Publicat de: adidobre | Aprilie 6, 2014

Viaţa fără presă scrisă. Fără presă. Doar viaţă!

Încerc să-mi adun gândurile în această perioadă post-Evz. Eram sigur că NU îmi va fi dor de Evenimentul zilei. N-are cum să-ţi fie dor de cineva care te-a înşelat. Ai, aşa, o stare ciudată, nedefinită, dar NU îţi e dor. Asta e cert. Trădarea e suprema măgărie într-o relaţie. Indiferent de natura relaţiei. Iar trădarea asta se poate traduce în diferite moduri. Nu mai contează…

Am vrut să scriu despre ultima mea zi la ziar. Am renunţat însă. Ce ciudată coincidenţă: m-am întors ultima oară la ziar pe 1 aprilie 2007 şi m-am despărţit pe 1 aprilie 2014. A dracului păcăleală!

Într-o seară, cred că marţi, am fost tentat să intru pe online să ţin LIVE meciurile din Liga Campionilor. Din obişnuinţă! Un gest reflex firesc, zic, ce arată că mi-a păsat cu adevărat de relaţia asta.

Plecarea mea de la Evz a fost urmată şi de cea a unicului meu coleg de departament, Mugur Băileşteanu! Asta ca o dovadă a faptului că nu sunt chiar nebun de legat sau vreun frustrat. Mugur a spus şi el „pas” ziarului pe care l-a slujit cum a ştiut el mai bine, preţ de, sper să nu greşesc, vreo patru ani.

Iar dacă Mugur Băileşteanu a spus adio Evenimentului zilei, „înseamnă că se întâmplă lucruri grave”. Ăsta e un citat dintr-o postare de acum câţiva ani, când deplângeam, aici pe blog, plecarea de la Evz a lui Andrei Crăciun. Fără să-mi dau seama, scrisesem despre „defectarea” lui Andrei Crăciun în premieră. „Ştirea” a fost preluată de un site de media, care m-a citat.

Am fost chemat la ordine de redactorul-şef din acea perioadă, ăla care ne-a obligat să renunţăm la cărţile de muncă pentru minunatul statut de colaborator. Am fost atenţionat să fiu mai atent cu privirile la postările mele de pe blog! Am râs. Am ieşit chiar triumfător din biroul său de şef, mulţumit că blogul meu e citit până în cele mai înalte sfere!

Apropo de asta. Când am văzut de câtă simpatie s-a bucurat aşa zisa mea „scrisoare de adio” postată în 20 martie, am fost tentat să purced la a aduna semnături pentru un loc la „europarlamentare”. Pe cuvânt! Fusesem inspirat de o ştire ce o avea drept subiect pe Elena Băsescu, ştire care rula la nesfârşit, din oră în oră, la unul dintre televizoarele din redacţie. Mi-am zis că dacă figura aia tristă a ocupat preţ de un mandat un post de europarlamentar, de ce n-aş putea să ajung şi eu la „Brusel”, parcă acolo e Parlamentul European. Chiar şi cu engleza mea suferindă cred că m-aş fi descurcat mai bine.

Mi-a pierit însă rapid gustul „europarlamentarelor”. M-am întors la cele lumeşti.

Două persoane din lumea virtuală m-au contactat în ultimele zile şi mi-au propus să-mi facă drept cadou un domeniu de activitate serios pe blogosferă. Adică să-mi îndeplinească o dorinţă mai veche, aceea de a-mi transforma actualul blog, care, fie vorba între noi, e urât, într-o „platformă media”. Una dintre persoane îmi e total necunoscută. Omul mă ştie de pe blog. Cealaltă persoană e un fost coleg de suferinţă pe frontul presei româneşti. Un om drag mie, care, la un moment dat, a dat de pămând cu ziaristica şi a fugit în Imperiul Britanic unde face taximetrie. Şi e, în felul său, fericit. Mai fericit decât dacă ar fi rămas în presa românească.

I-am refuzat pe amândoi. Am zis că într-o zi tot voi avea bani să-mi fac un blog mai frumos. Şi am să-l fac. Mi-am luat eu bicicletă, ce naiba! Şi nu îmi fac un blog ca la carte?

De la 1 aprilie n-am mai deschis niciun site al vreunui ziar sau al vreunei televiziuni din România. Am atât de multe alte opţiuni. Ştirile importante le aflu dimineaţa, la cafea, de la nea Florian, vecinul meu. Despre meciul Petrolului de azi de la Cluj, de exemplu, am auzit din promo-urile de la digi sport, unde urmăresc campionatele străine.

Am comentat vineri noapte la Eurosport finala mică şi finala mare de la Campionatul Mondial feminin de fotbal sub 17 ani, adică minore, din Costa Rica. Am văzut două meciuri mai bune decât multe partide jucate în Liga I! Pe bune! Şi atunci? La ce bun să-mi pierd vremea uitându-mă la tristeţea din fotbalul românesc.

Acum vreo două săptămâni, eram la Sorin Breazu acasă. Beam bere, el, şi şpriţ, eu, şi filozofam. Sună telefonul. Mă apela un fost mare antrenor. A vrut doar să mă audă şi să-mi spună oful său: „Adişor, tată, mă uit la meciul Gaz Metan – Corona Braşov. E tristeţe mare… Mă uit la meci, e minutul 83 şi nu înţeleg nimic… Păi, dacă pe vremea noastră s-ar fi jucat aşa, am fi fost expulzaţi din ţară”. Şi i-am dat dreptate omului.

Şi, atunci, de ce să-mi fie dor? Sau de cine să-mi fie dor?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: