“Eu nu mă mai consider bulgar. Mă consider român”

Săptămâna trecută am dat o fugă, invitat fiind, la Izvoarele, la ţară la Florin Ruse, prietenul meu. Şi am descoperit o localitate plină de istorie, cu oameni interesanţi. De la un şpriţ, am ajuns la un reportaj. L-am publicat în ediţia online a cotidianului Evenimentul zilei şi a fost destul de bine primit. Vă las aici linkul. Pentru cei care nu l-au descoperit încă, vă asigur că e o lectură plăcută. Pentru ceilalţi, recitiţi-l. Merită!

http://turism.evz.ro/emain/articolul/876298/quotEu-nu-ma-mai-consider-bulgar-Ma-consider-romanquot

OM – PSG

Diseară, de la ora 22:00, vă aştept, în direct, la Sport 1, pentru un meci interesant din campionatul Franţei. Şi mai bârfim după!

Cât de aproape a fost Domenech

Franţa s-a calificat la Campionatul Mondial ruşinos, golul calificării fiind marcat de Gallas după ce Henry a oprit mingea cu mâna, la o fază la care henţul s-a văzut şi din elicopter. Cât de aproape a fost Domenech de o nouă contraperformanţă cu una dintre cele mai bune, dacă nu cumva cea mai bună, generaţii din istoria fotbalului francez. Franţa a avut nevoie de ajutorul arbitrilor pentru a ajunge în Africa de Sud. FIFA nu îşi permitea un Mondial fără Franţa sau fără Portugalia lui Cristiano Ronaldo, care s-a chinuit şi ea cu Bosnia, tot la baraj.

Nu înţeleg însă cum ruşii au reuşit să rateze calificarea. În seara asta mă uitam pe un atlas al lumii, pentru copii (l-am şi cumpărat, dar îl ţin ascuns, alături de o enciclopedie pentru juniori, pentru Sfântul Nicolae), şi constatam cât de mare a rămas Rusia chiar şi după dezintegrarea Uniunii Sovietice. E cam de trei ori mai mare decât întreaga Europă. Şi oamenii nu sunt în stare să adune de pe întreg cuprinsul ţării11 oameni capabili să bată Slovenia, o echipă încropită în fugă, care furnizează, iată, la 8 ani distanţă, o nouă mare surpriză la baraj. Numai că România nu e cât Rusia. La mentalitate, sigur, ne putem compara cu ruşii.

D’aia n-am să mă duc la vot

În cei 20 de ani scurşi de la Revoluţia lui Peşte prăjit, n-am lucrat la stat decât un an şi jumătate. Nici măcar atât, dacă stau bine şi mă gândesc. Asta s-a întâmplat între 1993 şi 1994, când am fost inginer-şef la SMA Mogoşoaia. Sau, mă rog, Agromec, cum a fost botezat după 1989. În rest la patron. De peste un deceniu şi jumătate mă uit, recunosc, cu invidie uneori, la bugetarii care au week-end liber, salariul salariu, dar mai ales dreptul la grevă.

Astăzi m-am simţit din nou umilit în propria ţară, în care m-am născut, pentru care ne sacrificăm, eu şi copiii mei şi voi, pentru care au murit, muncind, părinţii mei. Am coborât în faţa blocului şi nu ştiam încotro să o apuc. De obicei, folosesc metroul. Ăla de împlineşte zilele acestea 30 de ani. Dar metroul a intrat în grevă, că deh, d’aia am ieşit în stradă în ‘89, e adevărat doar unii dintre noi, ca să ne câştigăm dreptul la grevă. Deşi sunt un incult din punct de vedere politic, nu-mi pot explica acest gest mitocănesc de a intra în grevă decât ca pe o diversiune ordinară. Duminică sunt alegeri! Spun asta pentru cine a uitat. Iar politicienii noştri ne arată încă o dată, de parcă ar mai fi fost nevoie, că îi doare direct în fund de noi.

Cum să porneşti o grevă chiar în săptămâna premergătoare alegerilor prezidenţiale? Cu ce scop? Eram hotărât să merg la alegeri mai mult ca niciodată. Pe cuvânt, mi-a pierit cheful. Oamenii aleşi să ne reprezinte ne umilesc zilnic, îşi bat joc de noi, de familiile noastre, ne batjocoresc fără niciun fel de regrete. Noi nu contăm. Nici pentru Băsescu şi nici pentru alt politician din ţara asta. În plină criză, s-au cheltuit pe campania electorală milioane de euro. Care e miza? Puterea. Şi atunci, noi, ceilalţi, care am ales să trăim decent, civilizat, cum procedăm?

N-am făcut niciodată grevă. Nu ştiu cum e. Nu mi-am permis acest lux niciodată. E frustrant să ştii că unii au dreptul de a-şi striga nemulţumirile, în timp ce tu trebuie să îţi dai şi ultima picătură de energie doar pentru a-ţi păstra postul. Ştiţi cum e să nu poţi protesta nici măcar atunci când salariul întârzie sau când un neica nimeni ajuns şef dintr-un accident te umileşte? Cei care trudesc în domeniul privat trebuie să ştie? O putem pune de-o grevă? Răspunsul e nu. Şi asta pentru că în secunda următoare eşti dat afară. S-au dus vremurile romantice, haiduceşti, când, umilit de stăpân, exploatatul se răscula. Poveşti. Asta se întâmplă doar la stat, că vorba aia, pe banii statului, adică pe ai noştri, orice e permis.

Gheorghe Dinică

Pielea mi s-a făcut instantaneu ca de găină şi mi s-a pus un nod în gât. Asta a fost starea care m-a cuprins când am auzit de moartea lui Gheorghe Dinică.

Mărturisesc faptul că am deschis ochii sau, mai degrabă, urechile cu Birlic, Giugaru, Carboreanu, Nicki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Beligan, Tanţi Cocea, Carmen Stănescu şi toată acea generaţie inegalabilă. Apoi i-am descoperit pe Toma Caragiu, Cotescu, Moraru, Amza Pelea, Rebengiuc, Ogăşanu, Ovidiu Iuliu Moldovan. De Sergiu Nicolaescu nu mi-a plăcut în mod deosebit. Prea era comunist. Nici de Dinică, prea era rău! L-am văzut în multe filme pe Dinică. Chiar dacă nu avea roluri istorice, avea un farmec al lui. După Revoluţie l-am văzut în Patul lui Procust. Nu mi-a plăcut. L-am apreciat mai mult din piesele de teatru, dar tot nu-l consideram un titan. E greu să spui despre cineva că e cel mai mare, când Radu Beligan e încă în viaţă. Tocmai de aceea nu voi fi de acord, că de înţeles, înţeleg, cu tot acest circ mediatic care a însoţit clipele de după moartea lui Gheorghe Dinică.

Moartea lui Dinică, ştiu că par cinic, a fost o gură de aer pentru toată mass-media, dar şi pentru publicul sătul de campanie electrorală. Toată lumea s-a înghesuit să-i aducă un omagiu dispărutului. Chiar şi cei care, bag mâna în foc, nu-l ştiau pe Dinică decât din filmele lui Nicolaescu. Bocitoarele naţionale s-au pus pe treabă. Ca şi în cazul altor mari dispăruţi, fie ei artişti ori sportivi. Ca în cazul lui Ştefan Iordache, de exemplu. A mai scris cineva de el? Şi la fel îi spuneau, “maestrul”, “inegalabilul”, “cel mai iubit dintre pământeni”.

Am citit editoriale, scrise la comandă, reci şi fără niciun fel de formă, după lectura cărora mă mir că n-am făcut diabet. România pierde an de an oameni de valoare. Şi nu doar actori. Asta în condiţiile în care nonvalorile se înmulţesc ca buruienile. Spuneam acum două săptămâni parcă, după revenirea de la Viena, că n-am să mă mai uit la ştiri. Pentru că ştirile difuzate de posturile nostre de televiziune reprezintă un rău fără seamăn. Şi nu m-am mai uitat de atunci. Oricum trăiesc zece ore pe zi într-un mediu în care, vrând, nevrând, sunt la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume.

Teatrul românesc a mai pierdut un nume mare. Dintre toate filmele şi piesele de teatru în care Dinică a jucat, mie îmi va rămâne în memorie, fără îndoială, cu rolul din “Take, Ianke şi  Kadîr”, piesă pe care am văzut-o de două ori. Şi, mărturisesc, am făcut-o pentru Beligan. Credeam că, dintre cei trei mari actori, el se va duce primul. Primul care a plecat a fost, aşa a vrut destinul, Gheorghe Dinică. Dumnezeu sa-l ierte.

La medic

În România, decât să ai nevoie de un medic, mai bine te duci direct la preot. Dar nici în ăştia văd nu mai poţi avea încredere. Dar, măcar, preotul îţi ia banul şi te-a rezolvat definitiv.

Eram în primăvara anului 1977, puţin după cutremur. Trecuseră câteva săptămâni de la nenorocire. Vacanţa de primăvară dura atunci două săptămâni. Chiar în duminica din mijlocul vacanţei, Petrolul juca acasă cu Minerul Gura Humorului. Era anul în care Petrolul meu reuşea să promoveze după patru ani în B. Am plecat de acasă cu frate-miu. Tata era în spital. Nu mai ţin minte exact din ce motiv. Am ajuns la stadion prin minutul 5 şi abia am găsit loc la una din peluze, sub tabelă. Scorul era deja 1-0 şi aşa avea să rămână pânăla final. Tot cu 1-0 bătusem şi în tur. Am mâncat nişte seminţe, de bostan parcă. După meci, ne-am oprit, conform ritualului pe “Latină”, unde se juca odată handbal. Pe zgură. Acolo le-am văzut prima oară pe fetele de la Dorobanţu, care aveau să promoveze la un moment dat. Tot pe terenul de pe strada Latină l-am văzut pe Puia, unul dintre cei mai buni handbalişti pe care i-a avut Ploieştiul vreodată şi care n-a vrut niciodată să trădeze Petrolul Teleajen. Şi a ajuns rău, din câte ştiu.

Încă de pe “Latină” mi s-a făcut rău. Abia m-a dus fratele meu, Edi, acasă. Mama nu era. Plecase la spital, la tata. Când s-a întors m-a găsit sub covor, chircit de o durere nebună în zona abdomenului şi chinuit de friguri. A încercat să mă facă bine, cu ce avea prin casă. N-a reuşit. M-a luat de mână şi m-a dus la “Boldescu”, la spitalul de copii, nu departe de noi, culmea, aflat pe drumul spre stadionul Petrolul. M-a consultat un doctor, care era de gardă. A zis că n-am nimic. La întoarcere, pe o străduţă din ţigănie, o babă mi-a dat de deochi. Nici n-a vrut să îi ia bani mamei. Dar nici bine nu m-a făcut.

Luni rău… Din nou la doctor. Consultaţii, dezbrăcat, îmbrăcat. “Copilul n-are nimic”, era replica dată mamei, care vedea cum copilul ei se stinge. Marţi la fel. Marţi seară, tata a ieşit din spital. Poate şi d’aia mi-am revenit puţin. “Ia uite-te la Prâslea. A înviat din morţi”, glumea tata. Joi după-amiază, mama şi cu tata m-au dus la Cina, la Policlinica nr. 3, aproape de Şcoala 23, unde învăţam. Un doctor, Milota se numea, le-a spus că am infecţie la rinichi şi că trebuie să mă interneze. În altă situaţie, mama nu m-ar fi internat, mai ales că era seară. M-a dus însă la “Boldescu”. Acolo, consult de rutină, la internare, făcut de medicul Valentin Sentenai. Se spunea atunci despre el că e cel mai bun chirurg din Prahova. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dacă mai e în România. M-a trimis în salon, după care i-a băgat pe ai mei în cabinet şi le-a spus: “Unde aţi ţinut copilul ăsta până acum? Are peritonită! Apendicele e spart deja şi abdomenul lui e plin de infecţie”. Şi domnul doctor Sentenai a hotărât să mă opereze chiar atunci.

Eram în salon. Deja legasem prietenii şi îmi descoperisem un tovarăş de joacă, Dănuţ, vărul lui Marius şi al Roxanei Calalb, vecinii de la parter, care avea mâna ruptă. Nu găsise niciun copac prin Bucureşti, de unde era de fapt, şi a bătut drumul, doar era vacanţă, până la Ploieşti, ca să facă pe Tarzan. Spitalul era plin de Tarzani! Celebrul film, cu Johnny Weissmuller, tocmai ce rula la televiziunea română, iar toţii puştii României parcă înebuniseră. A venit o asistentă şi m-a zis că trebuie să facem o poză. Auzi, o poză! Când am intrat în sala de operaţii, mi-am dat seama. Deşi aveam doar 10 ani, nu eram un fraier. M-au dezbrăcat şi mi-au făcut o injecţie în spate. În câteva minute mi-a amorţit partea de jos a corpului. Nu mai avusesem până atunci senzaţia aia. Una de tot rahatul! După cinci minute, însă, amorţeala s-a dus. “E din cauza infecţiei”, am auzit o asistentă spunând. Şi, ca să nu mai intru în amănunte, pentru că oricum ele au fost povestite ulterior de mama şi de tata, uite aşa m-au tăiat în viu cum se spune. Sau, pe viu!

Mi-l amintesc pe doctorul Dragomirescu (ştiu că pare neverosimil că îmi aduc aminte toate astea, dar, dacă am o mulţime de defecte, măcar am o calitate, memoria foarte bună!). Era cel care îl ajuta pe Sentenai. Venea din când în când la mine şi îmi spunea: “Dacă nu taci, te bat”. Ce dracu să bată la un copil de zece ani, legat de masa de operaţii, tăiat pe viu, care leşina şi îşi revenea cu o viteză ce i-a uimit până şi pe medici?

M-am trezit la un moment dat la reanimare. Era prima oară în viaţa mea, exceptând perioada suptului, când aveam nevoie de ajutor. Mai ales pentru a merge la toaletă. A fost cumplit. Eram în rezervă cu mai multe femei, care aveau pruncii, de doar câteva luni, bolnavi. Chiar în noaptea de Paşte, la câteva zile de la operaţie, una dintre ele şi-a pierdut copilul. M-am trezit în ţipetele femeii, care striga după ajutor. O mai aud şi a stăzi uneori… A venit o asistenţă. A aprins o lumânare şi i-a spus femeii că nu mai e nimic de făcut. Băieţelul ei murise. Îl chema Cătălin…

În rezerva de la Reanimare, dar mai ales în salon, unde am fost mutat după două săptămâni, auzeam fel de fel de basme cu privire la spital. Un băiat din Vest povestea că la crematoriu, “uitaţi acolo, de unde iese fum”, erau arşi toţi cei care mureau în spital. Îmi doream al dracului de mult să mor acasă, să fiu îngopat creştineşte, aşa cum văzusem, cu câţiva ani înainte, la ţară, la Muru. Mă trezeam uneori noaptea, speriat de poveştile colegilor de salon, dar mai ales de strigătele mamei lui Cătălin.

Uşor, uşor mi-am revenit. Plângeam când ştiam că Petrolul joacă acasă şi eu nu pot merge la meci. Când ai mei evoluau acasă, ieşeam cu băieţii în curte. Îi puneam să facă linişte, ca să aud tribuna. Ştiam când Petrolul marca. Se auzea ca un vuiet. Iar eu strigam până mă apuca durerea de burtă. După meciuri, tata venea şi-mi povestea cum a dat Toporan gol, cum au ratat State şi Simaciu, ce deposedări a făcut Negoiţă, zis “Ţăranul”, cum a centrat Pantea sau cum a apărat Constantin (şeful CCA aflat acum la puşcărie). “Tată, la primul meci vin şi mănânc o pungă, dar ce o pungă, vorbesc prostii, două kilograme, un sac ce mai, de seminţe. Şi, ştii ceva? Le voi hali cu tot cu coajă. Mi-a spus mie domnul doctor că nu mai fac apendicită”, îi spuneam tatei. Şi m-am ţinut de cuvânt. Din 1977, mănânc seminţele cu totul. Cele obişnuite, ale nostre, de floare sau bostan. E o formă de protes faţă de toţi doctorii care m-au consultat şi n-au fost în stare să-mi dea un diagnostic simplu: APENDICITĂ!

Nu cred că aş fi povestit vreodată această întâmplare, dacă sâmbătă, care a trecut, nu aveam de a face din nou cu nepriceperea anumitor doctori. Acesta a fost şi motivul pentru care nu am mai scris de câteva zile pe blog. N-am mai fost în stare. O stare de oboseală, amestecată şi cu alte simptome, toate m-au trimis sâmătă la cardiolog.  La centrul medical unde avem asigurări. Aproape două ore i-au trebuit unei domnişoare doctoriţe să mă consulte, să-mi facă un EKG şi să întocmească un nenorocit de raport medical. În tot acest timp eram chinuit, suferinţa dura de vreo zece ore, şi de o mîncărime, pe absolut toată suprafaţa corpului, generată de o alergie la ceva, habar nu am la ce. După două ore am fost îndrumat spre Spitalul de Urgenţă, pentru nişte investigaţii mai amănunţite la inimă, dar şi pentru alergia mea. Şi cum la Spitalul de Urgenţă de vindeci de orice doar dacă ai intrat acolo, mi-am revenit. Am urmat sfatul surorii mele, Lea, cel mai bun medic din toată familia noastră, şi slavă Domnului că avem destui, şi m-am oprit la farmacie, unde o domnişoară frumoasă mi-a dat un antialergic. Bun, dar ce facem cu inima? De două zile caut relaţii, care să mă îndrepte spre un cardiolog bun. Până la urmă tot singur mă fac bine. Cu puţină muzică, la Gold FM bine înţeles, cu un tatru radiofonic, pe Trilulilu, cu o joacă alături de fetele mele, cu blogul meu, de care mi-a fost dor, cu o vizită în comuna Izvoarele, la prietenul Florin, cu un şpriţ la Triorio, barul nostru deschis de câteva săptămâni. Cam aşa cred că îmi voi reveni.

“Nu mai scrieţi pe blog. Dormiţi, odihniţi-vă”, mi-a zis un doctor. I-am răspuns că nonorocitul ăsta de blog e cel mai bun medicament al meu.

Pacquiao şi Sonsona

Am ţinut foarte mult să postez pe blog cele două materiale cu privire la meciul Cotto-Pacquiao, deşi e puţin cam târziu. Mai ales avancronica. Am vrut să le am totuşi şi pe blog. Asta nu e nicio scuză pentru faptul că în ultimele zile n-am scris nimic aici. Rândurile de faţă se vor a fi un fel de avancronică la scuză! Să văd însă dacă voi fi în stare să inventez vreuna sau mă voi vedea nevoit să vorbesc sincer, ca de obicei.

Aş vrea să spun doar două vorbe despre Pacman. Îl ştiu de vreo trei ani şi jumătate, de când fac KO TV, emisiunea mea săptămânală de la Sport 1. Nimeni nu a reuşit să mă impresioneze mai mult ca el. Un supercampion, un baiat de treabă, modest şi foarte foarte muncitor. Un tip care rescrie istoria boxului profesionist, deşi americanii nu şi-au dorit asta nici un moment.

PS: Urmăriţi-l vă rog pe un alt filipinez, despre care se ştiu foarte puţine lucruri. Este vorba despre Marvin “Marvelous” Sonsona. N-are decât 19 ani, dar e deja campion mondial WBO la supermuscă. Şi asta după ce a deţinut centura WBO Oriental la “muscă”. Vom mai vorbi despre el! Vă asigur! Uitaţi-vă la el, ce figură de copil are. Un copil cu 14 “victime” la profesionişti din tot atâtea partide. 12 prin KO!

“Uraganul” Pacquiao a lovit din nou

Pugilistul filipinez a cucerit, azi dimineaţă, titlul mondial WBO la categoria welter (mijlocie mică, 66, 7 kilograme) şi a intrat, definitiv, în istoria boxului.

În Filipine e sărbătoare naţională, după ce Emmanuel Dapidran Pacquiao l-a bătut, prin KO tehnic în repriza a 12-a, pe portoricanului Miguel Ángel Cotto Vázquez “furându-i” acestuia centura WBO.

Pentru cel poreclit “Pacman”, acesta e cel de-al şaptelea titlu major cucerit în carieră, la şapte categorii diferite de greutate! Meciul găzduit de celebra “MGM Grand Garden Arena”, din Las Vegas, a fost unul dintre cele mai frumoase văzute în boxul profesionist în ultimii ani. Favorit al tribunelor, simpaticul Pacquiao a urcat în ring cu zâmbetul pe buze şi a dominat lupta de la un capăt la celălalt, fără să-i facă nici cea mai mică concesie campionului mondial.

Mai mult, Cotto a fost numărat de două ori, în reprizele a treia şi a patra, prima oară şi din excesul de zel al arbitrului Kenny Bayless, acelaşi care a pus capăt luptei cu doar câteva zeci de secunde înainte de gongul de final. Foarte nervos, portoricanul Miguel Ángel Cotto Vázquez nu a reuşit să-şi impună ritmul şi a fost “măcelărit” de “Pacman”. Cotto n-a reuşit, decât foarte rar, să-şi folosească braţul drept, cel cu care a făcut atâtea victime în cariera sa, folosindu-l mai mult pentru a se apăra de “stânga” teribilă a filipinezului.

Pacquiao şi l-a trecut astfel, pe Cotto, pe lista victimelor sale, din care mai fac parte nume de legendă din istoria boxului profesionist: Erik Morales, Oscar Larios, Jorge Solis, Marco Antonio Barerra, Juan Manuel Marquez, David Diaz, Oscar De La Hoya şi Ricky Hatton.

După acest nou succes al filipinezului în vârstă de 30 de ani, şefii boxului profesionist îşi fac planuri mari. Ei vor ca anul viitor, Manny Pacquiao să se bată cu americanul Floyd Mayweather Jr, cel care, în septembrie, şi-a făcut o revenire spectaculoasă după doi ani de absenţă printr-o victorie în faţa mexicanului Juan Manuel Marquez Mendez.

Material apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia Online, duminică, 15 noiembrie, 2009

Cotto – Pacquiao, meciul secolului

Cei doi pugilişti se vor bate pentru centura WBO la categoria welter, 66,7 kilograme, într-o partidă despre care se spune că va bate toate recordurile de audienţă şi de încasări.

“MGM Grand Garden Arena” din Las Vegas, Nevada, va găzdui mâine noapte meciul pentru titlul mondial WBO la categoria welter, în care se vor confrunta, portoricanul Miguel Ángel Cotto Vázquez, deţinătorul centurii, şi filipinezul Emmanuel Dapidran Pacquiao, doi dintre cei mai buni pugilişti din lume la această oră.

Pacman a urcat opt categorii!

Partida reprezintă o nouă filă din cartea de istorie a boxului profesionist pe care Manny Pacquiao se pregăteşte să o scrie. După ce a cucerit titlurile mondiale la “muscă”, “supercocoş”, “superpană” şi “uşoară”, filipinezul în vârstă de 30 de ani vrea acum centura mondială WBO la welter (mijlocie mică), care îi aparţine lui Cotto.

Din decembrie 1998, dată la care a cucerit titlul mondial WBC la categoria muscă, Pacquiao a urcat opt categorii de greutate, de la 50,8 la 66,7 kilograme!

Aflat într-o formă fantastică, filipinezul va întâlni unul dintre cei mai duri adversari din cariera sa, Miguel Ángel Cotto. Portoricanul îşi pune pentru a doua oară la bătaie titlul WBO, pe care l-a cucerit în luna februarie la “Madison Square Garden” din New York după o luptă cu britanicul Michael Jennings. Titlul era vacant la acea oră.

Cotto, 29 de ani, a urcat pentru prima oară în ringurile profesioniste pe 23 februarie 2001. A cucerit primul titlu important, WBC Internaţional la categoria superuşoară (63,5 kg), în februarie 2003, după o luptă cu Cezar Bazan.

În septembrie 2004, cel poreclit “Junito” a preluat centura WBO la “superuşoară”, pentru ca, doi ani mai târziu, să devină campion mondial WBA la “welter”.

Spaima granzilor

Alintat “Pacman”, Manny Pacquiao şi-a câştigat în ultima vreme o nouă poreclă, “The Greatest” pe care şi-a dobândit-o, cu mulţi ani în urmă, legendarul Cassius Marcellus Clay Junior, devenit ulterior Muhammad Ali.

Filipinezul şi-a câştigat faima în ultimii trei ani, când a uluit lumea boxului profesionist bătându-i, în ordine, pe Erik Morales, Oscar Larios, Jorge Solis, Marco Antonio Barerra, Juan Manuel Marquez, David Diaz, Oscar De La Hoya şi Ricky Hatton.

“Îi voi arăta lui Pacquiao cine e cel mai bun. În ultimul an s-a confruntat cu un tip supracotat ca Ricky Hatton şi cu un tip care a făcut ultimii paşi în cariera sa, Oscar De La Hoya. Nu s-a luptat cu un tip obişnuit de la categoria welter precum Miguel Cotto”, e declaraţia portoricanului.

La “MGM Grand” se bate şi Abner Cotto

Pacquiao ştie că va avea un meci infernal. “Ştiu că acesta va fi o luptă grea pentru că Miguel Cotto este mai mare ca mine şi mai puternic, însă desigur cred în forţa şi în viteza mea”, a spus “Pacman”, cel care este pregătit de un nume de legendă din lumea boxului profesionist, antrenorul Freddie Roach.

La gala găzduită de “MGM Grand Garden Arena” din Las Vegas, care cuprinde 10 partide, va mai fi pus la bătaie un titlu mondial. Este vorba despre cel WBA la “semimijlocie”, deţinut de Daniel Santos. Portoricanul, care a cucerit titlul în iulie 2008, şi-l apără pentru prima oară. Santos se va confrunta cu neînvinsul Yuri Foreman.

În gala de la Las Vegas va urca în ring şi Abner Cotto, vărul lui Miguel. Cei doi fac parte dintr-o familie numeroasă, în care boxul e practicat de aproape toţii bărbaţii cu numele de Cotto!

Emmanuel “Manny” Dapidran Pacquiao
Data / Locul naşterii: 17.12.1978 / Kibawe, Bukidnon, Filipine
Porecle: Pac Man / The Greatest
Înălţime: 169 cm
49 de victorii (37 prin KO), 3 înfrângeri (2 KO), 2 meciuri încheiate nedecis

Miguel Ángel Cotto Vázquez
Data / Locul naşterii: 29.10.1980 / Caguas, Porto Rico
Poreclă: Junito
Înălţime: 170 cm
34 de victorii (27 prin KO), 1 înfrângere (1 KO)

Material apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia Online, sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Robert Enke

Stau de o oră şi mă întreb ce l-ar fi putut determina pe neamţul Robert Enke să se sinucidă. Cât de disperat a fost portarul naţionalei Germaniei ca să ajungă la concluzia că viaţa asta nu mai merită trăită. Sunt şocat, pentru că îmi plăcea Enke. Ştiam drama prin care a trecut şi tocmai de aceea, la primul meci al Germaniei după Euro, când lui Enke i-a fost dat postul de titular în prima reprezentativă a nemţălăilor m-am bucurat pentru el. Avea doar 32 de ani…

Unii mor în accidente de circulaţie sau în tot felul de împrejurări nefericite. Cineva, o persoană dragă mie, îmi spunea astăzi că nu te poţi pune de-a curmezişul destinului. I-am răspuns că nu e adevărat. Că putem influenţa într-o oarecare măsură destinul. E o chestiune de percepţie, de intuiţie, de noroc, de putere de luptă. Viaţa asta e un război de gherilă. De uzură. Un război nesfârşit. Trebuie să-i faci faţă, altfel mori sau, şi mai rău, cazi prizonier. Cazi prizonier iluziilor, remuşcărilor infinite, neîmplinirilor.

Am trecut prin atât de multe în viaţa asta, încât, pe cuvânt, aveam impresia că am ajuns să-i înţeleg pe toţi. Şi pe cei care îşi îneacă amarul în alcool, şi pe cei care înşeală, fură, cerşesc, mint. Pe toţi. Chiar şi pe cei care ajung să-şi pună capăt zilelor. Până azi, când Enke s-a sinucis. Sau poate nu s-a sinucis.