Publicat de: adidobre | Aprilie 18, 2014

Paşte fericit!

Tommy PasteAu sosit şi Sărbătorile Pascale! Vorba lui nea Florian, vecinul meu din Mexic: „Acu’ vine şi Crăciunul şi s-a dus dracului şi anul ăsta”.

De o săptămână, în Mexic, se spală rufe, se bat covoarele, nevestele, copiii, parcă mai abitir ca niciodată-n an! Cele mai bune gospodine de pe etajul meu, tanti Frusina, tanti Ana şi tanti Stanca şi-au păstrat artileria grea pentru mâine dimineaţă. Să te ţii mirosuri mâine. Cred că o să stau cu uşa deschisă, aşa că să mă răsfăţ, să-mi aduc aminte de copilărie, până plec la Eurosport!

Azi am comentat al doilea meci de hochei pe iarbă din viaţa mea! Un sfert de finală al Ligii Campionilor. M-am simţit bine. Am avut şi lovituri de depertajare, ce mai, spectacol total!
Apoi am dat fuga în Drumul Taberei, la soră-mea cea mare, Lea. Fata asta, care mâine dimineaţă pleacă spre Drăgăşani, la socrii, a gătit azi pentru mine. Drob, stufat, friptură, ciorbă, cozonac, pască! De toate. Aşa are ea grijă de mine. Mereu! Am venit în Mexic aidoma unei albinuţe!

„Vecine, te ajutăm?”, m-au întrebat băieţii de pe etaj, Nicu şi „Carate”, doi „balauri” la vreo 25 de ani, care încă îşi caută rostul în viaţă. Acum vreo patru seri am stat cu ei la un pahar de vin până pe la vreo 2.00 dimineaţă. Mi-au vorbit despre copilăria lor în Mexic. La plecare mi-au zis: „Vecine, să nu te culci până nu cauţi pe youtube melodia aia Probleme de Familie, cântată de La Familia. Videoclipul e filmat în Mexic, la noi, pe vremea când n-aveam nici asfalt, iar gunoiul ajungea până la ferestrele de la etajul I”. M-am uitat. Am simţit ceva, aşa, nedefinit.

Încă mă mai doare capul de la meciul ăla nenorocit de la Giurgiu, de acum două zile. Ieri, ca să-mi revin şi să fiu în stare să comentez am băgat pe gât trei antinevralgice şi încă o pastilă găsită prin casă, despre care habar n-aveam ce e. Ştiu că m-a luat după aia burta. N-o fi fost de cap!

Îmi e dor de fete. Nu le-am văzut de două săptămâni. Vorbim la telefon. Atunci când pot ele. Am înţeles că n-au avut voie să vadă la tv meciul Petrolului de la Giurgiu… Urât… Înainte de meci, în timp ce eram pe drum, fetele mi-au zis: „Tati, o să ne rugăm la Dumnezeu să bată Petrolul”. „Rugaţi-vă, tati”, le-am zis. Şi s-au rugat.

Am acasă de toate. Aşa cum am avut în fiecare an. Chiar şi atunci când nu îmi gătea soră-mea, Lea. N-a fost an, aşa am văzut la Ploieşti, la ai mei, acasă, să nu am pe masă la fiecare sărbătoare, ce trebuie. Şi fără mari cheltuieli. E chestie de organizare! Plus curăţenie în casă. Plus ceva nou de îmbrăcat, de încălţat. Că cică aşa e obiceiul. Nu mai ţin minte de câte ori am rămas în ultimii ani singur de Sărbători, fie Paşte, fie Crăciun. M-am obişnuit însă. În viaţa asta a noastră, pe care cei mai mulţi dintre noi nu o apreciază decât atunci când e prea târziu, obişnuinţa e de bază, e esenţială în procesul de supravieţuire. Până la urmă totul se rezumă la asta, la supravieţuire. Atât. Ştiu, depinde cum supravieţuieşti.

(Anul ăsta nu voi fi însă singur. Îl am pe Tommy! Pe Tommy Dobre! Ce băiat!)

Am mai scris, aici, pe blog, eu, unul, de când am fost exilat în Mexic, văd altfel viaţa. Pot s-o spun, fără să par lipsit de modestie, că am devenit mai bun. Cine mă cunoaşte poate depune mărturie. Am învăţat să iubesc oamenii şi mai mult decât până acum. Iar oamenii nu înseamnă în viaţa asta doar familia şi prietenii, ci şi vecinii, necunoscuţii, ăia pe care îi vezi azi şi gata, au dispărut din peisaj.

Am ţinut Post două săptămâni şi jumătate, până când într-o dimineaţă m-am dus la Auchan şi mi-am luat un pui la rotisor. N-am ţinut postul din punct de vedere bisericesc. L-am ţinut în felul meu. De fapt, Postul meu ţine cam de vreo doi ani, de când am fost exilat în Mexic. Repet, încerc să fiu mai bun, mai înţelegător, să-i ajut pe cei din jur, să nu bârfesc, să iubesc oamenii.

Cu mâncarea? De câte ori n-am postit, neavând nimic în frigider! Asta cu postul bisericesc o accept până la un anumit punct. Am vecini care ţin post doar miercurea şi vinerea. Alţii ţin „ca la carte”. Aţlii, cei mai mulţi, nu îl ţin. Eu sunt convins că, dacă există, dar nu mă îndoiesc de existenţa lui, Dumnezeu îi apreciază până la urmă pe cei care postesc de la prostii, de la răutăţi, de la bârfe. Aşa cred eu. Poate mă înşel.

De ani buni, mai precis de 16 ani, de când s-a prăpădit mama, pentru mine Sărbătorile, fie Paşte, fie Crăciun, fie altele, nu mai sunt la fel. Sunt mai sărace, indiferent de câte am pe masă. Asta cu masa e relativă. Sau nu e.

Soră-mea, Lea, mi-a făcut două pachete. Cică să le dau la doi oameni amărâţi. Pentru mama şi pentru tata. Tanti Frusina mi-a sugerat în seara asta să le dau vecinilor ălora de n-au curent. De câte ori trec prin faţa uşii lor, care şi în miez de noapte uneori e deschisă, ca să bată lumina de pe hol, mă întreb cum naiba trăiesc oamenii ăştia fără lumină… Ca orbii… Şi nu au de când am venit eu aici.

În seara asta am să mă rog. Mă rog eu în fiecare seară, dar pe fugă. Îmi fac o cruce şi spun două vorbe. Dar în seara asta am să mă rog. Am să mă rog pentru sănătatea tuturor oamenilor cunoscuţi şi necunoscuţi. Am să mă rog pentru prieteni şi pentru cei care mi-au făcut rău. Am să mă rog. Şi am să le urez tuturor un Paşte fericit!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: