Petrolul – Steaua

Un tânăr suporter ploieştean, cu un ID de messenger foarte interesant, îmi reproşa, pe un ton civilizat, că am cam uitat să scriu despre Petrolul, deşi am promis la un moment dat că o voi face mai des. Mi-am recunoscut greşeala. A urmat un dialog destul de lung. Am vrut, ca şi în alte cazuri (Bogdan “rpsu” ştie), să văd de unde izvorăşte dragostea asta nebună pentru Petrolul, la nişte copii care au deschis ochii cu Bercea, cu Luca, oamenii care ar trebui judecaţi într-o bună zi pentru genocid împotriva populaţie “galben-albastre”. Parcă am mai spus asta. Şi am rămas uimit de felul de a gândi al noii generaţii de suporteri petrolişti. Petrolişti născuţi şi nu făcuţi, scuzaţi “blasfemia”, aceşti tineri mi-au dat o adevărată lecţie de viaţă.

Recunosc faptul că dezamăgirile trăite în ultimii 15 ani în ceea ce priveşte Petrolul îmi creaseră o stare ciudată, greu de explicat. Un sentiment al neputinţei m-a stăpânit multă vreme. E greu când ai impresia, la un moment dat, că lupţi singur împotriva tuturor. E foarte greu când eşti ameninţat, sabotat, tăvălit de ziariştii de casă. Este inimaginabil de greu atunci când ai impresia că nu se mai poate face nimic. Că totul e pierdut şi că unica soluţie de salvare e, eventual, să ceri azil politic în altă galaxie.

Duminică, la Ploieşti, se joacă Petrolul-Steaua. Steaua II, dar, pe moment,contează mai puţin. Iniţial am vrut să scriu câte ceva despre întânirile dintre Petrolul şi Steaua de pe vremuri. A ieşit însă altceva. Dar nu îmi pare rău. Sunt convins că cei mai tineri, dar şi cei mai bătrâni petrolişti au înţeles ce am vrut să spun. Le mulţumesc puştilor care m-au trezit din letargie. Şi, ca vechi petrolist, le cer doar atât: Iubiţi necondiţionat Petrolul.

Sandra

Îmi amintesc uneori de serile petrecute în sufrageria lui Lary, vecinul nostru de la parter. Erau anii de liceu. Jucam rumy. Altădată ne strângeam doar aşa, să bârfim regimul sau să ascultăm muzică. Lary avea un Kashtan. Un magnetofon rusesc care costa, dacă nu greşesc, în jur de 9.500-10.000 de lei. Bani, tată, nu glumă! Lary avusese mai înainte un “mag” Uvertura. Ăsta era polonez. După Kashtan ştiu că şi-a luat un Tesla B 115. Ăsta era apogeul, ca amator, în materie de scule audio înainte de 1989. Dar nu asta vroiam să spun. La Kashtanul bunului nostru prieten ascultam muzică de toate felurile. De la Pink Floyd, până la CC Catch, via Beatles. Ţin minte că aveam anumite slăbiciuni trecătoare pentru unele melodii. De pildă, la Maria Magdalena, melodia Sandrei, mă urcam pe scaun, dansam, după care mă aşezam liniştit şi îmi vedeam mai departe de joc sau de discuţie. Băieţii se obişnuiseră.

Sandra era preferata fratelui meu, Eduard. Regula de bază în relaţia mea cu el era următoarea: ce-ţi place ţie, nu trebuie să-mi placă mie. Obligatoriu! Şi din acest motiv, nu mi-am declarat public niciodată admiraţia faţă de Sandra. În schimb, umblam cu poza lui CC Catch în portofel! Îmi plăcea vocea Sandrei încă din vremea când tipa cânta cu Arabesque. Şi pe Sandra şi pe CC Catch le-am văzut prima oară la televiziunea bulgară. În schimb aveam foarte multe fotografii cu ele. Le cumpăram de pe o străduţă, care dă în Lipscani. Tot de acolo ne completam colecţia de fanioane.

În seara asta am văzut-o pe Sandra în carne şi oase. La vreo 25 de ani distanţă de serile când mă urcam pe scaun ca să dansez pe ritmul Mariei Magdalena. Am plecat de la Sala Palatului cu un sentiment ciudat. Ca după o întânire, după, hai să zicem, 25 de ani, cu o fată dintre cele care mi-au influenţat adolescenţa şi pentru care am nutrit nişte sentimente ascunse. Într-un spectacol sărăcăcios, Sandra a interpretat câteva dintre vechile ei melodii, alternând play-backul cu liveul. Maria Magdalena a fost prima. Toată generaţia mea a fost în Sala Palatului în seara asta. Sandra nu ne-a uimit. Nici nu avea cu ce. N-a fost vorba nici de dezamăgire. A fost sentimentul ăla despre care am amintit mai înainte.

Distileria din Ghencea

M-am dus în Ghencea pentru Rangers. Recunosc! Am fost curios să-i văd în carne şi oase pe băieţii ăia de îi comentez de mai bine de trei ani. Eram curios să văd cum arată Walter Smith şi Ally McCoist, altfel de cât la televizor. Şi nu în ultimul rând am dorit să le iau pulsul fanilor lui Rangers. Nu le-am luat pulsul, ci mirosul. În viaţa mea n-am văzut atâţia suporteri beţi la un loc şi într-un asemenea hal. Am mers alături de ei pe străzile întunecate care dădeau înspre stadionul Ghencea, prin noroiul şi băltoacele primitoare din capitala nostră. Duhneau a băutură de la o poştă. Întreaga peluză părea mai degrabă o distilerie. Mi s-au părut simpatici, aşa cum îi ştiam de fapt. Tocmai de aceea nu înţeleg ce s-a întâmplat la pauză, când o parte dintre fanii scoţieni s-au războit cu forţele de ordine.

La final am fugit la cabine. I-am văzut pe Weir. 40 de ani are aproape omul ăsta. Incredibil! Iată-l şi pe Wilson, perechea lui Weir din centrul defensivei. Doar 17 ani are Wilson. Cred că vorbeşte cu dumneavostră cu Weir. Fostul goalgheter al lui Rangers, Cris Boyd, părăseşte abătut vestiarul. Nu vorbeşte cu presa. Nici n-ar avea ce să spună. N-a jucat.  Scoate telefonul şi începe să vorbească. Nici un zâmbet. Cred că îl înjură pe Walter Smith, că nu l-a băgat şi pe el nici măcar un minut. I-am văzut pe toţi supuşii lui Walter Smith. Sau, mă rog, aproape pe toţi.

Mi-a plăcut Rangers în seara asta. N-a jucat rău. Am comentat aproape toate meciurile lui Rangers din acest sezon şi ăsta, cu Unirea, e unul dintre cele mai reuşite. Dar cât de departe de ceea ce juca odată Rangers e actuala echipă a protestanţilor…

Doi ani fără nea Gicu… Doi ani fără tutun!

Cred că aveam vreo 12 ani când am fumat prima oară. Eram la Boldeşti, la bunicii din partea mamei, iar mătuşile mele, Sanda şi Elvira, mă lăsau să trag din ţigarile lor. Îmi şi spuneau formula magică prin care fumul se ducea direct în plămâni, după care ieşea, triumfător, afară, însoţit de o tuse nebună. “Iiihhhh, caii mei”. Cunoscătorii cunosc aceste cuvinte!

Apoi, într-o noapte de Revelion, în subsolul beciului, locul nostru de joacă preferat, am făcut poştă un “Snagov”. Eram cu Doru, cu Răzvan, cu Jipe, coechipierii mei din copilărie. Aveam 17 ani. Am început să fumez ocazional. Mai mult să le impresionez pe fete sau pur şi simplu să ţin pasul cu moda. N-am fumat însă niciodată Carpaţi fără filtru, Mărăşeşti sau alte mărci ieftine. Aveam sau n-avea bani, încercam să mă ţin tare. Golf, la 21 de lei pachetul, Unirea, Doina (cu acel gust sărat) – astea erau parcă 25 de lei.

În armată au apărut BT, Vek, Vikend (parcă aşa se scria) şi marea mea dragoste, Kentul. Kent lung. Nici nu era altul la ora aia. Cu un pachet de Kent, îţi luai o permisie de 48 de ore, ori o scutire, mai târziu, în facultate. Cu un cartuş, adică zece pachete, aveai asigurat un concediu medical ori îţi aranjai un examen. Kentul a fost pentru român, înainte de 1989, valuta cu care deschidea orice uşă. Alături de cafeaua Alvorada. Stelu Enache, bunul meu prieten, compusese o melodie, iar câteva versuri îmi erau dedicate: “Sunt student şi cânt prea lent, n-am un ban în buzunar, fumez doar Kent”. Cam aşa ceva!

Am fumat mulţi ani. De la câteva ţigări, porţia zilnică a atins recordul la moartea mamei, trei pachete. Mă minţeam spunându-mi că fumatul e o plăcere. Poate singura! M-am minţit până acum doi ani. Când nea Gicu Dobrin a murit, în 26 octombrie 2007, ziarul m-a trimis la Piteşti. Avusesem o relaţie destul de apropiată cu nea Gicu. Am stat acolo patru zile. În ultimele două, lumea îmi prezenta condoleanţe crezând că fac parte din familie. Într-una dintre nopţi, în tribuna oficială a stadionului din Trivale, am rămas doar eu cu nea Gicu. Am stat minute bune uitându-mă la el. Vedeam un om la 60 de ani, ce vârstă frumoasă, răpus de fumat, marea mea plăcere. A urmat un dialog cu nea Gicu. La sfârşit i-am promis că mă voi lăsa de fumat. “Vreau să-mi văd fetele mari”, i-am zis lui nea Gicu. A doua zi, am aruncat ţigările, brichetele şi mi-am propus să nu mai fumez. Şi n-am fumat în ziua aceea. Şi nici în cele care au urmat. De atunci au trecut doi ani. De la moartea lui nea Gicu.

M-am îngrăşat. Nu cred însă că din cauza faptului că m-am lăsat de fumat, ci pur şi simplu din pricina faptului că sunt un gurmand. În scurt timp după ce m-am lăsat de fumat, am realizat că tocmai reuşisem să îndrept una dintre gravele erori făcute până atunci. Bani aruncaţi pe fereastră, sănătate zdruncinată… Şi, apropos, de atunci nici nu mai beau cafea. Am zis să nu am tentaţii. Şi am văzut că se poate şi fără cafea.

Mulţi s-au mirat că am putut să spun stop fumatului. Le-am spus că a fost una dintre cele mai uşoare decizii luate vreodată. Nu îmi e dor de ţigări. În schimb, de nea Gicu Dobrin, da…

PS: Ar fi nedrept să îl uit pe şoferul Tinel, de la Evz, cel care m-a bătut la cap ani în şir să mă las de fumat, inclusiv în perioada când mergeam la nea Gicu, la Piteşti. Tinel îmi spune uneori că n-am ambiţie, că nu sunt în stare să fac ceea ce el făcuse cu ceva ani înainte. Şi m-a ambiţionat foarte tare. Exemplul meu a fost urmat de o mulţime de apropiaţi! Darius, cumnatul meu, Nicu, soţul mamei Steliana, dar şi alţii şi-au zis: “Dacă Adi s-a lăsat de fumat, putem şi noi”. Şi au reuşit!

Pauză de libertate

Cu treburi prin Timişoara am dat o fugă, ca tot românul, la Viena. Mi-am luat o pauză de libertate. Doar câteva zile. Fără televizor fără radio, fără ziare, fără internet. Am revenit ca după un pelerinaj la un loc sfânt, chit că la Viena n-am intrat în nici o biserică. Sau ca după o şedinţă de tratament într-o staţiune balneo. În ultima vreme am realizat că o fugă afară din România, fie şi până la Mako, Ruse ori Vârşeţ, e ca o cură. Adică binefăcătoare. Pentru noi, ăştia, patrioţii, care nu ne putem lipsi totuşi de România, care nu putem emigra din diverse motive. Unul ar fi naţionalismul dobândit, probabil, încă de la naştere.

Aş fi vrut să vă povestesc despre cât de frumoasă e Viena. Despre cât de şocantă e diferenţa dintre viaţa noastră şi ceea ce se întâmplă imediat ce treci graniţa. Despre ţiganii întâlniţi în capitala Austriei. Despre civilizaţia străzii, alta decât cea pe care o percepem noi, aici, în ţărişoara noastră. V-aş fi plictisit, însă, cu siguranţă. Ştiţi cu toţii diferenţele care separă România de Occident. Chiar şi cei care nu au călătorit în Vest cunosc deosebirile de cultură, de mentalitate, de educaţie, de percepţie a lucrurilor simple până la urmă.

Ce să vă povestesc? Că între Ungaria şi Austria nu mai există graniţă? Că nimeni nu m-a “somat” cu farurile pe autostrăzile care încep imediat după Szeged, deşi, în unele cazuri se impunea? Că, deşi am avut abonament, n-am văzut, timp de 48 de ore, în mijloacele de transport în comun vieneze nici un controlor? Că, în unele locaţii, alimentele sunt mai ieftine decât în România?

Mai bine vă povestesc despre Grădina Zoologică, care m-a impresionat mai mult decât pe fetele mele şi unde am văzut pentru prima oară rinoceri şi pinguini. Despre Praterul care tocmai îşi trăgea obloanele şi plapuma pe el. Despre maiestuosul Schonbrunn, ori despre impresionanta clădire a Operei. Oricum, am făcut prea multe în cele două zile pline cât am stat în Viena. Cu doi copii care s-au comportat admirabil, alergând cot la cot alături de doi oameni mari din zori şi până-n seară, fără să fie deranjaţi că mănâncă pe fugă, că mai trag câte un pui de somn între două destinaţii, sau că porţia de desene animate a fost redusă la zero.

Ar trebui să vă mai povestesc şi despre şocul pe care îl are un estic atunci când vede capitala unui fost imperiu plină de supuşii altora. Asiatici, arabi, africani, toţi au împânzit Viena. Parcă ar fi Londra. Nu mai punem la socoteală ţiganii care cerşesc în limba română şi care îşi motivează alegerea spunând: “Ce să facem, mamă. Tu nu ştii cum e la România. E greu, mamă. Ce să facem acolo? Stăm şi noi pe acilea, mai facem un ban”. Toleranţa şi bunul simţ s-ar putea să-i coste într-o zi pe austrieci. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre germani, ori englezi. Francezii au deja mari probleme.

S-ar putea să exagerez, dar cred că al treilea război mondial a început deja! Paşnic, la prima vedere. Europa e din ce în ce mai eterogenă. Mult prea eterogenă. Acesta e aspectul care m-a şocat cel mai mult la Viena. Şi nu doar în Austria, ci şi în Germania, în Anglia, pentru că tot am amintit de ele mai sus. E un subiect foarte interesant. “Asta se va întâmpla şi la noi, cât de curând”, mi-a spus doamna Anişoara. Şi, sincer, mi s-a făcut pielea ca de găină.

Ajax – Feyenoord

Am revenit! In forta! Peste o jumatate de ora, in direct la Sport 1, incepe Ajax – Feyenoord, derbyul campionatului olandez de fotbal. Aseara, cei care n-au avut nimic mai bun de facut au vazut, probabil, Saint-Etienne – Lyon. N-a fost rau deloc. Asa ca hai la meci!

Ne auzim pe blogosfera ceva mai tirziu. Mai pe seara! Am revenit.

Scuze

Am să lipsesc de pe blogosferă în următoarea zile. Probleme personale. Sper să mă înţelegeţi şi să-mi acceptaţi tăcerea ca pe ceva normal, dar trecător. Dacă voi avea şansa să pot intra pe net, primul lucru pe care îl voi face va fi acela de a scrie pe blog şi de a intra pe evz.ro.

Acum, mărturisesc faptul că sunt un pic obosit, dar asta nu are legătură cu scrisul. E pur şi simplu o slăbiciune omenească. Vă mulţumesc.

„20 de ani scurşi degeaba”

În urmă cu mai bine de 20 de ani, în timpul unei excursii prin judeţul Dolj, la un moment dat, şoferul a încetinit maşina şi ne-a şoptit: „Băieţi, aici locuieşte Tudor Gheorghe”.

Era, undeva, în apropiere de Craiova. Ne-am frânt cu toţii gâturile încercând să aruncăm o privire peste gardul curţii. „Casă de aristocrat”, a comentat cineva, fără umbră de răutate însă.

Născut într-o familie de ţărani, Tudor Gheorghe a fost, muzical vorbind, un aristocrat. Interzis la un moment dat de comunişti, „Menestrelul de la curţile dorului” a frământat, dospit şi copt o muzică pe care regimul de dinainte de 1989 nu avea cum să o înţeleagă. În schimb, în acele vremuri de restrişte, oamenii s-au hrănit cu muzica lui Tudor Gheorghe, scrisă pe versurile celor mai mari poeţi ai vremii. E greu să-l compari pe Tudor Gheorghe cu cineva. Ceea ce cântă el e marcă înregistrată. Diversitatea spectacolelor sale, pregătite, fără excepţie, cu o minuţiozitate demnă de alte sfere, îl fac pe pe Tudor Gheorghe unic.

„Sunt un artist de nişă”, îi place maestrului să-şi spună. Şi, într-adevăr, la concertele sale, desfăşurate cu casa închisă, vezi acelaşi public. Nu oricui îi place Tudor Gheorghe. Nu e complicat, ci noi, se pare, nu mai avem forţa şi educaţie necesare aplecării spre frumos, spre ceea ce a fost odată folclorul românesc. E mult mai uşor să asculţi o manea sau o melodie populară interpretată de un cântăreţ care, înainte de 1989, n-ar fi luat nici măcar menţiune la „Floarea din Grădină”.

Într-o galerie a marilor artişti ai acestui popor, l-aş pune pe Tudor Gheorghe în aceeaşi galerie cu Grigore Leşe, omul care n-ar înşela folclorul românesc pentru tot aurul din lume, artistul care n-a cântat în viaţa lui la nunţi sau la botezuri. Tudor Gheorghe ne anunţă că, în decembrie, ne va face zob cu un spectacol cum n-a mai fost altul. „Voi omagia, în felul meu, cei 20 de ani scurşi degeaba”, a mărturisit, simplu, maestrul Tudor Gheorghe.

Într-o lume clădită pe fals şi impostură, muzica lui Tudor Gheorghe e calea cea dreaptă, calea spre adevăr şi izbăvire.

> Editorial apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia de duminică, 25 octombrie 2009.

Editorialul, care a însoţit un interviu pe două pagini scris de Andreea Marinescu, era ceva mai consistent, dar a intrat la apă pentru că a trebuit să se ăncadreze într-un anumit număr de semne. Asta e diferenţa între print şi online. Sau vorba cuiva, care însă habar n-avea ce spunea: Online-ul e infinit!!!

Familia Tache, de pe Griviţei numărul 14

Nu mai ţin minte când şi unde s-au împrietenit părinţii mei cu familia Tache, nişte aromâni de treabă din Constanţa. Am impresia că a fost o pură întâmplare, aşa cum sunt multe în cotidianul nostru. Era prin ‘71 sau ‘72, parcă. Când mergeam la mare, stăteam la ei. Pe Griviţei numărul 14, în spatele magazinului Tomis din Constanţa. Era o casă veche, cu etaj. Ca să ajungem la familia Tache, trebuia să urcăm o scară, în spirală, din lemn, care scârţâia teribil. Parcă şi acum simt mirosul ăla de lemn vechi.

În vara anului 1973, n-am mai stat la ei. Pentru că nu aveau loc, ne-au trimis la Techirghiol, la nişte rude, tot aromâni. În fiecare dimineaţă luam autobuzul şi mergeam la Eforie Nord, la plajă. Îmi amintesc cum ai mei, care erau tineri şi tare frumoşi, îşi dădeau cu iaurt pe spate din cauza arsurilor. Nu existau creme ca acum! La plecare, ne-am luat la revedere de la aromânii noştrii, şi familia Tache venise să ne petreacă, iar tata le-a zis: “La anul ne vedem în efectiv mărit”. N-am înţeles prea bine, dar ştiu că peste şase luni, în ianuarie 1974, s-a născut Lea, sora cea mare. Mai mare decât Andreea, adică. Nu ne-am revăzut în vara următoare, ci abia peste alţi trei ani, în 1977, după cutremur.

Familia Tache, adică nenea John şi tanti Evantia, aveau doi băieţi, Gigi şi Petre, mai mari decît mine şi frate-miu, dar aceeaşi diferenţă de doi ani existentă între noi. Prietenia cu familia Tache a durat. Ţin minte că tata a avut grijă de Gigi în perioada când acesta a făcut armata la “dilibao”, pentru că ai lui Tache aveau ceva rude prin străinătate.

Familia Tache avea în acea perioadă, vorbesc de vara lui 1977, o cârciumă în Agigea. Unde exista şi un tonomat. Băgai un leu şi puneai ce melodie doreai. Acolo am văzut-o, la un televizor alb-negru, pe prima femeie care a sărit peste doi metri. Era o est-germancă, Rosemarie Akermann. Aş fi curios să aflu câţi îşi amintesc de ea.

Barul familiei Tache a dispărut după câţiva ani sub escavatoarele şi buldozerele care construiau canalul Dunăre-Marea Neagră în acea zonă.

Între 1977 şi 1984, n-am mai fost la mare. Sincer, nu îmi amintesc de ce. probabil şi din cauza plecărilor tatei la muncă, în Libia, nu mai ştiu.

Ştiu însă că, aflându-mă în vara anului 1984 în tabără la Năvodari, am dat o fugă la familia Tache. Trecuseră 7 ani. Am nimerit din prima, pe Griviţei numărul 14. I-am găsit acolo. Mai puţin pe Gigi care se însurase şi se mutase într-un apartament. Petre se însurase şi el, dar rămăsese cu părinţii. La Petre în cameră am văzut pentru prima oară în viaţa mea mai multe scule decât în toate discotecile din Ploieşti. Casetofoane, magnetofoane, pickupuri, toate deckuri şi toate marca Akai. Eram fascinat. Petre era Dj în Costineşti, în Ring. Mai imprima şi muzică. I-am promis că peste două sptămâni mă voi întoarce. Şi m-am ţinut de cuvânt. L-am luat şi pe frate-miu, Edi. A fost o vară de vis. Era vara în care Ringul închidea cu Zuppa Romana, a nemţilor de la Schrott naht! Era vara în care, într-o seară, când mergeam spre Ring, Petre a fost anunţat că e obligat să bage cîte o oră de muzică românească. Iar Petre a găsit rapid soluţia şi a pus Holograf. Şi Iris parcă.

Am mai ţinut legătura cu familia Tache, dar, la un moment dat, am pierdut-o. Ani în şir am bătut la uşa casei lor din Griviţei numărul 14, dar nu ne-a mai răspuns nimeni. Se mutaseră, dar nimeni nu ştia unde. I-am căutat prin intermediul altor aromâni, dar fără succes. De aproape 20 de ani, nu mai ştiam nimic de soarta lor.

Acum câteva zile, am găsit însă un post, din partea unui nepot al familiei Tache, Vasile Tivichi, intrat întâmplător pe blogul meu. Mi-a dat telefonul lui Gigi. “Trăiască internetul”, mi-am zis, eu care am urât toate aceste descoperiri ale tehnicii care ne-au simplificat viaţa, complicând-o totodată. Am sunat imediat, dar telefonul era închis. Oricum e un început. Mulţumesc Vasile.

PS: Şi acum am acasă o casetă audio, Sony, înregistrată de Petre şi care se aude perfect. Îmi amintesc de faptul că oamenii aveau casa plină de mărunţişuri aduse din străinătate: pastă de dinţi, de ras, deodorante, etc. Şi cum, din entuziasm, într-o dimineaţă, m-am spălat pe dinţi cu pastă de ras! Atât de frumos era tubul, încât nici nu mă mai uitasem să văd ce scrie pe el. Când m-a văzut nenea John, a râs două zile de mine!

Eu cu cine votez?

Prietenul Christian Clemens încearcă de mai multă vreme să mă convingă să merg să votez. Spune că dacă nu mă duc la vot, n-am dreptul să critic ulterior. Cred că are dreptate aici. Christian se pricepe la politică. Nu pierde nici o emisiune de profil, citeşte ziarele, discută cu alţi pasionaţi de politică. Eu nici n-aş avea timp pentru toate astea. Omul meu n-are însă drept de vot, fiind cetăţean german (calitate în care acum o lună a votat-o pe Angela Merkel cu a sa CDU). Şi din acest motiv, probabil, mă terorizează periodic.

Degeaba i-am spus că îmi e scârbă de toată lumea politică. Degeaba îi povestesc despre dezamăgirile mele zilnice, pe care el nu le înţelege. În zadar îi explic că nu contează votul meu. El spune să merg, că cică aşa e civic. I-am spus că voi merge şi îl voi vota pe Nati Meir, că oricum n-are nici o şansă. Mi l-au arestat însă pe Nati. Am zis că voi da buletinul alb. Nici una dintre variantele mele nu i-a convenit. În ultima vreme, Cristi încearcă să mă influenţeze, ridicându-mi-l în slăvi pe Băsescu. E, uite aici nu m-a nimerit! Băse e un fel de angoasă a vieţii mele în ultima vreme. Băse e peste tot. Pe toate posturile tv, de radio, în ziare. Mă enervează tot acest cult al personalităţii de care se bucură Băsescu. Christian al meu îmi explică faptul că şi ceilalţi contracandidaţi ai marinarului sunt la fel de mediatizaţi. Şi ne certăm pe chestia asta.

Sincer, în acest moment, chiar nu ştiu ce să fac. Şi ca mine sunt mulţi, de asta sunt sigur. Mulţi dezamăgiţi, suprasaturaţi, scârbiţi. Şi atunci, ce e de făcut? Eu cu cine votez?