşi post), teleconferinţa premierului. Aş fi jurat că e vorba despre o scenetă, cu Vacanţa mare de pe vremuri, aia cu Semaca, ori Divertis, tot ăia de pe vremuri. Când colo, era chiar premierul. El însuşi în persoană, vorba lui nenea Iancu. Cu o zi înainte îl ascultasem pe tătuca Băse, cel care a confiscat noţiunea de preşedinte, pe care, după unele surse, ar fi inventat-o.
E uluitor cum o zăpadă, anunţată de atâta vreme şi care se manifestă cu înverşunare doar în afara localităţilor, a reuşit să paralizeze o capitală şi o ţară întreagă. Explicaţiile sunt simple: suntem nişte oameni mici, obişnuiţi să ni se dea, obişnuiţi ca cineva să stea la curul nostru şi să ne împingă în permanenţă către idealurile fiecăruia. Ăştia suntem. D”aia ne surprinde iarna de fiecare dată în ultimii 22 de ani.
Jurnalistice
ianuarie 26, 2012 la 10:34 pm | Postat in Jurnalistice | Lasă un comentariuEtichete: Daniel Conţescu, Evenimentul zilei, Evz, Octavian Cojocaru, Răzvan Lucescu
De luni încoace, Evenimentul zilei, ziarul la care lucrez, departamentul Sport, unde cu onor funcţionez, face dezvăluri pe bandă rulandă despre un subiect de demult, prescris probabil, dar subiect. După umila mea părere, e unul dintre cele mai bune subiecte şi una dintre cele mai complete anchete din ultimii zece ani în presa sportivă. Peste ăla cu Ritzi şi Ministerul. Am făcut această precizare ca să închei din start orice discuţie pe tema asta.
Evz a scris despre un accident de maşină petrecut în 1991 şi în care a fost implicat Răzvan Lucescu (fiul lui nea Mircea), fost selecţioner, actual antrenor al Rapidului şi, probabil, viitor tehnician al formaţiei Şahtior Doneţk. Maşina în care se afla Răzvan Lucescu, cu el la volan conform martorilor, a accidentat mortal o tânără. Până aici, nimic deosebit. Ceea ce a urmat e strigător la cer. Ştirea a apărut la vremea respectivă, chiar în Evz, apoi a fost dată uitării.
Nu mă aşteptam ca vreun ziar sau vreun post de televiziune să sprijine acest demers jurnalistic. Repet, demers jurnalistic. Dacă era la alt ziar, aveam dubii, dar aici, nu. În afară de Kanal D (de fapt Mădălin Ionescu), care iubeşte astfel de subiecte, restul presei a băgat capul sub pământ, ca struţul. A fost prima zi în care s-a dat câte ceva. Era prea tare. Dar, apoi, linişte… Îmi amintesc şi de alte scandaluri în care noi, haiducii de la Evz, am fost implicaţi, iar restul presei scrise s-a făcut că plouă. Că, de, trebui să stai drepţi în faţa oamenilor de fotbal, altfel nu primeşti informaţii. Şi uite aşa, fără nici o exagerare, dintr-o astfel de pasivitate şi dintr-o astfel de atitudine, s-au născut gigi becali, marian iancu, turcu, borcea, etc. Dintr-o astfel de abordare s-au născut jurnaliştii, majoritari astăzi, pentru care pupatul în cur, statul în genunchi sub masă şi periatul hainelor interlocutorilor au fost probe obligatorii la examenul de absolvire şi la angajare.
N-am să stărui prea mult pe tema Răzvan Lucescu. E un subiect greu, pe care cealaltă tabără a presei române, nu haiducii, ar fi negociat-o direct cu familia Lucescu. Noi n-am făcut asta. Octavian Cojocaru şi Daniel Conţescu, colegii mei, doi “fraieri”, au muncit enorm. Mai ales Tavi Cojocaru. Bravo lor.
Ceea a ce a făcut Evz zilele astea e o palmă dată tuturor pupincuriştilor din presa sportivă românească, preocupaţi de orice altceva numai de informarea cititorului nu. “Topul transferurilor nereuşite”, “Cutare jucător e liber de contract. Îl vrei la Steaua?”, etc, etc, etc, etc, sunt subiectele ziarelor de sport din ţara noastră dragă. Când un redactor şef de la un ziar de sport e mult mai preocupat de politică decât de sport, atunci, să mă ierte Dumnezeu, prea multe nu mai sunt de adăugat.
Despre umilinţă
ianuarie 25, 2012 la 11:47 pm | Postat in D'ale mele | Lasă un comentariuN-am fost niciodată un tip curajos. N-am fost niciodată unul care să se ia la bătaie cu lumea doar pentru a-şi apăra punctul de vedere. În felul meu am fost totuşi un luptător. Am încercat să compensez lipsa curajului cu o judecată corectă, echilibrată, cu o încăpăţânare specială. Îmi amintesc de faptul că atunci când nu îmi convenea ceva sau când cineva mă jignea sau doar aveam impresia că vrea să mă jignească, îmi făceam bagajul şi plecam. Asta însă după ce epuizam lupta diplomatică. Era, să zicem, o formă de autoapărare, de protest. Nici acum nu îmi explic cum de am avut curajul să ies în stradă pe 22 decembrie 1989. A fost, probabil, una din puţinele ocazii când mi-am depăşit statutul de tip moale. A nu se interpreta ca slab, laş, prost ori dobitoc. Un om care lasă de la el, care încearcă să găsească soluţii paşnice, nu e un dobitoc, un prost sau un retardat. E, pur şi simplu, un om echilibrat. Mă rog. Şi nici spinare cocoşată. Aia e altceva.
Lucrurile s-au schimbat însă în ultima vreme. Văd în jurul meu tot mai multe spinări încovoiate. Încovoiate de griji, de … Vremurile nu ne mai dau parcă dreptul la o opinie proprie, la un alt punct de vedere decât cel oficial. Nici la serviciu, nici pe stradă, nici colo, nici dincolo, nici acasă…
Câteodată îmi e ruşine de mine. Nu îmi e teamă să o spun. Uneori simt că trec graniţa bunului simţ, a înţelegerii, şi cad în extrema cealaltă. Nici nu ştiu cum să-i spun. E o chestie foarte ciudată, neplăcută. E o chestie care te face să te simţi prost şi fără coloană vertebrală. Şi te întrebi dacă e bine ce faci, dacă merită să trăieşti într-o asemenea stare. Dar taci şi mergi înainte. Cauţi explicaţii, care să-ţi ţină loc de hrană. De fapt cu asta te hrăneşti. Cu explicaţii şi cu justificări mincinoase, care nu ţin nici măcar de cald. Şi mergi din compromis în compromis. Nici nu te mai uiţi în oglindă… Ce rost mai are. Nici nu ai ce să vezi.
Vremurile pe care le trăim îndeamnă la prostituţie. De orice fel. Prostituţie e, după părerea mea, chiar şi atunci când râzi la gluma nesărată a şefului, doar aşa ca să-i faci o plăcere. Prostituţie e şi atunci când accepţi ceva ce nu îţi convine fără să îţi spui măcar punctul de vedere corect şi realist.
Nimic nu mai e ca înainte. Şi când zic înainte, nu mă refer la anii dinainte de 1989. Şi atunci era prostituţie. Şi atunci oamenii făceau compromisuri. Acum totuşi, parcă, ca niciodată, simţi o altfel de umilinţă. O umilinţă nouă, despre care n-ai învăţat nici la şcoală, nici în particular. Ştiu, bat câmpii. Dar, sincer, asta simt.
A murit Emil Hossu
ianuarie 25, 2012 la 11:25 pm | Postat in Viata | Lasă un comentariuEtichete: Emil Hossu
Încet, încet încep să dispară, unul câte unul, cei care ne-au marcat copilăria, adolescenţa, tinereţea. Oameni de valoare, pe unii i-am cunoscut personal, se duc şi nu se mai întorc. Oameni care au fost exemple pentru generaţii întregi, nu doar pentru a mea. Acum realizez cu adevărat diferenţa între ceea ce am trăit noi, atunci, şi ceea ce trăiesc tinerii din ziua de azi. Nu e adevărat că nu aveam de unde să alegem. Şi atunci era diversitate. Era doar o chestiune de gust şi de educaţie. Cică n-avea lumea unde să meargă, d-aia se ducea la teatru, la meciuri, la spectacole. Aiurea…
Azi, în timp ce toată redacţia îl asculta pe tătuca Băsescu, mai abitir decât o făceam noi pe vremuri, măcar atunci eram obligaţi, Emil Hossu trecea în nefiinţă. Rapid, aşa cum şi-ar dori oricine să moară. Prea devreme, însă. Mi-a fost simpatic Emil Hossu. Foarte simpatic. Am, aici, acasă, mai multe filme în care a jucat. Comedii în special, filme pe care le urmăresc din când în când doar, aşa, ca să văd cum era înainte. Ca să nu uit prin ce am trecut.
A murit Emil Hossu.
A venit iarna
ianuarie 24, 2012 la 11:52 pm | Postat in D'ale mele | Un comentariuEtichete: Cătălin Cârnu, fetele mele, Polivalentă
Tocmai ce am ieşit de la nebunia de meci Cardiff City – Crystal Palace, din Carling Cup – câştigat de galezi la penalty-uri. Cătălin Cârnu, alături de care chiar mă simt comentator, m-a adus acasă. Ca de obicei. Ninge. Ce ochi vor face fetele mâine dimineaţă când se vor trezi. N-am somn, ca de obicei în ultimele săptămâni. Uneori mă întreb unde o să ajung cu programul ăsta. Pur şi simplu n-am somn. Mă gândesc la una, la alta, fac calcule, îmi imaginez scenarii. Toate legate exclusiv de viaţa mea. M-am detaşat în ultima vreme de chestiuni de interes public. Nu din egoism, ci, aşa, pur şi simplu. Pentru prima oară în viaţa mea, cred, sunt copleşit de problemele mele. Între gafa de la Polivalentă de acum zece zile, când am scăpat mingea în poartă fără vreo explicaţie, şi faptul că pentru o oră, vineri, am pierdut fetele e o legătură strânsă. Da, am pierdut fetele. N-am ştiut că au muzică peste program şi le-am căutat o oră prin şcoală şi prin cartier. Am îmbătrânit cu alţi zece ani. Mai aveam să sun la miliţie, pardon, la poliţie, când, mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o pe doamna Anişoara. În general e ultima persoană pe care o deranjez. Doar în situaţii limită.
Am deschis televizorul şi, în timp ce scriu, domnul Gâdea să dă de ceasul morţii, în reluare, încercând să dea dimensiuni cosmice protestului, care, să mă ierte Dumnezeu, în mare parte a fost compromis încă din start. Ca unul care a ieşit în stradă în 22 decembrie 1989 şi mai apoi în primăvara anului 1990 la Universitate, pot spune că ceea ce se întâmplă de zile bune în Bucureşti mi se pare apă de ploaie. O labă, ca să mă exprim mai plastic. Într-o ţară în care politicul a compromis absolut totul, e greu să te mai orientezi. Busola a fost confiscată şi şmecherită, astfel încât să nu mai ştim unde e Nordul, Sudul…
Mă uitam în seara asta la atmosfera de la Cardiff. Ştiu, mulţi îmi vor spune că nu are nicio legătură. Şi mă uit acum la ce e în ţară, ce e la televiziunile care se bat, se calcă în picioare să transmită, ca pe o competiţie sportivă, ceea ce se întâmplă pe străzile din Bucureşti. N-am nicio slăbiciune faţă de preşedintele României, tocmai de aceea nici nu îi pronunţ numele, ba din contră. Şi oricum nu contează. Dar îmi e scârbă când îi aud pe opozanţii, puneţi ghilimelele pentru că nu merge shift-ul laptopul ăsta mare, care fac pe democraţii, pe salvatorii României. Sunt din aceeaşi categorie cu cel pe care îl contestă. Sunt aceiaşi demagogi care bagă în ele de 22 de ani. Care e diferenţa între actualul preşedinte şi ăla de după 90, neocomunistul? Nici una. Toţi o apă şi-un pământ…
Îi doare-n cur de oamenii de rând. Pe toţi. De 22 de ani asist la acelaşi circ. Din păcate, tot politic, mass-media a fost înregimentată politic, motiv pentru care nimic nu mai e credibil. Totul e distorsionat în funcţie de interese. Dezinformarea, punctul forte al regimului Ceauşescu, a fost adusă la perfecţiune de politicienii de după 90. Aşa că…
Afară ninge, E prima ninsoare serioasă din această iarnă. Altădată, la ora asta, dădeam la o parte a treia sau a patra zăpadă. Nici iernile nu mai sunt ce erau odată. Cârnu şi gaşca urcă la munte în week-end. Au fost şi în cel trecut. Cică a fost belea. Nu ştiu ce să fac… Vineri e ziua doamnei Anişoara. Fetele au nevoie de educaţie. În mijlocul atâtor nenorociri, vreau ca fetele mele să crească decent, civilizat. Fetele mele cântau azi prin casă Deşteaptă-te române. Fetele mele au învăţat, culmea, într-o perioadă în care tot mai mulţi români învaţă să înjure România, să-şi iubească ţara, imnul, drapelul… Gâdea citeşte chiar în acest moment un sondaj de opinie în exclusivitate. E exclusivitatea lui, aşa că nu o comentez. Poate să facă ce o vrea cu ea.
Ce vor zice fetele dimineaţă când vor vedea zăpada, mamă, mamă.
Despre Twente, Mutu, echipa de spadă a Stelei şi cele mai ciudate forme de orgasm
ianuarie 21, 2012 la 9:05 pm | Postat in Jurnalistice | Lasă un comentariuEtichete: evz.ro
Sunt de azi dimineaţă pe site. Pe online, la Evz. Bag în ele ca Berilă. Sorana Cîrstea, eliminată de la Australian Open. Bayern, învinsă la Mönchengladbach. Mai bag ceva de Mutu. Arunc la plezneală una cu Gigi, că se citeşte. Îi fac pe cei de la Gazeta sporturilor să mă citeze cu accidentul suferit de Copos la schi. Fie vorba între noi, o nimica toată. Ţin live meciul lui Twente, că doar e adversara Stelei. În total să fie “fro” cinşpe ştiri. Nu cred că a băgat vreunul mai multe azi pe online. Şi, uite aşa, am mai bifat o zi de muncă, sâmbăta, cu vreo 12-14 ore de stat la laptop. Ce bine ar fi fost la bugetari. Asta e… Şi vine o colegă, laureată a premiului “angajatul lunii la evz” şi iar bagă o ştire cu sex, cu orgasm, cu d’astea de prind la public, şi rupe în două onlineul. Cât de rău a ajuns poporul ăsta, consumator de presă de orice fel. Am băgat şi eu una cu “Petrolul a învins Juventus cu 3-0″ şi, instantaneu, am fost făcut beţiv, jeg de jurnalist. Că de ce n-am scris că era vorba de Juventus Colentina…
În ziua de azi, dacă nu dai un titlu bombastic unei ştiri, nu te citeşte nimeni. Primitivismul a luat de mult locul raţiunii. Opinia publică îşi doreşte haos, crimă, sex, pornografie, orice poate trezi în noi instinctele animalice.
E 3-0 pentru Twente. Credeţi că interesează pe careva? Dacă aş fi dat în titlu că la meciul Twente – RKC Waalwijk un jucător şi-a scos dat pantalonii jos sau că doi suporteri, numai contează sexul că doar suntem în Olanda, au făcut dragoste în tribune, aş fi luat şi eu o opţiune pentru “angajatul lunii la evz”.
Era să uit. Am mai dat una. Steaua a cucerit din nou Cupa Campionilor. E vorba despre echipa feminină de spadă a clubului Steaua, care a cucerit pentru a treia oară Cupa Campionilor Europeni. Şi ce fete frumoase sunt în echipă.
Un ungur şi un arab, eorii poporului român
ianuarie 16, 2012 la 10:44 pm | Postat in D'ale mele | Un comentariuÎn 1989, scânteia aşa zisei Revoluţii a fost declanşată de un pastor maghiar reformat, care, chipurile, trebuia evacuat. Şi pentru că evacuarea sa a fost considerată o mare nedreptate, maghiarii şi românii şi-au dat mâna într-un gest de-a dreptul incredibil şi l-au apărat pe popă. Ce a urmat, ştim cu toţii…
După 22 de ani şi o lună, sper ca socoteala să fie una corectă – e târziu şi sunt obosit, iar diacriticele nu merg la laptopul ăsta – un alt personaj, tot străin, a declanşat mânia poporului român. Un arab, care e mai român decât mulţi dintre noi, şi -a apărat punctul de vedere şi a fost mazilit, aşa cum ne-am obişnuit în ultimii ani în România.
Gata, nu vă mai ţin. Despre asta era vorba. Despre faptul că noi românii avem nevoie de eroi din import. Noi nu suntem în stare să producem eroi. Sau îi descoperim prea târziu, după ce ei s-au dus. Cam asta e…
Rivoluţia din ianuarie 2012
ianuarie 16, 2012 la 10:31 pm | Postat in D'ale mele | Un comentariuCe popor de doi lei suntem… Ne frecăm palmele de satisfacţie atunci când cel de lângă noi gafează şi ne rugăm să biseze. Scuipăm de trei ori în sân şi zicem: “să fie la el”. De ce să-l ajutăm pe cel aflat la ananghie? Nuuu, îi dăm în cap. E mai simplu. Să se înveţe minte şi altădată să stea în banca lui. Dar ce a făcut? Mai contează? Nu.
Aşa am fost mereu. Chiar şi înainte de 1989. Dar de ce naiba vorbesc eu acum, când afară, vorba lui conu Leonida, e Rivoluţie. Asta apropo de scandalurile începutului de an. Şi în decembrie 1989, cei mai mulţi dintre români au privit pasivi la televizoarele alb-negru cum fuge Ceauşescu şi scăpăm cu toţii de tiranie. După mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului, cei mai mulţi dintre noi au rămas neschimbaţi. Înjură conducătorii în timp ce mănâncă o alună şi desfac o cutie de bere ori pepsi, lucruri rare pe vremuri!
Pe român nu îl mai impresionează absolut nimic. După spectacolul cu terorişi şi cele două sau trei invazii ale minerilor în Bucureşti, românul nu se mai lasă impresionat cu una cu două. Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă zilele acestea pe la Universitate şi Piaţa Unirii pare o glumă proastă. Sună telefonul. O rudă din provincie îşi exprimă disponibilitatea de a-mi ţine fetele o perioadă până trece Rivoluţia. Îi spun că în Bucureşti nu sunt probleme decât pe câţiva metri pătraţi. Ruda e dezamăgită… “Păi şi televiziunile, ziarele”, zice. O liniştesc, spunându-i că doar televiziunile şi ziarele sunt interesate de scandalul din centru Bucureştiului, că noi, restul, ne vedem de treabă, aşa cum mulţi îşi vedeau de treabă în decembrie 1989. Nici măcar cei care ar trebui să asigure liniştea.
N-am să înţeleg vreodată de ce din şefii forţelor de ordine, jandarmi, poliţişti, nu e o persoană măcar care să îşi dă demisia. În schimb susţin conferinţe de presă în care repetă ceea ce ştim cu toţii: că sunt incompetenţi. O ştim cu toţii, noi cetăţenii acestei ţări frumoase, bogate, dar care e sodomizată fără întrerupere de toţi retardaţii şi aventurierii politici.
N-am să înţeleg vreodată de ce nu există în România formaţiuni politice, altele decât cele de la guvernare, capabile să profite de conjunctura favorabilă schimbării în acest moment. Oamenii ăia strigă în stradă, dar o fac fără convingere, fără sprijin. Mă refer aici la cei care au într-adevăr idee de vreo revendicare. Spun asta pentru că am văzut oameni zilele astea protestând fără să fie capabili să explice ce anume i-a îndemnat să iasă în stradă.
Asta e cu Rivoluţia. Nu e pentru oricine. Îi spuneam astăzi, mai în glumă mai în serios, unui coleg, cu mult mai tânăr decât mine: “Tati, e rândul vostru. Noi am făcut una. Produceţi şi voi o Revoluţie. E momentul, nu-l scăpaţi”. Mi-a râs în nas. Iar eu îmi amintesc de dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, când am plecat la Revoluţie cu haina ruptă de o mamă care mă implora să rămân în casă.
Prieten cu fotbaliştii
ianuarie 14, 2012 la 10:53 am | Postat in Fotbal | Lasă un comentariuEtichete: naţionala jurnaliştilor, Sala Polivalentă
Trebuia să scriu chestia asta de mai multe zile, dar am amânat. N-am vrut să credeţi că mă dau mare.
Azi, sâmbătă, 14 ianuarie, voi fi prezent la Sala Polivalentă din Bucureşti, la o combinaţie frumoasă: naţionala României 1994, Steaua 1986, naţionala artiştilor şi cea a jurnaliştilor. Din ultima fac şi eu parte!
O să vă povestesc cum a fost!
“Iubeşte-mă cu defectele mele”
ianuarie 13, 2012 la 9:21 am | Postat in D'ale mele | Lasă un comentariuEtichete: Cătălina şi Valeriu, DN 1, Săftica
Vineri, 13 ianuarie. Urăsc această zi… O urăsc din tot sufletul. E ziua în care cineva, jur, nu ştiu cine, ni i-a luat pe Cătălina şi pe Valeriu. De câte ori trec prin nenorocita aia de curbă de la Săftica, aştept o explicaţie. Şi nu vine. De fix 6 ani o aştept. Nimeni nu vrea să-mi spună, sau să ne spună, ce s-a întâmplat în seara zilei de 13 ianuarie 2006 pe DN 1, în curba aia de la Săftica, în care au murit atunci nu doi, ci şase oameni. Nimeni… Nimeni… Nimeni…
Sunt convins că nu sunt singurul care îşi punea această întrebare. Ştiu că nu sunt singurul care se gândeşte aproape în fiecare zi la acei doi tineri frumoşi şi îndrăgostiţi de viaţă. Doamne, dar ce dor de viaţă aveau. Amândoi.
Întotdeauna am fost convins că după o nenorocire devenim, automat, mai înţelepţi, mai buni, mai îngăduitori, mai iubitori. Am fost veşnic convins că sacrificiile celor dragi şi nu numai sunt în favoarea celorlalţi, după modelul lui Isus. Am crezut că putem trece mult mai uşor peste mândrie, peste egoismul ăsta ce ne caracterizează pe toţi, dar pe care îl renegăm în permanenţă.
Valeriu avea o vorbă, care mi-a rămas drept motto. Şi o spun tuturor şi nu din complezenţă. “Profesore! Iubeşte-mă cu defectele mele”, îmi spunea el atunci când observa că ceva nu îmi convine în relaţia noastră. Vorbe grele! Am încercat să-l iubesc, aşa cum zicea el, cu defectele lui. Şi am reuşit. Şi nu doar pe el, ci pe mulţi dintre adevăraţii mei prieteni. Chiar cu mulţi dintre colegii mei de muncă sau cu simple cunoştinţe. Sunt convins că mulţi dintre voi au puterea să iubească mânaţi de acest motto, care nu exprimă decât inteligenţă, gratitudine, bunătate, iubire. Mă uit în jurul meu şi observ cu inima frântă că, în ultima vreme, am uitat să mai fim buni, înţelegători, altruişti. Am încetat să mai iubim oamenii aşa cum sunt ei, cu defectele lor. De ce oare?
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Intrări şi comentarii feeds.
