Plouă în Mexic. Şi e frig. Cred că am dormit aproape 10 ore! De când n-am mai stat atât de mult în pat… Pun de cafea. Încă mai am butelie. Adaug cafea proaspătă peste jumătatea rămasă de ieri. Combinaţia e perfectă. Holul e pustiu. Arunc o privire afară, printre rufele aflate la uscat pe balconaşul de lângă celula mea. Imaginea e apocaliptică. Vântul de ieri a strâns printre maşinile parcate aproape una peste cealaltă în micuţa curte dintre blocul meu şi cel de alături toate gunoaiele din Mexic.

O iau agale spre balconaşul de la celălalt capăt al holului, locul meu favorit pentru fumat indiferent de anotimp, de oră, de tot. Am fix 49 de paşi. Într-o zi mi-au ieşit 50! Acolo stau în fiecare dimineaţă cu nea Florian, cel care mă pune la curent cu toate ştirile necesare unui trai decent în Mexic: vreme, divertisment, social. Era să zic şi politic. Nea Florian nu se pricepe însă la politică. Se limitează la a-i înjura pe aleşii din ultimii 24 de ani şi îl plânge pe Ceauşescu.

Uşa de la celula Stancăi e deschisă. Tanti Stanca ascultă la TV slujba de duminică de la Patriarhie. Ce a ajuns şi televiziunea asta! Te scuteşte inclusiv de drumul până la biserică. Mă gândesc uneori că n-ar fi rău să ne spovedim prin telefon, să primim aghiazmă şi câte o binecuvântare prin curierat rapid. Ar fi tare!

Fetele au fost duse ieri în universul concentraţionar de la Miercurea Ciuc. Împotriva voinţei lor. Nu mai contează. Cine a mers în gulag de bună voie? Am vorbit cu ele. Abia aşteaptă să se întoarcă.

Admir priveliştea care mi se înfăţişează, atât cât îmi oferă spaţiul îngust dintre cele două scări ale blocului. Abia acum constat că nu pot vedea în întregime maşinile care trec prin faţa balconaşului. Le văd mai întâi botul, care dispare aproape instantaneu în direcţia opusă. Apoi văd spatele, care dispare şi el. Un „Megane” obosit stă parcat pe trotuar. Nici din ăsta nu văd decât jumătate. Întregi îmi apar doar maşinile de la blocul cu opt etaje din depărtare, ăla care are adresa în B-dul „1 decembrie 1918”.

Trei muncitori de la cealaltă scară a blocului meu aleargă prin ploaie spre unul dintre buticurile de vizavi. Merg la cafea. Unul e în tricou. Ploaia nu pare să-l deranjeze, ba, mai mult, cred că-l trezeşte.

N-o văd pe Lambada, ţiganca nebună care adună pet-uri din gunoaie. Pe vremea asta nici ea n-a ieşit afară. Sau o fi fost mai devreme.

Beau tutun şi sorb cafea din cana mea cu Petrolul. Vecinii parcă s-au volatilizat. Nu e nimeni pe scară. La ora asta? Se aude doar slujba de duminică de la Patriarhie de la televizorul Stancăi.

Ceva mai devreme, în timp ce butonam telecomanda încercând să anulez pliculeţul din dreapta-sus a ecranului, ăla prin care cei de la cablu mă înştiinţează că sunt în perioada de deconectare, am dat peste un documentar. Un negru dintr-un cartier al New York-ului crescuse în apartamentul său, timp de cinci ani, un tigru! În timpul experienţei sale, omul cică se detaşase de tot ceea ce era lumesc, material. L-am crezut. Din fericire, povestea a avut happy end, atât pentru negru, cât şi pentru bietul animal, victimă a egoismului de care doar omul poate fi capabil.

În fiecare duminică dimineaţă, în turul televiziunilor, mă opresc pe TVR 2. E acolo o emisiune care se cheamă „Ferma”. E despre agricultură. Nu e rea, chiar dacă sunt convins că aş realiza una mai bună decât a băiatului ăla, care, nu ştiu de ce, am impresia că nu se întoarce din nicio deplasare cu portbagajul gol.

Caloriferele sunt reci în Mexic. La noi, ăştia care avem ce pipăi iarna. Băieţii au oprit căldura. Nu mă deranjează însă. Nu sunt friguros.

Am vrut să mă duc în târg, la Vitan. Am renunţat însă. Am renunţat pentru că e târziu şi nu îmi place să mă duc la spartul târgului, mai ales când n-am nimic de cumpărat.

Am decis: azi am să lenevesc în celula mea din Mexic. Cu telecomanda în mână. Puţin mai târziu am să mănânc salata aia creaţă din frigider, cumpărată de la Auchan acum vreo trei zile. „Ţara de proveninţă: Italia”, aşa scria pe eticheta aia agăţată deasupra locului în care trufandalele sunt expuse spre vânzare la Auchan şi în care oamenii scarmănă, precum găinile în praful de la marginea drumului, până fac toată marfa praf.

Ca şi automobilul, înainte de 1989 chiar şi bicicleta era un lux. La noi în bloc, pe Găgeni 88, aveau bicicletă următorii „tovarăşi”:
1. Radu Năstase, idolul tuturor copiilor din cartier – parter, apartamentul 3! Acum e în SUA. De fapt e de vreo 32 de ani şi îmi citeşte, de acolo, blogul! Radu a avut de-a lungul anilor mai multe „bicle”. Eu ţin minte cel mai clar o „semicursieră”, la care ne zgâiam toată ziua. Era dată în mă-sa de frumoasă!
2. Gigi Florescu, super-băiat, de la etajul 1, apartament 8! Pe Gigi îl ţin minte cu un „Pegas 1.200”, o bicicletă ciudată, cu şaua lungă, de intrau doi-trei oameni pe ea, şi cu ghidonul format din două coarne arcuite. O urâtanie.
– Unica amintire legată de Gigi şi de „Pegasul” său s-a petrecut într-o seară de vară, când băieţii mai mari din bloc se întorceau de la o plimbare. Am impresia că mai erau şi din blocul de vizavi. Povestea s-a petrecut chiar în faţa scării. Eu eram cocoţat pe gard. Să fi avut 6-7 ani. Cert e că Gigi, care era în spatele altui biciclist, a frânat târziu şi a intrat cu piciorul direct în cricul celuilalt, care era o veritabilă ţepuşă! Imaginea aia cu piciorul lui Gigi străpuns de cric n-am uitat-o niciodată. Îmi mai amintesc că bietul Gigi urla, iar sângele îi ţâşnea din picior. Un vecin, chiar că nu mai ţin minte cine, l-a urcat repede în maşină şi l-a dus la spital. Cu mintea mea de atunci, eram convins că Gigi, care era bun prieten cu frate-miu, Edi, va muri! După câteva ore, Gigi s-a întors de la spital cu zâmbetul pe buze. Asta mi s-a părut de senzaţie.

Nu mai ştiu cine mai avea bicicletă pe Găgeni 88 din generaţia veche. Din generaţia mea au fost Laurenţiu, Emi de la etajul 1, Cami Velican.

Mai mică decât mine cu un an, Cami primise de la ai ei un „Pegas 1.500”! Cred că asta era prin 1980-1981. Pe acolo! Cele două Pegasuri, „1.200” şi „1.500” se deosebeau fundamental. Nu era vorba, Doamne fereşte, de cm cubi, ci de preţ! Costa unul 1.200 de lei, altul 1.500 de lei – un salariu pe vremea aia. Cel din urmă, adică „1.500”-le, era mult mai frumos. Şaua mică. Ghidonul bine proporţionat. În plus, puteai să o pliezi, „se rupea” de la jumătate. În 1983 mă pregăteam să dau treapta a II-a. Pentru cei care nu ştiu, la trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a se dădea examen, ca la admitere în clasa a IX-a. Am simţit că a sosit momentul să-l înduplec pe tata. Atât pentru el, care aducea banul în casă, cât şi pentru mama, care trebuia să gospodărească fiecare leuţ, achiziţionarea unei biciclete reprezenta o adevărată provocare! Mai ales că şi ceilalţi fraţi îşi doreau fiecare bicicleta lui.
Cami Velican se plictisise de Pegasul ei, care zăcea acum undeva în boxa familiei de la subsolul blocului. Ocazional partener de table al tatei, domnul Velican a anunţat că vrea să vândă bicicleta. O lăsa la 1.200 de lei. Şi în două rate. Atunci tata mi-a zis: „Iei treapta, vezi bicicleta. N-o iei, la profesională cu tine”.
Am luat treapta şi am primit bicileta, de care eram foarte mândru. Pegasul meu „1.500”, dar care costase „1.200” (!), m-a purtat în următorii ani peste tot în jurul Ploieştiului: la Boldeşti, la Plopeni, la Bucov, la Pantazi.

La Pantazi am învăţat să merg pe bicicletă, cu mult înainte de achiziţionarea Pegasului. Pantazi e un sat amărât, care aparţine de Valea Călugărească, aflat la vreo 5-6 kilometri de Ploieşti, pe malul Teleajenului, de acolo era tata. Cred că aveam 7 ani atunci când m-am decis că e musai să învăţ să merg pe două roţi. Nici nu ştiu de ce, pentru că perspectiva achiziţionării vreunei biciclete nu se prea întrezărea!
Unchiul meu, nea Tomel, fratele tatei, avea în bătătură două biciclete marca „Tohan”! Aşa se numeau. Una de damă, adică fără cadru, pe care o „călărea” tanti Tuţa, nevasta lui, poştăriţă în zonă, şi una, normal, cu cadru.
Susţinut şi propulsat în acelaşi timp de trei-patru verişori, porneam pe drumul plin de pietre în uralele localnicilor. Mă uitam fix la roată. Nu vedeam mai departe! N-am reuşit să-mi ţin echilibrul nici după primele 3-4 ore de „şcoală”. Eram plin de sînge, dar nu mă lăsam. Spre seară, am reuşit! În timp ce încercam să îmi menţin echilibrul, vărul meu Relu, mai mare ca mine cu câţiva ani, îi ziceam uneori nene, striga la mine „Nu te mai uita la roatăăă!!!”. Am înţeles că în noaptea aia am dat din picioare non-stop. Toţi se amuzam pe chestia asta!

Cu Pegasul meu am început naveta la Pleaşa, după liceu, când, pentru că nu luasem la facultate, lucram la o fermă de viţă de vie. Treceam Dâmbu, apoi traversam câmpul, salutam din mers şoferii care stăteau cu zilele pentru a umple cisternele cu bitum fierbinte de la Rafinăria Vega, tăiam satul Ploieştiori, traversam Teleajenul pe o punte care se legăna tot timpul, şi intram în fermă. Drumul până la sediul fermei era de fapt o alee de beton. Cum mergeai înspre birouri aveai un gard de sârmă pe mâna dreaptă, iar în stânga un şanţ.
Cunoşteam drumul ăsta ca pe propriul buzunar. Într-o dimineaţă am avut surpriza să găsesc gardul de la fermă pus la pământ. Am aflat ulterior că nişte muncitori, care lucrau la fabricile din zonă şi care locuiau într-un cămin din apropiere, s-au îmbătat şi s-au luat la trântă cu gardul! Într-un rest de stâlp de la acel gard am intrat, din pură neatenţie, cu Pegasul meu… I-am rupt furca… Nici nu mai contează ce am păţit eu. N-a fost chip să-i mai dăm de cap vreodată. Orice încercare era sortită eşecului. Nu se găseau piese de schimb, iar improvizaţiile ţineau o zi-două. Pegasul meu, pur şi simplu, murise…

Am vrut să strâng bani, să-mi iau o „Ukraina”. Costa în jur de 2.000 de lei, dar îmi plăcea la nebunie. Avea una tehnicianul de la noi, de la fermă, Marcel îl chema. „Ukraina” avea ghidonul drept, adică coarnele, şaua din piele, impunea respect, arăta super, ca o Volgă în comparaţiile cu celalalte maşini la vremea aia. Am preferat însă să-mi plătesc pregătirea la „Genetica de-a XII-a” şi să intru la facultate.

La 28 de ani de la „moartea” Pegasului meu, mi-am cumpărat a altă biciletă. „Meriva”, asta-i marca. M-am dus la Geo Bate Şaua, adică la George Culda, cel care are Veloteca, şi i-am zis: „Tati, vreau bicicletă”. „Ce bicicletă vrei?”, m-a întrebat Geo. „Nu ştiu, tati. Habar n-am. D’aia am venit la specialist”, am spus. Iar Geo mi-a găsit bicileta asta undeva la Budapesta, la preţ de an 2013. M-am folosit de cardul de credit, ca şi în cazul impozitului, şi am dat mai întâi un avans. Şi tot cu el am achitat-o.
E frumoasă! Încă nu i-am dat nume. Trebuie să mă sfătuiesc cu fetele. Am fost cu ea prin cartier. E ok! Mă cam doare fundul! Înainte să plec de la magazin, Geo a vrut să se convingă de faptul că nu mă voi opri în primul pom.
Mi-a ţinut mai întâi un discurs, în care, cu calmul său englezesc, a explicat ceea ce trebuie să facă un biciclist pe drumurile publice. Apoi, dacă a văzut că sunt în regulă, mi-a dat drumul să zbor.

PS: Am sosit în Mexic! Câţiva vecini m-au întrebat direct: „unde o s-o ţii?”. „În cameră”, zic. „Eee, aşa mai merge, că altfel, la revedere”.

Pentru că Borussia Dortmund e condusă deja cu 2-0 pe „Santiago Bernabeu”, m-am decis să scriu. Fără şase titulari, BVB n-are şanse prea multe în faţa Realului, care aliniază tot ceea ce are mai bun în acest moment în curte. Aşa că am lăsat meciul pentru blogosferă. Aş fi vrut să mă mai destind puţin ascultându-l pe Ilie Dumitrescu în pauză. E fabulos omul ăsta. A fost un fotbalist bun, ştie cu ce se mănâncă acest sport, dar concluziile, explicaţiile lui sunt decupate parcă dintr-o emisiune de umor, de pe vremuri.

Am promis că voi scrie despre biciclete! Despre cea nouă şi desprea cealaltă, că doar două biciclete am avut până acum. Am să scriu ceva mai târziu. Vreau să abordez mai întâi două subiecte interesante. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi expun pe taraba blogului problemele. „Poate ajută. Poate îi determină pe alţii să fie precauţi”, mi-am zis de fiecare dată. Că, vorba aia, e mai bine să te maturizezi învăţând din greşelile altora, decât din ale tale.

Partea I: Despre impozit sau nu faceţi ca mine!
Moda asta cu „drepturile de autor” şi cu „colaborarea” în locul angajamentului fix, sigur şi fără bătăi de cap, ne-au transformat în multilaterali dezvoltaţi. Adică în ceea ce a vrut Ceauşescu să ne transforme, dar nu a reuşit. Ăştia, „Oamenii noi”, tot produsele comunismului ăla infect, au făcut-o.

Anul trecut m-am trezit că am de plată 7,5 milioane de lei impozit pe venit. Lei vechi, fireşte. Adică 750 de lei. De la ziar, de la Evz, şi de la Sport 1. În afara faptului că lună de lună ţi se explică de ce ţi se reţine cutare procent şi cutare procent, te mai trezeşti şi cu rest de plată. A fost primul an când am avut de dat şi nu de luat.

N-am avut niciodată în mână cei 750 de lei. Şi asta pentru că la Sport 1, de exemplu, eram întotdeauna cu cel puţin trei-patru luni în urmă cu salariul, iar la Evz bruma de bani venea de două ori pe lună şi nu ştiai ce să faci mai repede cu ei. Zilele trecute, când îmi definitivam actele pentru PFA, am fost la Fisc. Am întrebat şi de impozitul de anul trecut. Mă aşteptam la penalizări, că vorba aia, statul nu te iartă. Noi îl iertăm pe el, însă… „Domnul ziarist”, îmi zice doamna Ileana, cea care e responsabilă cu toate persoanele din Sectorul 3 ce au numele începând cu litera „D”, „păi, să ne uităm”. „Să ne uităm, doamna Ileana, să ne uităm, zic”, trăgând nădejde că n-o fi dracul chiar aşa de negru. „Domnul ziarist, aveţi de plată… Staţi aşa… Fix 2.210 lei”, îmi dă ea „perversa”. „Carevasăzică, 22 de milioane şi o sută de lei vechi, că văd că vă plac ăştia vechii”, glumeşte ea. Rămân pironit pe scaun. „Păi de unde, doamnă?”, întreb cu juma de glas.  Din colaborările alea ale d-stră. Plus penalizările. Plus un rest, de la aceleaşi colaborări de acum doi ani”, îmi explică femeia. „Să mă ia dracul. De fapt nu pe mine”, îi răspund.

Pe hol, zeci de oameni se calcă în picioare în ultima zi de plată a impozitelor în Sectorul 3. Este imagine a ceea ce a făcut statul din noi. Şi ăştia de se fac că ne plătesc. Să stai la coadă ore în şir să-i dai statului bani… Şi doar „cash”. Statul n-are, cum naiba se numesc, cititoare de card… Asta ca umilinţa să fie supremă.

Mă duc la Raiffeisen, bag cardul de credit în bancomat, ăla la care am zis că n-am să umblu niciodată, şi scot bani ca să-mi plătesc impozitul pe venit. N-ai cu cine să te cerţi.

Mi-am făcut PFA-ul ăsta tocmai din acest considerent. Să-mi urmăresc singur veniturile, impozitele. Ştiu, nici asta nu e soluţia cea mai bună. Dar ce dracului să facem? Cu un simplu contract de colaborare pierzi o mulţime de bani. Dacă ai două, trei sau mai multe colaborări, pierzi, nefiind angajat nicăieri, o mulţime de bani. De la fiecare colaborare. Asta am aflat-o destul de târziu.

Pe vremuri, angajatul mergea la seviciu şi era preocupat doar de meseria lui. Acum, angajatul, de fapt colaboratorul, e şi prestator de servicii şi contabil şi furier către Fisc… E de toate…

Care e ideea? De fapt ideile. Ideea de start e că trebuie să-ţi plăteşti impozitul la timp, că altfel ajungi lângă Meme Stoica, la „Mititica”, sau în situaţia subsemnatului. La mine n-au fost doar penalizările. Asta ar fi prima idee. Următoare ar fi aceea că nu trebuie să ne mai lăsăm prostiţi de angajator, indiferent la ce domeniu de activitate facem referire. Mi-au mai trecut câteva prin minte, dar astea două sunt de bază.

În România, evaziunea fiscală e fenomen de masă. Sau sport naţional. Toată lumea, scuze, aproape toată lumea, face evaziune fiscală. Sub diverse forme. Iar autorităţile închid ochii. Nimeni nu zice nimic. Şi asta pentru că statul îşi va scoate totdeauna pârleala tot de la cei care îşi plătesc impozitele.

Partea a II-a: Despre căsnicie, de fapt despre „after-căsnicie”, sau… nu faceţi ca mine!
Pentru că acum am timp liber, nemailucrând la Evz, mi-am oferit serviciile de „after school” doamnei Anişoara. Adică, fetelor mele! Am zis că aşa Ana Larisa şi Maria Alexandra se vor simţi mai bine, nu îşi vor mai face lecţii la 10-11 noaptea, doamna Anişoara va face ceva economii, iar eu… Eu îmi voi vedea fetele mai des decât până acum. Într-un cuvând va fi bine pentru toată lumea. Doamna Anişoara mi-a tăiat-o însă din start, spunându-mi că, rămânând fără serviciu, eu nu sunt un exemplu bun pentru copii. Şi dacă aş fi câştigat la „6 din 49”, aveam acelaşi răspuns.
Aşa că mă mulţumesc în continuare cu cele 4-5 week-end-uri în care am avut fetele cu mine în ultimii doi ani, de când doamna Anişoara m-a exilat în Mexic. Da, aţi citit bine: 4-5 week-end-uri în ultimii doi ani. În rest, câte 10 minute dimineaţă, în drum spre şcoală, şi alte 15-20 de minute, pe fugă, seara, o dată la câteva săptămâni, în jurul blocului. Şi asta pentru că atunci când doamna Anişoara m-a dat în judecată, venind la tribunal înarmată până în dinţi, iar eu, având mâinile goale, m-am predat necondiţionat, hai să nu zicem din bunătate,  ci mai degrabă din bun simţ, am zis că pentru liniştea tuturor, doar suntem oameni cu şcoală, cu pretenţii, cea mai bună decizie cu privire la fete o reprezintă „custodia comună”. Aiurea! Teoretic, scrie negru pe alb, copiii au domiciliu la unul dintre părinţi, dar tot ceea ce e legat de copii se hotărăşte în doi. Ce frumos sună!

Ideea e, ca să nu păţiţi precum subsemnatul, oameni buni, dacă tot n-aveţi ceva mai bun de făcut decât să divorţaţi, iar în toată această combinaţie sunt implicaţi, din NEFERICIRE, copii, făceţi-vă unul altuia program. Ascultaţi-mă, e mai bine aşa. Ce e scris e scris. Oamenii se schimbă, intervin egoismul, nesimţirea, mitocănia, rudele apropiate, care niciodată nu lipsesc de la măcel, punând gaz pe foc permanent. Şi cel mai mult suferă, credeţi-mă, copiii…

Aţi ascultat rubrica „Sfaturi Utile de la un fost ziarist”!

Telefonul sună. Mă trezesc brusc, ca în armată. Doar am făcut-o la pompieri. Înjur. Ştiu cine e. Aproape în fiecare noapte sună. Găsesc cu greu telefonul. Mă uit pe ecran şi văd: „Tureanu 2”. „Nea Dorule, mama mă-sii, iar n-ai somn?”, întreb în gând. N-am chef să-i răspund. Mă uit la ceas. E ora 2.00 dimineaţa. „Nea Doru iar are chef de bancuri”, îmi zic. Dau telefonul pe „silenţios” şi-mi pun pătura pe cap.

Telefonul sună. Sar ca la alarmă, doar am făcut armata la pompieri. Înjur. Mă uit pe ecran. Faţa zâmbitoare a Alexandrei îmi alungă toate gândurile războinice. Răspund. „Tati, e ora 7, ne duci la şcoală?”, întreabă Alexandra. „Da, tati, plec în zece minute”, îi răspund. O juma de ceaşcă de cafea rămasă de ieri e salvarea mea. Ies pe balconaş la fumat. Nea Florian mă pune la curent cu toate. Cu vremea, cu ce e util.
Mă întorc în celulă, trag un trening pe mine şi fug la „Poarta 4”. „330” ne e bun. Doar cu „311” şi cu „101” ajung aproape de Sălăjan. La a patra staţie, la cimitirul de pe „Postăvarului”, cobor. Le sun pe fete. „Tati, haideţi, coborâţi. Ne întâlnim în intersecţie”, le zic în fugă.
Când nu suntem presaţi de timp, mergem pe jos până la şcoală. Şcoala 195 e la două staţii de Sălăjan. Acum, însă, ne grăbim. Urcăm repede într-un „102”. E plin. Telefonul sună. Ştiu cine e. Mă uit pe ecran; „Tureanu 2”. „Cine e, tati? Nenea hocheistul? De ce nu îi răspunzi”, mă întreabă Larisa. „Da, tati, el e. Îl sun eu mai târziu”, îi răspund. Şi fetele ştiu de obiceiul lui nea Doru Tureanu de a mă suna la cele mai nepotrivite ore.

Am lăsat fetele la şcoală. Merg încet spre casă. Mă opresc în dreptul bisericii de lângă Policlinica Titan. Mă închin. Mă închin doar atunci când sunt singur. Nu îmi place, de exemplu, să mă închin atunci când sunt în autobuz, când toţi blatiştii şi toţi „hoţii de buzunare” îşi întrerup activitatea şi îşi fac cruce.

Ajung în Mexic. Îmi fac o cafea. Butelia încă mai are viaţă. Povestesc diverse cu nea Florian. Şi-a terminat treaba. A măturat şi a spălat toată scara.

Pipera… Redacţie… Citesc ziarele, „răsfoiesc” agenţiile de presă. Sună telefonul. Mă uit: „Tureanu 2”. Închid. „Nea Dorule, te sun mai târziu”, îmi zic în gând. Telefonul sună din nou. Nu e nea Doru. E altcineva: „Ştii, a murit nea Doru Tureanu”. Am impresia că sunt victima unei farse de proporţii. „Cum să moară nea Doru, eşti nebun?”, întreb. „Te-am pupat”, vine răspunsul, şi un ton de ocupat îmi răsună în ureche.

Îl sun pe nea Mihai Popescu, „Goe” Popescu, fostul mare hocheist, omul în casa căruia l-am cunoscut pe Doru Tureanu, cel mai tare hocheist român al tuturor timpurilor. „Adi, a murit azi dimineaţă. N-am alte amănunte. Te sun eu când aflu mai multe”, îmi zice „Goe”. Mai dau două telefoane. „Doru Tureanu a murit”, e mereu răspunsul. „Nu, e cu neputinţă”, îmi spun… Pun mâna pe telefon şi apelez „Tureanu 2”. Pe nea Doru Tureanu l-am băgat în memoria telefonului cu toate numerele de pe care m-a sunat în ultimii ani. Aşa am ajuns să am „Tureanu 1”, „Tureanu 2″, Tureanu 3”, chiar şi „Tureanu 4”. Avea, probabil, mai multe cartele. În ultima vreme, însă, mă suna doar după „Tureanu 2”. Telefonul sună. Sună… Răspunde o voce bărbătească. „Mă scuzaţi că vă deranjez”, zic. „E greşeală”, vine răspunsul automat, deşi nu spusesem mai mult, iar omul îmi închide telefonul în nas. „Nea Doru n-a murit”, zic, „N-are cum să moară”. Sun din nou. Nu mai răspunde nimeni…

Ies în parcarea unde îşi fac veacul fumătorii de la Evz. Mă pierd printre maşini şi plâng. „A murit nea Doru”… Plâng de furie. Plâng pentru că îmi dau seama că am greşit…

Doru Tureanu a fost cel mai mare hocheist român al tuturor timpurilor. Doru Tureanu a fost pentru hocheiul românesc ceea a ce a fost nea Gicu Dobrin, un alt prieten al meu, pentru fotbalul nostru. Adică cel mai bun. Până acum câţiva ani nu îl văzusem pe Doru Tureanu decât la televizor. Ca provincial, n-am ajuns la „Patinoarul 23 August” decât după Revoluţie. Doru Tureanu se retrăsese între timp. Şi a dispărut brusc din lumea hocheiului. L-am redescoperit peste ani acasă la Goe Popescu, pe „Maior Coravu”. Mă uitam la el ca la un zeu. De atunci am rămas apropiaţi.

Nea Doru, aşa cum îi spuneam, deşi el insista să-i spun pe nume, mă suna în mod regulat. De cele mai multe ori doar ca să-mi spună vreun banc sau să bată câmpii. Îl ascultam fermecat. Era Doru Tureanu. Nu mai conta altceva. Iar el mă suna pe mine! Îmi aduc aminte că, atunci când am făcut un interviu cu el, la Goe acasă, dacă n-ar fi fost gazda, n-ar fi ieşit absolut nimic. Rar mi-a fost dat să stau de vorbă cu cineva şi să nu reuşesc să pun cap la cap apoi mai mult de 4-5 fraze. Nea Doru sărea de la una la alta. Acum se plângea, acum se lăuda cu cine ştie ce faptă de vitejie. Aveam în faţă un om care n-a putut trece peste faptul că viaţa lui de sportiv răsfăţat a apus. Şi trecuseră două decenii de atunci. Mai bine de două decenii. Nea Doru încă mai suferea de dorul gloriei chiar şi după atâţia ani. Nu mai călcase pe la Patinoar de ani şi ani. În plus, eşecul în plan personal îl bântuia cu o cruzime teribilă. Am şi scris la vremea respectivă câte ceva despre asta. Ţinuse mult la nevasta lui, care, într-o zi, l-a părăsit. Acest mix, alimentat şi de alte nemulţumiri, l-au măcinat încet, dar sigur. Nea Doru mi-a povestit toată viaţa lui. Cu bune şi cu rele. Ceea ce mi-a spus nea Doru de-a lungul anilor va rămâne secretul nostru, al meu şi al lui.

Au fost momente când mă dispera cu telefoanele şi cu mesajele sale. „Adi, m-am lămurit cum stă treaba cu prietenii. M-am lămurit”, spunea el, uneori, enigmatic. Auzisem că mulţi fugeau de el. Din cauza felului său de a fi. M-a sunat de Revelion. La puţin timp după aceea a făcut 60 de ani. M-a sunat, spre ruşinea mea, să-mi spună că e ziua lui. Eu uitasem.

În ultimii ani, nea Doru îmi promitea că „tată, te bag unde vrei tu. Sunt prieten cu ăla, cu ăla, te ajut eu”, îmi spunea el. N-am apelat niciodată la nea Doru. Ştiam că, de multe ori, bagă în ele. Îmi povestea ore în şir despre suferinţele sale, îmi spunea bancuri.

În ultimele luni devenise din ce în ce mai insistent. Suna la orice oră din zi şi din noapte. Dacă auzeam telefonul la 3.00 dimineaţă, ştiam sigur că e el. Câte nopţi albe n-am făcut din cauza lui. Nu îi mai răspundeam însă.

Nea Doru Tureanu, cel mai mare hocheist român al tuturor timpurilor, a murit. Mi-au confirmat mai mulţi, chiar dacă telefonul după care m-a apelat în ultima perioadă încă mai sună. Doru Tureanu s-a dus aşa cum s-au dus multe dintre valorile acestei ţări, uitate de toţi. Sau aproape de toţi…

Mă simt vinovat. Mă simt vinovat în primul rând pentru că nu i-am răspuns la telefon în ultima perioadă. Mă simt vinovat că nu l-am preţuit mai mult, că n-am petrecut mai mult timp alături de el, chiar dacă uneori mă plictisea. Mă simt vinovat…

Iartă-mă, nea Doru…

PS:
– Am în cap aceste gânduri de multe zile, de când a murit nea Doru. Le-am scris însă abia acum…

– Fotografia, care circulă şi pe internet, a fost făcută de mine atunci cînd nea Doru a primit vestea că a intrat în „Hall of Fame”-ul hocheiului mondial. E al doilea român, dar primul intrat în „Hall of Fame” pe bune.

– Citiţi, dacă aveţi timp şi materialul acesta, scris demult… Românul care i-a bătut pe americani cu patinele de fier

„Tati, azi ar trebui să te simţi bine. Nu zic să te bucuri, doar să te simţi bine. Ai văzut ce reacţie a avut lumea azi la postarea ta! Tati, exişti! N-ai făcut umbră pământului degeaba. A scris Tolontan, tati, de tine”, îmi zice prietenul Sorin Breazu, omul „născut” la Evenimentul zilei, ca mulţi alţii, dar care a decis, cu o lună înaintea mea, să plece, cam din aceleaşi motive. Sorin e cu exact 20 de ani mai mic decât mine. E enervant de deştept. Scrie acum la „yahoo news”. Nu s-a pierdut.
În ciuda rugăminţilor lui, nu pot însă nici să mă simt bine, nici să mă bucur. Am aşa o stare nedefinită. Parcă aş fi murit. Şi, de undeva, de acolo, de sus, privesc spectacolul vieţii.
Au trecut mai puţin de 24 de ore de când am scris pe blog, ca de obicei, ceea ce gândesc, ceea ce simt. Pentru cei care-mi citesc „inepţiile” aşternute aici de multă vreme, sunt convins, li s-a părut, sunt sigur, ceva firesc. Pentru alţii, însă, pentru cei mai mulţi, care m-au descoperit în aceste ultime ore, a fost, probabil, o surpriză, o revelaţie. Sau nimic mai mult decât un fapt divers. Habar n-am.
N-am crezut totuşi niciun moment că o simplă postare de a mea, şi, Doamne, scriu aici pe blog lucruri mult mai interesante de ani buni, va avea un asemenea efect.
Sincer, mă simt măgulit. Uite, că am găsit definiţia stării mele! Nu mai e aceea de „moarte clinică”!

Încerc să-mi revin. Să-mi revin din tristeţea aia în care nu m-a aruncat „salariul îngheţat” pe februarie, ci crunta dezamăgire a muncii de Sisif din ultimii ani. N-am amestecat niciodată lumile mele. Ca orice om, am mai multe scene pe care joc. E ceva obligatoriu până la urmă în existenţa noastră efemeră. Asta ca să exclud din start bănuiala că am scris sub apăsarea altor probleme. Cine mă citeşte aici, şi mă refer aci la prietenii mei vechi, îmi cunosc viaţa, pe care mi-am pus-o uneori pe taraba blogului, în ciuda multor critici, doar din altruism.
–––––––
Am citit toate reacţiile la ceea ce am scris joi noapte. Le-am recitit la nesfârşit. Asta fac de alte 24 de ore. Toate sunt sincere. Niciodată n-am văzut atâta sinceritate în jurul meu. Vă jur! Iar sinceritatea asta îmi dă forţă. Îmi dă speranţă. Îmi şopteşte că în ţara asta nu e chiar totul pierdut.

Aici, pe amărâtul ăsta de blog, am redescoperit în ultimii ani o mulţime de oameni pe care îi credeam pierduţi. Pierduţi de mine. Chiar şi atunci când „admin”-ul îmi arăta că am doar câţiva cititori pe zi. De cele mai multe ori aceiaşi. Am descoperit însă şi alţi oameni, toţi de o calitate ireproşabilă. Îmi amintesc cum, anul trecut, după ce am anunţat că nu voi mai posta pe blog, m-am trezit cu un telefon din Canada! O doamnă mă ruga să nu renunţ. Mi-am zis că dacă e să scriu doar pentru ea şi pentru ceilalţi, care aproape zilnic îmi dau energie pentru a ţine acest blog în viaţă, atunci merită să stau nopţile şi să-mi aştern gândurile. Alea care sunt.

„Tati, a scris Tolontan de tine! Eşti nebun?!”, îmi repetă Sorin. E bine, îmi spun, că, până la urmă, presa sportivă din România are un „ayataloah”, o „regină mamă”, ca furnicile, un om care „absoarbe adeseori toată imaginea colegilor lor, cu bune şi cu rele”.
Cele câteva rânduri scrise de Cătălin Tolontan şi toate celelalte mesaje primite, pe facebook, pe mail sau aici pe blog, reprezintă premiul cel mare pentru cei aproape 20 de ani de jurnalism! Nu exagerez cu nimic. Încurajările voastre, ca să mă adresez vouă, direct, mă fac să cred că pot fi în stare să merg mai departe.

Mi-a fost greu să revin pe blog ştiind câtă lumea e, de ieri, cu ochii pe mine. Am scris, însă, ca de obicei ce am simţit, dar, mai ales, am scris pentru că am simţit că trebuie să scriu.

Gata! La somn, mâine dimineaţă mă trezesc devreme. De la 12.00, pe Eurosport, am, în direct, FC Tokyo – Kawasaki Fronatale! Din etapa a 4-a a J League. Am aflat, citind într-un ziar din Japonia (cu ajutorul „google translate”, normal), că acest meci e mare derby! „Classico de Japonia”! Apoi un Tottenham – Southampton, din Premier League. Şi apoi mă întorc la blog. Am de muncă mâine, nu mă plâng!

Niciun alt domeniu de activitate din România post-revoluţionară nu s-a dus în cap aşa cum s-a dus presa. Nici unul… De forat se forează în România, de spălat maşini se spală în România, de făcut evaziune fiscală în România se face, de furat se fură în scumpa noastră patrie, de prostit poporul, aoleu. Toate se fac. Mai puţin presă.
Şi asta pentru că totul s-a politizat în România. Ceea ce e de interes general, fireşte, totul s-a politizat.
Nu sunt nici Tolontan, ca să am explicaţii pentru toate. Nu sunt nici măcar, nu mai dau nume, ca să mă ia Burleanu în echipa lui la FRF. Nu, sunt doar un simplu ziarist, care n-a luat vreodată vreun premiu, nici măcar o şpagă, dar care a făcut multe la viaţa lui, care are cu ce se lăuda. Dar care, din păcate, a ajuns la capătul puterilor.
La începutul anului mi-am dat demisia de la Evenimentul zilei. Cu mult înainte de a afla dacă voi începe la Eurosport. Demisie un fel de a spune, pentru că nefiind angajat n-ai ce demisie să-ţi dai. Era o chestie simbolică. Ca şi acum. Am luat acea hotărâre pe fond de oboseală, de nemulţumire, de frustrare. Am fost sfătuit să mă odihnesc. Şi, timp de două săptămâni, am dormit. Am stat de vorbă cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu fetele mele.
Şi am zis să continui. Aşa cum zic de câţiva ani, Staţi să fac socoteala. Cum fac de vreo patru ani, cam de când a început presa din România să se ducă în aia mă-sii. Nu ştiu de ce a durat atât de mult? Habar nu am. N-am nicio explicaţie. Pasiune? Prostie? Speranţă? Nebunie? Probabil, din toate câte puţin.

Zilele trecute mi-am vizitat doi prieteni vechi la locurile lor de muncă. Unul e mare om de stat. Altul şef într-un minister. Birouri, costume, respect. Am simţit, aşa, ceva, nedesluşit. Nu, invidie, Doamne fereşte. M-am bucurat pentru ei. „Ce meserie de căcat mi-am ales eu”, mi-am zis în sinea mea, uitându-mă în acelaşi timp la prietenii mei.
„Tati, ai cea mai de căcat meserie”, îmi zice de ani buni fratele Cipic. Şi, de fiecare dată, mi-a adus argumente. Nici nu era nevoie. Ori de câte ori ne strângem, noi, ăştia, câţiva, cu pasiuni comune şi cu afinităţi ciudate, îmi dau seama că am meseria cea mai de căcat. Toţi se pricep la ea. Toţi îşi dau cu părerea, toţi ştiu cum se scrie aia, cum trebuia de fapt aia, cum … Eu, în schimb, n-am să-mi dau vreodată cu părerea despre medicină, contabilitate, despre cum se fabrică saltelele de pat, despre cum se montează o priză ori despre cum se aşează marfa în raft la Auchan. În primul rând din respect pentru celelalte meserii.

Tot Cipic mă certa, vorbesc la trecut, pentru că nu o mai face de mult, şi îmi reproşa că noi, jurnaliştii ne lăsăm călcaţi în picioare, că nu cunoaştem Codul Muncii, că nu avem un Sindicat, că acceptăm tot felul de mizerii, fără să crâcnim. Şi totdeauna tăceam. Tăceam pentru că ştiam că are dreptate. Nu există, cred, în România, breaslă mai divizată, mai ruptă-n cur decât breasla asta a jurnaliştilor.

În câţiva ani am ajuns la jumătate din salariu… În ceea ce mă priveşte. Mai grav, am acceptat, de voie sau de nevoie, statutul de colaborator, în locul celui de angajat. M-am bucurat la perspectiva milionului în plus la salariu şi am cedat şantajului de a nu îmi pierde locul de muncă, acceptând să rămân fără carte de muncă, încrezător în nişte promisiuni care s-au dovedit a fi doar nişte vorbe deşarte. Adică doar nişte promisiuni.

A existat şi speranţa, de ce să nu recunosc. Speranţa că într-o bună zi va fi altfel, deşi realitatea îmi aducea argumente dintre cele mai clare. Poate a fost şi mândria de a fi jurnalist, pe care mi-am câştigat-o în ani de muncă, de sacrificii. Poate…

Acum e însă clar. Nu mai e drum de întoarcere. Am realizat asta cam târziu. Ştiu… Să-mi fie ruşine. Cu viaţa mea agitată, plină de suspans şi de neprevăzut am sperat întotdeauna că ceva se va întâmpla. Acum am certitudinea: nu se va mai întâmpla nimic. Nimic bun. Când munceşti şi dincolo de laude îţi aştepţi amărâtul de salariu, iar el nu mai vine, atunci, se duc pe apa sâmbetei toate.

Azi am auzit pentru prima oară termenul „salariu îngheţat”. E decupat parcă din reportajele alea de pe National Geographic. Cică ne-au îngheţat salariul pe februarie. Adică, pe înţelesul tuturor, ne-am luat ţeapă, am lucrat degeaba. E prima oară, după mulţi ani, când mă simt jignit. Da, jignit. Auzisem de situaţii asemănătoare, cu întârzieri de salarii şi la Adevărul şi la Jurnalul Naţional şi la România Liberă şi la …. Am scuipat de fiecare dată în sân şi am nutrit speranţa că nu voi trece vreodată prin asta. Repet, de îngheţarea salariului nu auzisem. Ăsta e neologism!

„Bani are şi ţiganii”, spunea adeseori Valeriu Mihăilescu, bunul meu prieten, Dumnezeu să-l odihnească… De câte ori rămâneam fără bani, mă gândeam la vorbele lui. Ştiam mereu că am de luat şi nu de dat. De data asta e altfel…

Auzi… a îngheţat salariul. Cum pana mea să îngheţe când suntem, cred, 20 la sută din câţi eram acum câţiva ani. La Sport, la Evz, am rămas doi. Nimănui nu îi vine să creadă când aude acest amănunt. Sunt departamente care nu mai există, pur şi simplu. Mai grav, sunt jurnalişti care acum câţiva ani nu ar fi fost angajaţi la Evz nici măcar şoferi, cu tot respectul pentru meseria asta. Apropo de şoferi. Înainte aveam câte un şofer şi câte o maşină, cel puţin, pentru fiecare secţie. Acum avem un singur şofer pe tot ziarul. Şi atunci cum pana mea vrei să mai faci presă? Cum vrei să te mai faci respectat? Cum?

Pentru mine, meseria de jurnalist sportiv s-a încheiat în seara asta, când întorcându-mă acasă de la muncă, via fratele Cipic, am călătorit singur în Tramvaiul 14. Vă mărturisesc faptul că mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng doar când mă gândeam la anii petrecuţi în tagma asta a jurnaliştilor. La anii ăia sacrificaţi pentru un ideal. Acum aproape 20 de ani câştigam mai puţin decât acum. Dar nu conta. Tocmai asta vreau să spun, că nici acum nu contează. E doar o chestiune de principiu. Cum vrei de la oameni determinare şi rezultate, când nu există respect din partea celui care cere toate aceste lucruri? Cum?

Voi continua la Eurosport, unde, pe cuvânt, e altă lume. Nu voi mai scrie. Nici nu aş mai avea unde. Îmi amintesc de vremurile când tarabele gemeau de ziare. Cele mai multe de calitate. Acum e jale…

Voi continua aici, pe blog. Poate am să cumpăr domeniul ăla pe care l-am rezervat de atâtea ori, dar de ficare dată mi-a lipsit ceva. Mi-au lipsit banii cu care să-l achiziţionez.

Acum, după ce am scris toate astea, mă simt puţin detaşat. Nu ştiu de ce. Mă detaşasem eu de ani buni. Nu m-am mai uitat la TV decât la transmisiunile în direct. De cele mai multe ori fără sonor. Ce să văd la buletinele de ştiri de la TV? Ce să citesc în amărâtele de ziare care au mai rămas pe piaţă?

Îmi e scârbă. Îmi e scârbă de lumea în care trăiesc. Îmi e silă de armatele de „yesmani”, de nesfârşitele cohorte de spinări cocoşate, de infinitele legiuni de lingăi…

Mă opresc aici. Am scris doar despre o stare de spirit. Despre starea de spirit a unui individ, nu a unui grup. S-ar putea ca ceea ce simt să fie împărtăşit şi de alţii. S-ar putea însă să nu…

Am pus punct unui capitol din viaţa mea. Un capitol care a durat aproape două decenii. E mult? E puţin? Dumnezeu ştie… Ştiu doar că sunt trist… Nu simt nimic altceva… Niciun alt sentiment… Atât… Sunt trist…

Sub balconaşul de la capătul holului sunt zeci de chiştoace. Scrumez în farfurioara ce ţine loc de scrumieră. Tot acolo sting ţigara. „Aruncă, omule, peste balustradă. Ce, nu mătur eu?”, mă îndeamnă nea Florian, vecin de palier în Mexic. Nea Florian e soţul Frusinei.  Să tot aibă în jur de vreo 60 de ani. El e omul de serviciu de pe scara noastră. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 4.00 ca să măture şi să spele Scara 1 de pe Aleea Cioplea numărul 1! „Nu mă zoreşte nimeni, tată”, îmi explică el importanţa muncii sale. Are o mustaţă de tătar, cu vârfurile în jos. Rareori o dă jos. Mustaţa! Seara umblă prin bloc în pijama.
FOTO: E ceea ce văd atunci când ies la o ţigară, pe balconaşul de la celălalt capăt al holului! E vedere dintre cele două scări ale blocului: scara 1 şi scara 2!!!

Nea Florian e „informatorul” meu. „În două zile ninge. Duminică, la ora 19.00, e anunţat cod galben”, „E soare acum. Până sâmbătă, după aia se lasă frig”, sunt doar câteva din informaţiile utile pe care nea Florian mi le oferă în fiecare dimineaţă la cafea. Ştie că nu mă uit la ştiri. I-am zis. Nea Florian nu bârfeşte. De asta se ocupă femeile de pe scară. Dimineaţa, după ce îşi termină treaba pe scară, merge la somn. Apoi stă la televizor. Face pauză doar atunci când „ăla micul”, nepotul lui (unul dintre ei), se uită la desene. Sau când Frusina, soţia lui, se uită la vreo telenovelă. Nea Florian se uită la Măruţă şi la celelalte emisuni de divertisment difuzate la ore normale. Habar n-are de Capatos, de exemplu. La ora aia, nea Florian doarme.
E cărnos, cum ar spune Laurenţiu Ciornei. Adică voinic. Nu bea. Doar fumează. „Am băut, tată”, povesteşte nea Florian, care a lucrat, după cum istoriceşte, ani buni la un CAP, prin Călăraşi. A fost apoi „badiguard”, a dat cu bidineaua. A făcut multe. Vorbeşte cu regret despre trecut. Uneori, îl plânge pe Ceauşescu, despre care spune că a fost un adevărat conducător, „nu ca leprele astea din ziua de azi”! Îmi povesteşte adeseori despre istoria Mexicului. „Dacă vedeai ce era acum 20 şi ceva de anii”, îşi începe el de fiecare dată povestirile despre Mexic. Şi nea Florian începe să-mi spună despre vremurile când nu exista asfalt în Mexic, iar „WC”-urile şi duşurile erau la comun. Mi-a povestit cum s-a trezit într-o noapte cu un şobolan pe piept! „Era cât o pisică”, a ţinut el să precizeze. În timpul acţiunii de capturare a rozătorului, nea Florian a fost muşcat de acesta. „De la muşcătura aia cred că am făcut hepatită”, zice el.

Nu ştie cum mă cheamă. Mă rog, de fapt, uită. Dar ştie că sunt comentator la Eurosport şi că sunt „mare ziarist”. „Te-am ascultat”, mi-a zis el într-o seară. „Nici nu te-am recunoscut! Ai văzut ce face televiziunea?”, a comentat el pe un ton serios. Îi place să mă asculte vorbind, mai ales atunci când am chef să le demontez iluziile inoculate de buletinele de ştiri pe care le devorează. „Mata eşti om cu carte”, zice el.

Azi dimineaţă mă zgâiam la tatuajele lui. D’alea de modă veche. Pe mâna stângă, pe antebraţ, are un cuţit, din care picură sânge! Pe pumnul lui scrie „BOX”! Între degetul mare şi cel arătător e „cinci”-ul de la table. Un punct în mijloc şi alte patru. „Singur între patru pereţi”, aşa ziceau puşcăriaţii pe vremuri. „L-am făcut în armată”, prin anii 70, precizează nea Florian şi adaugă: „Ca şi pe celelalte”.
Îi arăt şi eu dragonul de pe umărul stâng, făcut acum vreo 15 ani la unul care tatuase mai mult de jumătate din Divizia A. I-a plăcut! „E scumpe acum”, zice nea Florian.
„Nea Floriane, cum se făceau pe vremuri tatuajele?”, întreb. „Cu pişat de om şi cu gumă scoasă din tocurile de la pantofi”, vine răspunsul. „Cum aşa?”, zic. „Aşa bine. Cum ai auzit. Se scotea guma din pantofi, se topea. Se freca până se făcea o pastă, apoi se amesteca cu pişat de om! Apoi, cu un ac, se făcea tatuajul”, îmi povesteşte el, amuzându-se de uluiala mea. „Ăsta de pe mâna dreaptă”, şi îmi arată tatuajul, „mi l-a făcut un ţigan, în armată. I-am dat un pachet de Naţionale”, povesteşte nea Florian, care continuă: „Aşa era vremurile”.

În seara asta am alergat prin bloc să adun semnături. Îmi fac PFA! Adică persoană fizică autorizată. Vecinii n-au înţeles despre ce e vorba, dar s-au îngrămădit să semneze. Lui Doru, ginerele lui nea Florian, băiat de băiat (păcat că e stelist!) i-am dat o ţuică. Vecinul de alături m-a invitat el la un şpriţ. „E de la ţară, de la socrii”, a ţinut să precizeze. „Să fie într-un ceas bun „pefeleul” ăla, cum îi ziceţi”, îmi urează un alt vecin, care a venit prea târziu pentru semnătură.
Fără să înţeleagă mare lucru, vecinii mei şi-au dat însă seama că, făcându-mi PFA-ul, nu voi pleca prea curând din Mexic. Şi s-au bucurat. Sincer. Oamenilor ăstora le citeşti pe faţă ceea ce au pe suflet. Nu prea ştiu să joace teatru. Asta au faţă de alţii, sinceritatea.

Sunt rupt! Nu mă plâng.
„Nu mă plâng”. Am ajuns să mă justific astfel în faţa unor ignoranţi. Parcă sunt unul de la „alcoolicii anonimi”… „Am şapte zile de când nu m-am mai plâns”, repet uneori, încercând să-i fac să gândească pe cei care cred că mă plâng. Nu m-am plâns niciodată. Te întreabă unul: „Ce faci?”. Şi îi spui ce faci. Şi vine răspunsul invariabil: „Iar te plângi?”. De ce p…a mea mă mai întrebi „ce fac?”… Doar ca să mă iei la mişto? La dracu’ cu cei care cred că mă plâng!

Am fost din nou cap limpede la ziar… E cel mai mare chin… E condamnare la locul de muncă… Şi nu mă plâng atunci când spun asta… Nu îmi vine să cred cine a ajuns să lucreze în presa scrisă. Sau cum supravieţuiesc fel de fel de impostori, „transformaţi” în „mari jurnalişti”…

Am ajuns în Mexic. E aproape miezul nopţii… Pe uşa de la intrare, un afiş vechi ne anunţă că „Gazele se vor închide în ziua X”… Unde pana mea se închid gazele? Că n-are nimeni în afara administratorului? Aş face pipi pe afişul cu pricina, dar e prea sus, pe uşă. Afişul ăla e o jignire la adresa tuturor locatarilor din blocul în care locuiesc. E ca atunci când am plătit prima oară întreţinerea, iar nevasta administratorului, o femeie relativ drăguţă, dar urâţită de aerul de superioritate nejustificat pe care îl afişează, mă întreabă: „ce apartament?”. Îi răspund: „Apartament? Mă luaţi la mişto? Camera 207!”, zic. Aşa le spun şi ălora de la RCS atunci când plătesc factura la cablu. „Apartamentul?”. „Camera 207”, le răspund…

FOTO: Balconaşul meu din Mexic!

Mexicul doarme. Deşi e miezul nopţii, vecinii mei dorm. E iarnă, iar iarna ăştia se culcă odată cu găinile. Mişun de unul singur pe culoarele din Mexic, lungi cât destinul unui plângăcios. Ştiu deja ce au gătit vecinii de la parter, La etajul I mă loveşte un damf de peşte prăjit. Ăştia l-au cumpărat deja stricat! Pe palierul meu, de la etajul II, e un „mix”. Simt că tanti Frusina a gătit azi o ciorbă şi un nedesluşit felul doi. Tanti Stanca, prietena mea, cea care îmi plăteşte uneori întreţinerea şi singura locatară din bloc pe care am curajul să o mai împrumut cu bani, asta pentru că mi-a dat de fiecare dată înapoi suma datorată, a făcut ceva de post. Cel mai probabil o fasole cu afumătură! Femeia asta e senzaţională. Se plânge toată ziua că are probleme de sănătate, că n-are voie să mănânce „aia”, că n-are voie să mănânce „aia”. Iar din meniul ei zilnic nu lipseşte carnea! Uneori, când fumez pe balconaşul de la capătul holului, o văd când vine de la Auchan. Îmi face cu mâna. Fumez trei ţigări şi ea nu mai apare. Ies pe scară să văd dacă nu i s-a făcut, Doamne fereşte, rău. Stanca mea însă e în viaţă. Urcă greu, cu pauze. O întreb uneori: „Tanti, ce aţi gătit azi”. „E, mamă, mi-a fost poftă. Am făcut o afumătură”, răspunde ea. „Păi, tanti, n-aveţi voie. Nu ziceaţi că…”, îi dau rapid replica. „Lasă, mamă, nu trebuie să moară omul de ceva?”, a închis ea discuţia!

Azi dimineaţă am ieşit la cafea, pe balconaşul de la capătul holului. Balconaşul de la intrarea pe palier. Ăla de lângă mine e plin cu rufe mereu. Balconaşul e supra-aglomerat. Trei vecine vorbesc de zor. „Armando al meu e răcit. N-a fost azi la şcoală. Am auzit, dragă, că e trei viruşi care circulă prin atmosferă. E belea”, zice mama lui Armando. „Luis e bine?”, întreabă ea. „E pe dracu’. E răcit şi el”. La mine în bloc, toţi copiii au numele unor personaje din telenovelele care i-au tâmpit pe români. Şi, să mor io, dacă ştie vreunul spaniola. De 24 de ani, televiziunile din România dau telenovele în neştire. Pe bune, spaniola trebuia să fie a doua noastră limbă la câte telenovele rulează pe micile ecrane. Pot spune chiar că sunt deja cel puţin două generaţii de telenovelişti. Degeaba, însă…

În Mexic n-am nevoie să mă uit la ştiri. N-am nevoie să consult site-urile Meteo sau alea de ştiri. La cafea, dimineaţa, aflu tot! Nea Florian, bărbatul lui tanti Frusina, mă pune la curent cu tot. „De mâine, de la ora 6 seara, plouă”, îmi zice el. Şi să mă ia dracul dacă profeţia lui nu se adevereşte. Ştiu ce a făcut Măruţă, ce glume au mai spus Răzvan şi Dani. Ştiu tot.

Am ajuns vedetă în Mexic. Deţin deja recordul de viaţă al unei butelii de gaz! Am băgat de 70 de lei acum mai bine de un an şi trei luni. Nu e dimineaţă să nu mă întrebe lumea: „Vecine, mai ai butelie?”. Le zic că da, iar ei se închină şi se jură că sunt cel mai tare din parcare. Păi cum pana mea să nu-mi ajungă? Două ciorbe, patru spaghete, nişte chiftele făcute într-o seară în timp ce degustam un vin prost… Păi la ritmul ăsta mă prinde Campionatul Mondial de fotbal cu GPL-ul din butelie.

De când comentez la Eurosport, traficul postului a crescut în Mexic. Vecinii, la îndemnul lui Doru, ginerele Frusinei, băiat de băiat (s-a lăsat de fumat de vreo două luni, dar a luat 10 kile!), mă urmăresc, măcar preţ de câteva minute, atunci când sunt pe post. Le spune Doru: „Veniţi repede să-l ascultaţi pe vecinul”. „Du-te, bă, Dorule, că nu e el. Nu vezi ce voce are”, vine replica. „Să mor, dacă nu e el”, se jură Doru. A doua zi, la cafea, vine confirmarea de la sursă: „Eu am fost”, răspund timid întrebărilor venite din partea vecinilor. „V-am zis eu”, le spune Doru triumfător.

Am ieşit la o ţigară. Pe balconaşul de la capătul holului. La scara vecină, care pe vremuri era unită cu a noastră (acum e un perete subţire din rigips), muncitorii, care populează cealaltă parte a blocului, joacă bâza! N-am mai văzut pe cineva jucând bâza din copilărie. Mi se pare cel mai penibil joc colectiv. Muncitorii mei lovesc cu sete. Nefericitul care încasează se loveşte de toate alea, am uneori impresia că vine peste mine prin peretele subţire de rigips. Fiecare lovitură e urmată de hohote de râs. Penibil…

Îmi e foame. Îmi e foame de mor. Am decis de vreo două săptămâni să o las mai uşor cu mâncarea. Am dat deja trei kilograme jos. Insuficient, însă… Doar o pereche de pantaloni a mai rămas disponibilă în toată casa… Cipic, fratele meu, mi-a adus pereche din Canada. Sunt nişte jeansi „Tommy Hilgfiger”! Nu-i pot îmbrăca însă. Mai trebuie să dau jos vreo 3-4 kilograme, apoi defilez cu ei prin Mexic. Era să uit! Am zis să ţin şi eu post! Măcar prima săptămână din Postul Paştelui. Ca ăia micii! Până acum am reuşit. Greu, însă. Chiar şi acum îmi vine să mă îmbrac şi să fug la o şaormă! Dar mă ţin tare!

Mă hidratez. Azi n-am băut decât o cafea. Mă hidratez cu un şpriţ de Vincon, rămas de la băuta de acum două zile de la Sorin Breazu, prietenul meu. Am pus totul, adică ce a mai rămas (apa minerală Poiana Negri, trezită deja, şi vinul de la nea Gigi Neţoiu, provenit dintr-o sticlă de 2 litri, la un loc), într-o unică sticlă. Merge!

Aseară am fost la meci. La România – Argentina. A fost cea mai mare cacealma pe care am văzut-o vreodată. O labă care depăşeşte fără probleme un Ceahlăul – Gloria Bistriţa, pus în scenă de „regretatul” regizor Jean Pădureanu. Nu că ar fi fost blat, Doamne fereşte, între ai noştri şi băieţii ăia în alb şi albastru. Pur şi simplu, pe ăia, adică pe argentinieni, i-a durut în cur de meciul ăsta. A fost o obligaţie pentru ei şi au tratat întâlnirea ca atare.

Îmi e foame… Dar mă ţin tare. Am zis să ajung la 96! Aşa cum eram acum doi ani. Mai am 8 kilograme… Na, că v-am zis şi câte kile am. M-am făcut de râs. Mă duc să fumez. Pe balconaşul de la capătul holului. Nu e nimeni. Lumea doarme în Mexic. E aproape ora 2.00. Noaptea. Noapte bună! Adică, bună dimineaţa!

Autor:  Adi Dobre

În ultimii ani şi-au făcut de cap. Au jignit, au ameninţat, şi-au satisfăcut toate poftele, au râs de magistraţi, dar, cel mai grav, au furat.

Până ieri s-au crezut indestructibili, nemuritori, poate chiar veniţi de pe altă planetă, una „superioară”, unde şemecheria e inclusă în nomenclatorul de meserii. Până ieri… Adică până când justiţia a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă de ani buni, să-i pună la respect, cu legea în mână. 4 martie 2014 va rămâne o dată de referinţă în istoria fotbalului românesc.

Decizia de ieri a magistraţilor, de a-i condamna la închisoare pe câţiva dintre cei mai importanţi oameni de fotbal din spaţiul mioritic, e mai degrabă o recunoaştere a corupţiei din acest domeniu. A haosului care guvernează fotbalul românesc de aproape două decenii şi jumătate.

Lista celor condamnaţi ieri îi cuprinde pe Ioan Becali, Victor Becali, George Copos, Jean Pădureanu, Mihai Stoica, Gigi Neţoiu, Cristi Borcea şi Gică Popescu. Asocierea fostului mare internaţional cu a celor şapte e paradoxul enumerării de mai sus. Gică Popescu e marele perdant al „cutremurului” de ieri.

Probabil, şi pentru ceilalţi e o dramă, dar nu în aceeaşi măsură ca în cazul lui Popescu. Omul care a jucat la trei Mondiale şi două Europene şi căruia i s-a cântat imnul României de 115 ori e în aceeaşi oală cu ceilalţi.

Ce caută el acolo? L-a obligat cineva? Nu, li s-a alăturat de bună voie. În 2002, când a decis să revină în ţară, după 12 ani petrecuţi în fotbalul mare, Gică a făcut prima mare greşeală, lăsându-se manipulat.

Aşteptat de întreaga Oltenie să joace din nou la Universitatea Craiova, el s-a dus la Dinamo, urmând sfaturile celor care acum l-au tras după ei în puşcărie.

Transferul la Dinamo a fost un eşec, aşa cum au mai fost şi alte decizii luate de Gică la sugestia mentorilor săi. Şi n-a învăţat nimic din greşeli.

În loc să fie ales azi preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, Gică se pregăteşte să meargă la puşcărie. L-a mai încurcat şi pe Mircea Sandu. Faptul că primii şapte au ajuns după gratii nu ne interesează decât pe noi, românii, şi nu chiar pe toţi.

Condamnarea lui Gică Popescu a făcut însă înconjurul lumii. Şi a lovit ca un trăznet. E ca şi cum noi, românii, am auzi că Luís Figo sau Lothar Matthäus, am ales la întâmplare aceste două nume, au ajuns după gratii. Pentru evaziune fiscală. Am fi şocaţi, cu siguranţă. Gică Popescu a dat cu piciorul oricărei şanse de a ajunge vreodată în fruntea vreunei structuri fotbalistice.

Alţi colegi de-ai săi din aşa zisa „generaţie de aur”, poate mai puţin talentaţi, mai puţin norocoşi până la un moment dat, care n-au fost căpitani la Barcelona, fără personalitatea lui Popescu, sunt bine mersi. Se uită la televizor şi scuipă-n sân. Şi-l compătimesc pe Gică. Atât i-a mai rămas fostului candidat la jilţul lui Mircea Sandu, să fie compătimit.

Trei ani, o lună şi zece zile, cât va dura detenţia sa, vor trece. Dar, pentru Gică Popescu ruşinea cu care s-a acoperit e tot atât de mare cât cariera lui de fotbalist.

– Editorial apărut în ediţia de marţi, 4 martie 2014, a cotidianului Evenimentul zilei

Au trecut aproape două luni din 2014. Şi de abia mai intru, aici, pe blog. Habar nu am de ce. Cred că n-am chef. Asta e cea mai corectă explicaţie. Nu ştiu însă de ce nu am chef?
Poate aşteptam altceva de la 2014. Nu că aş fi pretenţios, dar aşteptam parcă altceva. Şi cu toate astea s-au întâmplat destule. Pe unele le pot aminti, în treacăt. Pe altele, nu.
Am început să comentez la Eurosport! Asta e, într-adevăr, o veste. Nu bună, ci foarte bună. Am vrut să scriu de mult de asta. Nu m-a lăsat, însă, Cipic, fratele meu. Mi-a zis că Eurosportul e prea mare, e o chestiunea prea serioasă pentru a scrie despre el pe amărâtul ăsta de blog. Înclin să-i dau dreptate. Mă rezum însă la doar câteva cuvinte. Eurosportul e altă lume. Nu intru mai adânc în problemă. Îl citez, însă, pe prietenul Mihai Voinea: „Tati, ai ajuns pe Everestul comentariului TV”. Aşa mi-a zis mie Voinicul! Nu-l contrazic.
Am fost la un pas să renunţ la Evz. Mi-a venit mie, aşa, dor de ducă. Aveam şi argumente. După două săptămâni în care am dormit în cea mai mare a timpului, am decis să rămân. Îmi pare rău de Sorin Breazu, care a fost ferm, n-a abdicat de la ideea de a se retrage şi a spus pas ziarului unde s-a născut ca jurnalist. Habar nu aveţi ce e în sufletul unuia care se desparte de casa lui. Evz e şi casa mea, acolo am început, de mult, acum aproape 20 de ani. 20 de ani! O viaţă de om… Şi acesta poate fi un motiv pentru care am decis să rămân.
Anul 2013 a fost unul de căcat. Stau, chibzuiesc, rememorez, adun, scad, trag linie şi ajung la aceeaşi concuzie: 2013 a fost de căcat. Din multe puncte de vedere. Nu vreau să înşir aici toate nemulţumirile. Şi aşa mi-am construit, după părerea mea e o idee falsă, o aură de plângăcios, de neadaptat. De neadaptat mai merge. De plângăcios? Nu îmi place cum sună. Şi asta în ciuda faptului că nu sunt genul de plângăcios clasic. Adică genul ăla de om care îşi plânge soarta, dar nu face, în schimb, nimic ca să se elibereze de presiunea sub care trăieşte.
Anul acesta am citit deja o carte, „Douăsprezece scaune”, de Ilf şi Petrov. Mai am puţin şi duc la capăt şi „Un cuib de nobili”, al lui Turgheniev. Fascinantă e literatura rusă. Mai ales când citeşti aceste opere în metrou, dimineaţa şi seara, în paradoxul subteran bucureştean, printre feţe triste, strivite de povara cotidianului, ori alături de domnişoare frumoase, cărora le-ai da şi luna de pe cer în schimbul unui zâmbet.
Am fost obosit. Obosit, aşa cum nu mi-am putut imaginea că pot fi. Am crezut că mi-a trecut, ea, oboseala. Nu sunt, însă, mai bine. Şi nu ştiu de ce.
Andrei Crăciun m-a dus într-o seară la teatru. Sorin Breazu m-a vizitat în Mexic. Chiar aseară. Am asistat împreună la chinurile Petrolului sub Tâmpa. Şi, jur, am transpirat mai mult decât Mutu şi decât Zicu. Sau cel puţin la fel. De supărat, clar, am fost mult mai supărat decât cele două „supervedete” aduse pe bani grei în iarna asta la Ploieşti.
Îmi e dor de Hamza. De fotbalistul ăla pe care Alexandra l-a îndrăgit atât de mult, încât n-a vrut să audă de numele altui fotbalist petrolist trecut pe tricoul primit de la Moş Nicolae. Ştiu, Hamza era veşnic nemulţumit, strica atmosfera. Era un plângăcios. Un plângăcios care ne-a făcut de atâtea ori fericiţi. Plângăciosul ăsta a dat două goluri duminică pentru Botev în meciul cu Ludogoreţ. Ce nume, Ludogoreţ! Echipa aia de a bătut Lazio joia trecută chiar pe „Olimpico”. Când dracului va învinge o echipă românească Lazio pe „Olimpico”. Petrolul? Petrolul nu a fost în stare să bată la Braşov, deşi a avut om în plus şi două „supervedete” pe teren.
Săptămâna trecută am fost la Galaţi, la prietenul meu Gigi. Ion Gigi. Acolo, la Gigi, e unul dintre puţinele locuri unde mă încarc pozitiv. Nu ştiu de ce şi nici nu vreau să ştiu. Mă simt bine şi atât. N-ai cum să te simţi altfel atunci când ai de a face cu oameni cinstiţi, sinceri. La dus a fost ceaţă. În plus, se lăsase întunericul. N-am avut ce vedea. A doua zi, însă, când m-am întors acasă, pe lumină, am oprit maşina de vreo câteva ori doar pentru a scruta orizontul. Îmi place să contemplez nemărginirea aia care mi se înfăţişează în faţa ochilor. E ca un „plus infinit”. Încă mai era zăpadă, iar asfinţitul era decupat parcă din stepele literaturii ruse.
Tommy Dobre e încă în Mexic. Fetele, pe care le-am văzut tot mai rar în ultima vreme, amână momentul în care îl vor duce înapoi, în Sălăjan, pe motanul ăsta simpatic. „Tati, n-am văzut motan mai frumos, mai cuminte şi mai educat decât Tommy Dobre”, mi-a zis aseară Sorin Breazu, fostul meu coechipier de la Evz, dar veşnic în inima mea prieten. Şi n-a zis-o ca să mă simt eu bine.
Acum vreo două zile mi s-a făcut dor, aşa, brusc de Kim Wilde. Am impresia că am ascultat-o într-una din nopţile alea în care uit radioul deschis. Am căutat-o şi am găsit-o fără probleme pe youtube. Îmi trezeşte o mulţime de amintiri. Nu o pot asculta însă atunci când scriu. Îmi distrage atenţia. Aşa că am apelat la „Celtic Music”.
Vineri le-am luat de la şcoală pe fete. La scara unui bloc cu zece etaje, aflat aproape de şcoala nr. 195, am văzut o placă pe care scria: ” Aici a trăit şi a creat, între anii … şi …, cutărică”, nu i-am reţinut numele. Pe cuvânt, mi-aş dori ca, după ce voi da colţul, la scara blocului meu din Mexic să fie pusă o placă pe care să scrie: „Aici a trăit şi a scris, între 2012 şi …, Adi Dobre, o panaramă de ziarist”. Atunci aş putea spune, de pe lumea ailaltă, că sunt un om care n-a trecut neobservat!