Silvano

Primul nostru casetofon s-a numit “Silvano”. L-a trimis tata din Libia. Cred că era prin ‘75. “Silvano” era de fapt un radiocasetofon mono. “Made in Japan” scria pe el. Nu ca acum. Ţin minte că a fost unul dintre primele casetofoane din blocul cu patru etaje de pe Găgeni 88 din Ploieşti. Mai avea cineva, nu mai ţin minte exact cine, un casetofon simplu, din comerţ. Ştiu că “Silvano” al nostru a fost mult timp vedeta cartierului. Vecinii îşi făceau drum pe la mama doar ca să vadă radiocasetofonul. Odată cu el, tata a trimis şi câteva casete. Cele mai multe erau BASF-uri, iar tata le imprimase în Libia la o minunăţie de combină muzicală despre care ştiam doar din auzite. Am văzut-o după vreo doi ani şi, într-adevăr era dată dracului. Voi povesti şi despre combina tatei, altădată însă.

Pe casete erau Engelbert Humperdinck, Demis Rousos, Nana Mouskouri, Tangouri celebre, senzaţionala orchestră a lui James Last. Erau şi câteva casete goale, pe care mama înregistra muzică de la radio. În anii aceia ce ascultau nemţii ascultau şi românii. Pe alte casete mama ne înregistra pe noi, copiii, spunând poezii ori citind scrisori, toate destinate tatei. Iar casetele cu vocile noastre erau puse la avion, ori de câte ori vreun coleg de-al său, pleca spre Tripoli, iar tata le asculta. Nu prea înţelegeam importanţa acelor casete. Acum, da…

În anii aceia, era la modă, printre multe altele, o melodie cântată de George Baker. Se numea “Una Paloma blanca”. Mama era disperată după ea. Mai disperaţi eram noi, însă, care o ascultam de câteva ori pe zi!Am găsit-o pe youtube. Incredibil cât a avansat omenirea! Iat-o!

http://www.youtube.com/watch?v=gQK9k42ongU

Iată altă melodie de senzaţie din acei ani: http://www.youtube.com/watch?v=cTsw4g-cxgQ

Mărturisesc faptul că o ascult şi acum, după mai bine de 30 de ani, cu mare plăcereşi cu nostalgie. E vorba de “Una Paloma blanca”. La fel şi “Nightshift”! Radiocasetofonul nostru îşi avea locul în bucătărie, după uşă, pe frigider. De acolo răsuna toată casa. Noaptea, îl luam uneori cu mine în pat. Nu era nevoie să pun vreo casetă. V-am spus, la radio nu era încă cenzură. Am învăţat să înregistrez la el. Din păcate, n-am învăţat să triez şi casetele. Şi, uite aşa, mama asculta “Eruption”, “Kool & The Gang” ori “The Commodores”, pe casetele pe care scria “Adamo” sau “Tangouri celebre”!

Problemele şi grijile comune apropiaseră familiile care aveau “şefii” plecaţi la lucru în Libia, ori Yemen sau alte ţări arabe, unde se câştiga bine şi cu care România avea relaţii bune. Mergeam deseori cu mama la aceste familii unde descopeream pasiuni comune. Printre ele, bineînţeles, muzica. Îl luam cu noi pe “Silvano” şi înregistram muzică de la prieteni. Cum nu aveam cabluri de legătură între aparate, ne baricadam într-o cameră şi “trăgeam” pe microfonul exterior. Cu tot cu zgomotul de fond! Dar era muzica noastră. Ţin minte că mergeam la naşul Andrei, pe “Sinăii”, care avea un radiocasetofon cât o maşină de spălat! Nu exagerez cu nimic. Aşa erau atunci. Cu două difuzoare imense, cu o mulţime de butoane, stereo fireşte. Dădeai discotecă cu un astfel de radiocasetofon. Mi-ar plăcea unul ca ăla acum!

“Silvano” şi-a pierdut din valoare prin anii ‘80, când muzică bună auzeai doar pe ultrascurte, pe programul 3 al Radiodifuziunii Române. El n-avea ultrascurte. Nu eram supărat însă pe el, pentru că acultam “Europa liberă”, ori “Deutsche welle”. Şi înregistram. Apoi mergeam cu radiocasetofonul la şcoală şi puneam muzică în pauză. Ţin minte că într-o seară înregistrasem “Easy Lover”, cu Phil Collins şi Philip Bailey într-un duel unic. La sfârşitul melodiei, stupoare însă. Se auzea clar, mai clar decât unele acorduri ale melodiei: “Aici Radio Europa Liberă!”. A îngheţat toată clasa! Cel mai tare s-a distrat, parcă-l văd şi acum, Dan Iordache, bunul meu prieten. Nu s-a întâmplat însă nimic!

http://www.youtube.com/watch?v=n9xY_cPenSs

“Silvano” a cântat şi la Bucov, pe o pătură, printre sticle de bere şi fripturi. Ne-a relaxat la Păuleşti, între un fotbal şi o partidă de badminton. Ne-a alinat durerea după o bătaie bună încasată de la mama ori de la tata cine ştie pentru ce tâmpenie numită copilărie. A fost prietenul de nădejde care m-a ajutat să impresionez multe fete. La “Silvano” au cântat de la George Baker la Modern Talking ori Scorpions. De la Adamo la CC Catch şi George Michael. La “Silvano” înregistrasem cele mai tari melodii de la Cenaclul Flacăra. Am o casetă şi acum. Cred că am şters-o, dar aveam pe o casetă chiar şi finala Cupei Campionilor din 1986, Barcelona – Steaua. În 1990, am înregistrat partida Anderlecht – Petrolul, din Cupa UEFA. Cred că mai am ceva din acel meci pe o casetă. Uneori trăgeam frânturi din convorbirile avute cu iubitele din acei ani! Pe astea chiar că nu le mai am!

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu Silvano. A căzut probabil la datorie, doborât de minunile tehnice. L-am iubit incredibil de mult. A fost mândria noastră ani buni, chiar şi după ce tata a venit din Libia cu o combină muzicală, “National Panasonic”. Avea radio, casetofon şi pickup! Era belea! Prin anii ‘80 apăruseră deja magnetofoanele. Nu mai eram singurii cu părinţi plecaţi pe la arabi, iar lumea chiar avea bani. Lary de la parter îşi luase magnetofon. La fel şi Jipe, de la etajul 1.

Îmi e dor de “Silvano”. Aşa cum îmi e dor de toate melodiile, meciurile, tâmpenile şi vocile pe care acel radiocasetofon le-a redat ani şi ani în şir. Îmi e dor de meciurile de fotbal ascultate la el. Îmi e dor de scrisorile pe care i le citeam tatei, de “Europa liberă”, de toţi şi de toate, dar mai ales de “Una Paloma blanca”.

“Bombiţa” lui Tolontan

Incredibil! Pălitură de presă! “Evenimentul zilei va fi vândut trustului condus de fraţii Păunescu”, scriu blogurile cu tematica jurnalistică, citându-l pe Cătălin Tolontan, care, cică, a dat în exculsivitate această ştire. Mai întâi de toate, care fraţi, care trust? Să fim serioşi! Apoi, bârfa asta circula prin redacţia Evz de zile bune. Eu o şi uitasem. N-a băgat-o nimeni în seamă. Bine, speculaţia e la îndemână având în vedere că între Evz şi B1TV e deja un parteneriat, cu emisiunea de după-amiază. Eu am auzit de alte combinaţii şi mai ale dracului decât asta cu B1TV. Dar nu spun!

De când cu postarea aia cu Andrei Crăciun, stau cuminte!

Tibor Kopacz, un destin frânt

Adi Dobre

Vineri, 05 Februarie 2010

Singurul medaliat european din istoria patinajului românesc şi-a trăit ultimii ani din viaţa în anonimat. Participant la Jocurile Olimpice de la Sarajevo, din 1984, Kopacz nu şi-a putut îndeplini visul, prezenţa pe podiumul olimpic.

A murit anul trecut, la două decenii după ce a renunţat la sportul de performanţă, de cancer. Avea doar 47 de ani.

Ca şi în cazul altor mari campioni, pierduţi în hăul uitării, numele lui Tibor Kopacz este necunoscut chiar şi pentru mulţi dintre sportivii care îi calcă pe urme. Puţini îşi mai amintesc de ciucanul care se bătea în anii ‘ 70 şi ‘80 cu cei mai rapizi patinatori din Europa.

Record bătut după 20 de ani

Mai mult de jumătate din viaţă, Kopacz şi-a petrecut-o pe gheţă, în cantonamente şi la concursurile la care a reprezentat cu succes România.

“A fost cel mai mare patinator de viteză din istoria României”, spune Gyula Kopacz, vărul lui Tibor. Numeroasele recorduri ale lui Tibor Kopacz au stat în picioare ani buni. “Ultimul a fost bătut prin 2007, după aproape 20 de ani. Însă toate au căzut abia după introducerea noilor patine, care permit sportivilor să rămână mai mult timp în contact cu gheaţa, ceea ce înseamnă o viteză mai mare”, explică Gyula.

Alerga la fel de bine şi la 100 şi la 10.000 de metri. Proba preferată era însă cea de 3.000 de metri. Cea mai preţioasă medalie a fost obţinută în proba de 3.000 de metri, bronz la Europenele de la Larvik, Norvegia, în 1984, anul Jocurilor Olimpice de la Sarajevo. A fost, se pare, vârful carierei pentru Tibor Kopacz. La Lavrik, Tibor s-a clasat pe locul 5 în clasamentul general, performanţă greu de egalat de vreun sportiv român.

“I s-a făcut rău”

La Sarajevo, însă, Tibor Kopacz a clacat, deşi îşi propusese o medalie. Cea mai bună clasare a înregistrat-o la 5.000 de metri, locul 19. “A suferit pe toată durata Olimpiadei de o indigestie cumplită. În prima zi la Sarajevo a fost servit la masă cu peşte. Nu îi plăcea peştele, dar, de foame, a mâncat. I s-a făcut rău, iar această stare a continuat şi în celelalte zile. În aceste condiţii a fost obligat să concureze Tibor”, povesteşte Gyula Kopacz.

După deziluzia de la Sarajevo a urmat o accidentare care l-a ţinut mai bine de doi ani departe de gheaţă.
Tibor şi-a făcut revenirea la Tomaszow, în Polonia, unde a stabilit recordul pistei la 3.000 de metri (4:18:00). A urmat Cupa Varşoviei, unde s-a impus în toate probele!
Tibor Kopacz a mai alergat până în 1989.

“Öcsi, să te întorci acasă, mamă”

Înainte de Olimpiada de la Sarajevo, Tibor Kopacz a fost invitat la un concurs în Olanda. Toată lumea era convinsă că nu se va mai întoarce în România. La plecare, mama sa l-a chemat, s-a uitat în ochii lui şi i-a spus: “Öcsi (asa era numit de toţi cunoscuţii), să te întorci acasă, mamă”. Şi s-a întors. “Nimeni nu ştie dacă vorbele mamei sale l-au determinat să nu rămână în Olanda. Dar dacă ar fi rămas, alta ar fi fost soarta lui”, crede Gyula Kopacz.

După 1990 şi-a găsit cu greu un loc în noul peisaj. A dat impresia că nu se poate adapta noii ordini sociale. Încercând să-şi câştige existenţa a acceptat fel de fel de oferte de muncă. A lucrat într-o spălătorie de maşini, iar ultima oară ca agent de vânzări la o firmă de distribuţie. Fuma mult, iar, uneori, băutura reprezenta un refugiu ideal pentru Tibor.

“Comoara” lui Tibor

Modest, deosebit de respectat în Miercurea Ciuc, fostul mare campion a trăit modest în casa sa din cartierul Topliţa, situat la ieşirea din Miercurea Ciuc spre Gheorgheni. Acolo îşi construise casa, langa cea părintească, cu banii obţinuţi pe garsonirea în care lucuise alături de soţia şi de fiul lor, Norbert.

În casa părintească, camera în care Tibor a copilărit s-a transformat cu timpul într-un adevărat muzeu. După ce s-a mutat în garsonieră, Tibi îşi ţinea în acea cameră toate medaliile, trofeele şi diplomele cucerite în toată cariera sa. “Încăperea era tot timpul încuiată. Doar Öcsi şi mama lui aveau voie să intre. Cred că aveam vreo 10-12 ani, când, într-o zi, după mai bine de doua luni de încercări, am primit permisiunea să vizitez camera. Am stat cinci minute şi n-am avut voie să ating nimic. Doar să privesc”, îşi aminteşte Gyula Kopacz.

Patinoarul “Tibor Kopacz”

În curte, lângă casa şi în faţa anexelor era turnată din beton o pistă de alergare în forma literei “L”. În timpul verii, Tibor Kopacz patina pe role ore în şir. Era pregătirea pentru sezonul de toamnă!

De pe urma sportului nu s-a ales cu nimic. “Nu a avut niciodată maşină. Nici măcar permis de conducere nu avea”, povesteşte nepotul său.
În ultimii patru ani de viaţă a trăit din ajutorul de şomaj şi din salariul soţiei. Nu s-a plâns însă niciodată. N-a cerut pomană de la nimeni. Era din ce în ce mai bolnav. În toamna anului 2008 a fost pentru ultima oară la Patinoarul “Vakar Lajos”, la un meci al echipei de hochei SC Miercurea Ciuc. Lângă patinoarul acoperit se găseşte pista de viteză. Acum se lucrează la noul patinoar de viteză, care n-a primit încă un nume. “Ar putea primi numele său. Ar fi, aşa, o recompensă morală pentru Tibor”, crede Gyula Kopacz.

Nu i-a plăcut publicitatea

La înmormântarea lui Tibor Kopacz a fost foarte multă lume. Cei apropiaţi marelui campion au rămas surprinşi că după atâţia ani, Tibor nu fusese totuşi uitat. “Evenimentul zilei” a încercat în zadar mai bine de un deceniu să îi ia un interviu lui Tibor Kopacz. “Ura publicitatea de orice fel. Nici mie n-a vrut să-mi acorde vreun interviu”, punctează Gyula Kopacz, jurnalist la cotidianul local “Hargita Népe” (Poporul harghitean).

Pentru locuitorii din zona Ciucului, sporturile de iarnă reprezintă o a doua religie. Hocheiul, patinajul şi schiul sunt practicate încă din copilărie. În cartierul Topliţa, unde a trăit Tibor Kopacz, sub un stâlp de iluminat public, mai mulţi copii joacă hochei. Alţii, cu patine în picioare se iau la întrecere pe strada îngheţată şi se pierd în întuneric.

> Articol apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia Online, vineri 5 februarie 2010.

Celentano

A trecut deja o lună din noul an. Parcă prea repede! Aşa ţi se pare atunci când chiar eşti ocupat. Şi uite, aşa, deşi mi-am propus, am omis să scriu despre Adriano Celentano, care pe 6 ianuarie a împlinit 72 de ani. Mama mă lăsa uneori să cred că mi-a pus numele de Adrian inspirată fiind de celebrul cântăreţ italian, cel care în anii ‘60 făcea ravagii printre simpatizantele de pe tot globul. Ţin minte că şi mie mi-a plăcut Celentano. Ai mei îl ascultau adesea pe Adriano Celentano, alături de melodiile lui Demis Roussos, Salvatore Adamo, Enrico Macias, Charles Aznavour, Engelbert Humberdinck ori Gianni Morandi.

Şi, aproape logic, în liceu mi-am căpătat porecla de Celentano. În primii ani de facultate, graţie unor foşti colegi de liceu, porecla m-a însoţit. Apoi, uşor, uşor a dispărut. N-am ţinut niciodată la ea. Şi asta în primul rând pentru că nu aveam prea multe în comun cu Adriano Celentano. I-am iubit muzica, recunosc, o muzică pe care o ascult şi acum cu plăcere.

Nu pot uita însă niciodată că, graţie lui Celentano, sau, mă rog, graţie şi lui, am fost angajat la Evenimentul zilei acum aproape un deceniu şi jumătate. Intrasem de câteva ore în cămăruţa repartizată departamentului Sport de la Evz de la Casa Scânteii. După un interogatoriu prelungit la care mă supusese, Alin Paicu mi-a dat, de pe agenţii, o ştire. “Fă-o în genul Evz”, mi-a zis Paicu. Ştirea, care avea doar câteva rânduri, anunţa că Alberto Tomba se pregătea să joace într-un film. Am scris ştirea şi i-am dat titlul: “Tomba, pe urmele lui Celentano”. “Ce e cu titlul ăsta?”, m-a întrebat Paicu. I-am explicat că şi Celentano, un alt italian celebru, chiar mai cunoscut decât Tomba, a jucat în filme după ce a devenit o vedetă în alt domeniu de activitate. Iar domnului Paicu, această explicaţie a mea i-a plăcut. A doua zi, ştirea era pe o coloană în Evz. Şi cum să nu scriu despre Celentano?

Am păstrat multă vreme ziarul acela. Cred că sora mea, Lea, îl mai are pe undeva. Oricum, nu mai contează.

Mi-am plătit impozitele

Zilele trecute mi-am plătit impozitele. O datorie, de fapt o obligaţie, devenită reflex la fiecare sfârşit sau început de an, depinde de lichidităţi. N-am simţit niciodată vreun sentiment înălţător în momentul în care mi-am achitat dările către stat. Nimic de genul: “mi-am făcut datoria faţă de ţară”. În cazul meu e o senzaţie ciudată. E un amestec de silă şi frustrare.

Şi de fiecare dată când îmi plătesc impozitele mă întreb cu ce vine statul în întâmpinarea mea. Lucrez la patron, sunt asigurat medical la un cabinet particular, nu am pretins niciodată ajutor de şomaj deşi în unele momente din viaţa mea poate ar fi trebuit, n-am apelat şi nici n-aş vrea să apelez vreodată la Poliţia Română, etc, etc… E adevărat, fetele sunt la o grădiniţă de stat, dar, pe cuvânt, uneori am impresia că sunt la particular. Şi ar mai fi ajutorul de înmormântare primit de la stat la moartea părinţilor.

Plătirea impozitului e chestiune de educaţie, moştenită. Ai mei, Dumnezeu să-i odihnească, erau de o corectitudine ieşită din comun. Mulţi spun că înainte de 1989 nici nu era greu, având în vedere controlul statului. Aiurea! Şi pe vremea lui Ceauşescu existau oameni bogaţi şi oameni săraci. Şi atunci apăreau vile te miri unde. Totul însă se desfăşura mai cu perdea, parcă. De multe ori cred că de fapt revoluţia din decembrie 1989 a fost făcută de cei care nu se puteau desfăşura sub Ceauşescu. Doar aşa îmi pot explica anumite aspecte ale vieţii de astăzi.

Sunt convins că sunt mulţi, ca mine, care îşi achită dările către stat. Sunt la fel de convins că fiecare dintre noi aşteptăm ca statul să facă ceva palpabil. Să ne respecte. Să ne acorde mai multă atenţie. În ceea ce mă priveşte, dacă aş vedea că statul se implică, promit, dau scris, că fetele mele nu vor ridica ajutorul de înmormântare atunci când voi da colţul.

Debut amânat la OTV

Deşi mă pregătisem sârguincios, debutul meu la OTV se va amâna cu cel puţin şapte zile! Nişte detalii ce ţin de bucătăria internă a postului au scos în afara grilei de program emisiunea pe care trebuia să o moderez în locul lui Marcel Puşcaş. Aşa că, dacă nu intervine ceva, ne vedem săptămâna viitoare! Sau poate se întoarce Marcel!

Feyenoord -Ajax, un derby prea periculos

Klassieker, aşa cum este cunoscut cel mai mare derby al fotbalului olandez, are programat astăzi, de la ora 13:30 (în direct la Sport 1), un nou episod. Ca urmare a incidentelor grave dintre galerii de-a lungul timpului, derbyul dintre Feyenoord şi Ayax se dispută fără suporterii echipei oaspete.

Eredivisie programează astăzi un nou Klassieker, aşa cum e denumită confruntarea dintre Feyenoord Rotterdam şi Ayax Amsterdam. Meciul, care se va disputa pe “De Kuip” din Rotterdam se anunţă unul dintre cele mai tari din ultimii ani.

21 de titluri pentru “lăncieri”

Este derbyul cu numărul 109 dintre cele două formaţii în Eredivisie. Ajax a luat partea leului în confruntările directe cu Feyenoord, 48 de victorii faţă de cele doar 28 ale rivalilor din Rotterdam. 32 de derbyuri s-au încheiat la egalitate.

Cele două mari grupări au adunat împreună în Olanda 30 de titluri (21 Ajax, 9 Feyenoord) şi 24 de Cupe (15 Ajax, 9 Feyenoord). Ajax şi Feyenoord au în palmares şi cinci Cupe ale Campionilor Europeni (patru au revenit “lăncierilor” din Amsterdam).

Aflate în careul de aşi al campionatului oalndez la această oră, Feyenoord şi Ajax sunt departe de un titlu pe care nu l-au mai cucerit de ceva vreme. Feyenoord nu a mai luat titlul în Olanda de 11 ani, iar Ajax de 6 ani.

Marele Cruijff a jucat la ambele echipe

Ajax vine pe “De Kuip” după trei ani de invincibilitate. De altfel, “lăncierii” nu au fost înfrânţi decât de două ori în ultimul deceniu şi jumătate pe terenul marii rivale.

În ciuda rivalităţii ieşite din comun dintre cele două formaţii, mai mulţi fotbalişti au evoluat de-a lungul timpului pentru ambele grupări. Cei mai cunoscuţi sunt Denny Landzaat (acum la Feyenoord), Rob Witschge, Simon Tahamata, Wim Jansen, dar şi monştrii sacrii precum Johnny Rep (la Ajax între 1971 şi 1975; la Feyenoord între 1985 şi 1986) şi Johan Cruijff (la Ajax între 1964 şi 1973 şi între 1981 şi 1983; la Feyenoord între 1983 şi 1984).

Meciul Feyenoord – Ajax va fi condus la centru de cunoscutul arbitru olandez Pieter Vink, care se află înaintea meciului cu numărul 15 în acest sezon, în Eredivisie.

> Articol apărut în ediţia de duminică, 31 ianuarie 2010, a cotidianului Evenimentul zilei, ediţia Online

PS: Vă aştept la meci! E meci de meci!

Cenaclul Flacăra

L-am ascultat aproape o oră pe Grigore Leşe. Cu ale sale câtece de cătănie, cu ale sale strigături, ori hori din Ţara Lăpuşului, locul unde am izvorul pe linie maternă. Am ajuns apoi la Cenaclul Flacăra şi, brusc, mi-am amintit de adolescenţă.

Erau vremuri grele, în care o manifestaţie de genul Cenaclului Flacăra însemna aer. Însemna gura de oxigen necesară vârstei şi fereastra deschisă spre frumos. Era mai mult decât discurile de vinil cu Mondial, Phoenix sau Roşu şi Negru. Mergeam la Sala Sporturilor, iarna, sau pe stadionul “Petrolul”, vara. Până când să avem voie să mergem la spectacole, ascultam. Îl ascultam pe Dan Andrei Aldea, pe ceilalţi. Ani în şir am ascultat melodiile care au dat tonusul unei generaţii. În seara asta mi-am reamintit până şi drumul de la Sala Sporturilor până acasă, pe Găgeni 88. Băteam practic oraşul de la un capăta la celălalt. Un oraş cufundat în beznă în ultimii ani ai Cenaclului, dar în care nu existau câini vagabonzi ori vagabonzi bipezi care să-ţi facă vreun rău.

Pentru că am deschis acest subiect, promit ca zilele următoare să scriu mai mult despre Cenaclul Flacăra. Voi scrie şi care a fost motivul pentru care nu am spus prezent la ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, din iunie 1985, ţinut pe stadionul “Petrolul” din Ploieşti.

Până atunci, ascultaţi această melodie, dar mai ales versurile lui Adrian Păunescu!

http://www.youtube.com/watch?v=CFr2-jF7F28&feature=related

Fetele lui tata

Fetele lui tata sunt la Miercurea Ciuc! De patru zile. Nu, nu a fost ideea mea. Nici beat n-aş fi avut o asemenea idee trăsnită. Probabil că, după ce se vor fi plictisit de şederea în reşedinţa judeţului Harghita, fetele lui tata vor fi duse în turneu la Joseni, Topliţa, Întorsura Buzăului, iar banchetul va fi dat la Rădăuţi.

“Tati, nu mă simt bine aici. Vino să mă iei”, mi-a spus, în această seară, la telefon, Alexandra. Iar când Alexandra spune asta, chiar cred că fetelor lui tata le-a ieşit pe nas, după doar câteva zile, sejurul la Ciuc. Fie vorba între noi, e de înţeles. Ce naiba să faci, în această perioadă, într-un oraş în care maxima, la prânz, e de minus 18 grade? M-aş fi aşteptat de la Larisa să se ceară acasă. Lara, însă, pe zi ce trece, în ciuda sensibilităţii sale exagerate (cu cine o semăna, Doamne?), începe să înţeleagă parcă mult mai bine anumite aspecte din această viaţă. Sau poate mă înşel. Poate e vorba doar de bun simţ, pentru că, în ciuda celor cinci ani şi jumătate, fetele lui tata chiar au bun simţ.

Fetele lui tata cresc! Iar eu n-am timp să mă bucur de asta pentru simplul motiv că nu am timp. Aşa cum nu am timp să merg la doctor. Aşa cum nu am timp să-mi vizitez prietenii. Aşa cum nu am timp să merg la cimitir la ai mei…

Ninge!

Cred că e cea mai frumoasă iarnă din ultimii ani. Poate mulţi nu sunt de acord cu mine, dar, credeţi-mă, chiar simt că e cu adevărat iarnă. Astă-seară, când am văzut că ninge, am simţit, aşa, o bucurie, de copil. Nici n-am băgat de seamă că nu mă încheiasem la haină. Dar nu mi-a fost frig.

Ieri, am publicat pe evz.ro un minireportăjel, să-i zicem aşa, despre Miercurea Ciuc. De fapt despre gerul de la Miercurea Ciuc. Reportăjelul s-a vrut a fi o reacţie la diversiunea majorităţii televiziunilor, a radiourilor şi a ziarelor din România cu privire la valul de frig ce a lovit ţara noastră. De câteva zile, buletinele de ştiri încep cu informaţii despre gerul care a cuprins România. La iRealitatea se discută ore în şir despre ger. O diversiune grosolană, menită să distragă atenţia românului de la adevăratele probleme cu care ne confruntăm. S-a procedat identic şi în cazul gripei porcine.

Vorbeam acum două zile cu cineva de la INMH despre ceea ce se întâmplă, din punct de vedere meteorologic în ţară. Era de aceeaşi părere cu mine.

E frig, e adevărat. E zăpadă, e adevărat. Dar oare trăim în Africa? Pentru cine nu a prins până acum o iarnă adevărată, asta, da, e chiar o iarnă adevărată. În anii trecuţi, contractele cu firmele de salubritate, responsabile cu deszăpezirea, se derulau începând cu 1 noiembrie. Pentru că, după această dată, oricând  putea ninge. În ultimii ani nu s-au mai semnat contracte decât după ce a nins. De aici şi haosul de pe străzile oraşelor.

Pe cei mai tineri îi îndemn să se adreseze părinţilor. Să-i întrebe cum erau iernile de altădată. Cu zăpezile lor, cu gerul lor. Şi veţi constata că n-am bătut câmpii. Şi noi ascultam poveştile alor noştri despre troienele înalte de doi metri din iernile şi mai adevărate.

Cred că deja am exagerat cu iarna asta. Doamne fereşte să nu fie ca cea din 1986! Atunci, cu siguranţă, v-aş plictisi!