www.AdiDobre.ro !

Postat de: adidobre | Aprilie 24, 2014

Jurnal de ghetou. Ziua cea mare!

E trecut de miezul nopţii. E vineri, 25 aprilie. Azi e lansarea oficială a noului blog! Ce frumos sună. În fapt e o continuare a celui vechi, acum, însă, mai „profesionist”! Zic!

Mai profesionist în sensul că mă voi concentra mai serios pe ceea ce voi posta. Dincolo de obişnuitele mele „inepţii”, voi încerca să ţin pasul cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Voi încerca să fiu şi mai altruist decât până acum.

Coincidenţă sau nu, fetele sunt în noapte asta în Mexic! Sunt în spatele meu. Dorm de mult. Le-am luat din zbor, de la Sălăjan. Doamna Anişoara are de lucru mâine dimineaţă, cu noaptea în cap, şi a apelat la mine. Când m-a sunat, nici nu am aşteptat să-mi spună despre ce e vorba. I-am zis direct: „Ce naiba am mai făcut? Cu ce am greşit, că mă suni doar atunci când fac ceva!

N-a fost vorba de vreun nou „derapaj” din partea subsemnatului. A fost pur şi simplu o chestie de etică. A dracului etică! Meciul de la Eurosport, dintre Araz şi Barcelona, semifinală de UEFA Futsal Cup, s-a prelungit. Am avut două reprize suplimentare, lovituri de departajare. A fost superb. Comentam şi mă gândeam la fete. Că trebuie să le iau. Şi e târziu, trebuie să doarmă, că doar mâine merg la şcoală.

M-au aşteptat însă. Erau atât de bucuroase că merg în Mexic încât nu s-au putut abţine şi, atunci când m-au văzut, au bătut „cuba” cu mine! Şi-au luat şi rochiţe, să dea bine mâine la inaugurare! „Tati, lansezi site-ul cel nou, trebuie să ne îmbrăcăm frumos”, mi-au zis ele.

Fetele lui tata au o impresie foarte bună despre mine. În ciuda faptului că sunt bombardate periodic cu chestii de genul: „Tatăl vostru e un beţiv!” sau „Tatăl vostru e un ratat!”. Ana-Larisa şi Maria-Alexandra sunt mândre de tatăl lor. Aşa zic ele. Mă mint ele, vă mint şi eu! Şi vreau să le întreţin, sincer, acest sentiment de mândrie.

În seara asta am avut noroc. „311” a venit repede, deşi era trecut de ora 22.00. În autobuz, însă, haos. O aurolacă bătrână, biata de ea, a făcut imposibilă atmosfera din autobuz. Femeia, fost copil al străzii, stătea lipită de uşa de la mijloc. Mirosea îngrozitor. Restul călătorilor se masaseră la extremităţi! Autobuzul părea un balansoar pe roţi, un balansoar pe care vreo 30 de inşi încercau să-l echilibreze!

Fetele s-au uitat fix, tot drumul, la amărâta aia. N-au zis nimic. Le-am învăţat să nu judece oamenii nicicum. Le-am învăţat să aibă înţelegere faţă de tot ce mişcă pe acest pământ. Să nu tragă concluzii aiurea. Când au coborât însă mi-au pus sute de întrebări. Existenţiale. V-am zis doar, eu cu fetele filozofăm!

De atunci, de când m-au întrebat cine e Dante Alighieri!

Aşadar, invitaţia e făcută. Pentru mâine, la Pam Pam. Aceasta e ultima postare pe blogul vechi. De mâine seară vă aştept pe cel nou. Adi Pavel, prietenul meu, cel care a lăsat orice alte obligaţii, pe bani, doar pentru a-mi vedea site-ul în picioare, mi-a promis că va face el o „şmecherie” prin care atunci când blogul cel vechi va fi accesat, automat vizitatorii vor fi redirecţionaţi pe cel nou! Mare inginerie, să mă ia dracul!

Vă pup şi vă aştept la Pam Pam, la graniţa cu Mexicul! Doamne ajută!

Postat de: adidobre | Aprilie 20, 2014

„Comunicat important pentru ţară!”

Am zis că aşa e frumos, să anunţ din timp! Aşa că voi fi scurt! Când dracului am fost eu „scurt”, habar n-am?
Aşadar nu voi fi scurt! Dar, am să fac un anunţ!

De ani buni mă chinui să-mi cumpăr un domeniu. În sfârşit, am reuşit. Graţie unui prieten bun, care a muncit pe rupte, deşi avea alte treburi mult mai importante de rezolvat, domeniul e aproape de a prinde viaţă.

Şi pentru că această nouă etapă din existenţa mea de căcat trebuie cinstită, am decis să-l inaugurez aşa cum trebuie.

Vinerea viitoare, staţi aşa să văd ce dată e…
E 25 aprilie…
Aşadar, vinerea viitoare, 25 aprilie, vreau să declar deschis noul meu domeniu online. Şi vreau să o fac astfel încât să ne aducem aminte toată viaţa, eu şi voi, toţi cei care îmi citiţi de atâta amar de vreme inepţiile, de momentul acesta!
Pentru că, vă spune unul care a trecut prin multe, viaţa asta e frumoasă şi trebuie trăită!

Fac aşadar o invitaţie tuturor celor care citesc sau aud de acest „comunicat important pentru ţară”:

VINERI, 25 aprilie, anul de graţie 2014, Adi Dobre îşi va inaugura cu fast noul domeniu la o cârciumă de la graniţa Mexicului cu civilizaţia. Se numeşte „Pam Pam”! Sună bine! Nici n-am vorbit cu patronul, dar sunt sigur că va fi de acord.

Invitaţia a fost făcută! Sunt invitaţi TOŢI cei care mă cunosc, dar şi TOŢI cei care nu mă ştiu decât din lecturarea tâmpeniilor pe care le debitez cu regularitate. Sunteţi invitaţi! Toţi! 

Subsemnatul va asigura o bere şi un mic! Cel puţin! Sau deloc! Vom avea sigur şi şpriţ! Şpriţ adevărat, cu sifon, nu cu apă minerală!

Am zis să fac invitaţia încă de acum, ca să aveţi timp să vă organizaţi.

Eu voi fi acolo! Cu începere de la ora 19.00! Şi voi aştepta. Până dimineaţă! Voi găsi, cu siguranţă, măcar un muritor de rând dornic să-mi asculte păsurile şi care să se bucure alături de mine de viaţă.

Aştept inclusiv provincia!

Acest comunicat NU este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Adică, cu seriozitate!

PS: pentru alte detalii, inclusiv harta unde se găseşte locaţia, voi reveni în zilele următoare!
Doamne ajută!
– vor fi de faţă şi fetele lu’ tata, dar şi alte „personaje” care mi-au influenţat viaţa în ultimii mulţi ani, atât pozitiv, cât şi negativ!!!
– ca să vadă cât mai multă lume, pentru a nu fi supus ulterior unui tir al reproşurilor, cei care citiţi comunicatul îl puteţi eventual „şărui”!!!
– nu doresc confirmări (la ce?!), promisiuni, etc, etc! Nu există obligaţii la un asemenea eveniment!

MEXIC turnurile gemene
E frumos să constaţi că oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi de patimile lui Hristos, aşa, din când în când. Chiar dacă e multă impocrizie în astfel de momente, e reconfortant să constaţi că oamenii chiar se apropie de ceva ce, până la urmă, nu e pe înţelesul lor. Nici măcar în imaginaţia lor.

Dincolo de cărucioarele pline cu mâncare şi de mitocănia generalizată, rămâne Sărbătoarea în sine. Dau pariu că puţini înţeleg ce înseamnă aceste sărbători. Paşte, Crăciun, doar la astea două mă rezum, că le ştie tot păcătosul! Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceste zile înseamnă liber de la serviciu şi „verde” la „excesuri”! Nimic mai mult!

Azi, de Paşte, am muncit. Aşa cum o fac de ani buni. Nu mă deranjează, însă. Tocmai de aceea nu cred în Postul ăla impus de biserică. Postul în sine se rezumă la comportamentul fiecăruia. Iar eu unul, fără să par lipsit de modestie, sunt mulţumit de Postul meu.

Noaptea de Înviere m-a prins la Cipic. Am trecut strada şi am luat Lumină de la Biserica Capra. Candela mi s-a stins de câteva ori! „Eşti păcătos”, mi-a zis Ovidiu Oanţă, prietenul meu. Nu l-am contrazis. Apoi am ciocnit un ou. Am plecat spre Mexic în fluierăturile şi în huiduielile publicului dornic de o partidă de „wist” în noaptea de Înviere! „Tati, mâine am zi grea: meci de hochei pe iarbă şi unul de fotbal, de Premier League. Nu vreau să mă fac de râs”, am zis eu, ca un fotbalist profesionist adevărat.
După opt ore petrecute la Eurosport, am demarat spre casă. M-am simţit ca un cub de gheaţă care se topeşte la soare. E o senzaţie incredibilă, în ciuda faptului că ştii foarte bine că sfârşitul e aproape!

Mi-am sunat fraţii. Şi am vorbit cu toţi, aşa cum nu s-a mai întâmplat de mult. Îmi pare rău că n-am ajuns la cimitir, la Ploieşti. Zilele viitoare, poate.

A fost prima mea Sărbătoare de Paşte petrecută în Mexic. Cel puţin aşa cred. Nu mai ţin minte dacă acum doi ani eram aici sau nu. Înclin să cred că mi-am petrecut Paştele alături de fete, în Sălăjan. Acum un an ştiu sigur că am fost la Poiana Braşov, tot cu fetele. Ca boierii!

Grătare, manele, băutură! E frumos în Mexic! Nea Florian, prietenul meu, a bolit toată ziua. Mi-a zis Frusina, nevasta lui, adineauri, la ţigară, pe balconaş. Cică s-a dus ieri pe la prânz după pâine şi n-a mai venit. L-au recuperat după vreo cinci ore dintr-o cârciumă din apropiere. Am rămas cu gura căscată! De când stau în Mexic, nea Florian a fost pentru mine etalon. Parcă îl aud şi acum, ori de câte ori l-am invitat la o ţuică sau la câte un şpriţ: „Nu beau eu alcool”. Ieri a scăpat ca vaca-n lucernă.
„Azi, de Paşte, n-a mâncat nimic… A băut în schimb două kile de Fanta de lămâie şi două kile de Cola. E mai bine”, mi-a completat consoarta lui.

Înainte să plec spre Eurosport, tanti Stanca a ţinut să-mi dea de pomană. Aşa m-am procopsit cu sarmale, cu o bucată de friptură, cu două felii de pâine şi cu una, groasă, de cozonac. Am dat şi eu, la rândul meu, de pomană.

„Cizmaru”, vecinul meu, ăla care acum vreo doi ani m-a propus pentru funcţia de preşedinte de bloc, s-a întors din Libia. Acolo munceşte. Nu l-am văzut însă la faţă. Am aflat, însă de la vecini că s-a întors. Urlă muzica la el ca la nebuni. Atenţie, însă: muzică populară, nu manele! „Cizmaru! are gusturi!

Iubesc Mexicul! Zilele astea am văzut o solidaritate pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Oamenii ăştia nici nu îşi dau seama cât sunt de speciali. Mă refer, strict, la vecinii mei. Deşi uneori se bârfesc unii pe ceilalţi, se ajută. Asta mi se pare extraordinar. Şi apreciază orice bănuţ, orice bucată de pâine.

Sunt mulţi amărâţi în Mexic. Soră-mea, Lea, mi-a făcut două pachete şi mi-a zis: „Adişor, mamă, dă şi tu de pomană pentru părinţii tăi. La un bărbat şi la o femeie, care ştii tu că n-au în ziua de Paşte ce pune pe masă”. La sugestia vecinelor mele, am donat cele două pacheţele unei familii ce trăieşte de ani buni, la noi pe etaj, fără curent, fără gaze, fără căldură, fără apă caldă. Chiar am simţit că am făcut o alegere bună.

Am vorbit cu fetele. Abia aşteaptă să se întoarcă acasă. Azi am dialogat chiar de câteva ori. „Tati, ai mai zis Hristos A Înviat! De câte ori zici?”, m-a întrebat Larisa. I-am spus că până la Înălţare aşa se salută oamenii. „Păi, şi nouă de ce nu ne-a spus nimeni?”, a continuat ea. Au uitat sărăcuţele… În fiecare an le spun.

Mă duc să fumez. Pe balconaş, la capătul holului. Tommy Dobre stă în pat, în spatele meu. E mulţumit că sunt acasă. Nu îi trebuie nici mâncare. Am impresia că ştie când plec pentru mai mult timp sau, doar aşa, până la o ţigară. Are reacţii diferite. Naiba să mă ia! Nu mă pricep la pisici. Cert e că ne înţelegem bine! Azi dimineaţă i-am dat un ou roşu, pe care l-a plimbat prin toată celula. A fost haios! Şi Tommy şi momentul!

Era să uit! Azi a bătut Petrolul! În timp ce mâncam. A bătut pe Săgeata Năvodari! Doamne, ce a ajuns fotbalul românesc. Cel care are anul acesta o finală a Cupei pe care o merită: steaua – astra.

Hristos A Înviat! Din Mexic!

Explicaţie foto: Turnurile gemene din Mexic! Foto: Adi Dobre

Postat de: adidobre | Aprilie 18, 2014

Paşte fericit!

Tommy PasteAu sosit şi Sărbătorile Pascale! Vorba lui nea Florian, vecinul meu din Mexic: „Acu’ vine şi Crăciunul şi s-a dus dracului şi anul ăsta”.

De o săptămână, în Mexic, se spală rufe, se bat covoarele, nevestele, copiii, parcă mai abitir ca niciodată-n an! Cele mai bune gospodine de pe etajul meu, tanti Frusina, tanti Ana şi tanti Stanca şi-au păstrat artileria grea pentru mâine dimineaţă. Să te ţii mirosuri mâine. Cred că o să stau cu uşa deschisă, aşa că să mă răsfăţ, să-mi aduc aminte de copilărie, până plec la Eurosport!

Azi am comentat al doilea meci de hochei pe iarbă din viaţa mea! Un sfert de finală al Ligii Campionilor. M-am simţit bine. Am avut şi lovituri de depertajare, ce mai, spectacol total!
Apoi am dat fuga în Drumul Taberei, la soră-mea cea mare, Lea. Fata asta, care mâine dimineaţă pleacă spre Drăgăşani, la socrii, a gătit azi pentru mine. Drob, stufat, friptură, ciorbă, cozonac, pască! De toate. Aşa are ea grijă de mine. Mereu! Am venit în Mexic aidoma unei albinuţe!

„Vecine, te ajutăm?”, m-au întrebat băieţii de pe etaj, Nicu şi „Carate”, doi „balauri” la vreo 25 de ani, care încă îşi caută rostul în viaţă. Acum vreo patru seri am stat cu ei la un pahar de vin până pe la vreo 2.00 dimineaţă. Mi-au vorbit despre copilăria lor în Mexic. La plecare mi-au zis: „Vecine, să nu te culci până nu cauţi pe youtube melodia aia Probleme de Familie, cântată de La Familia. Videoclipul e filmat în Mexic, la noi, pe vremea când n-aveam nici asfalt, iar gunoiul ajungea până la ferestrele de la etajul I”. M-am uitat. Am simţit ceva, aşa, nedefinit.

Încă mă mai doare capul de la meciul ăla nenorocit de la Giurgiu, de acum două zile. Ieri, ca să-mi revin şi să fiu în stare să comentez am băgat pe gât trei antinevralgice şi încă o pastilă găsită prin casă, despre care habar n-aveam ce e. Ştiu că m-a luat după aia burta. N-o fi fost de cap!

Îmi e dor de fete. Nu le-am văzut de două săptămâni. Vorbim la telefon. Atunci când pot ele. Am înţeles că n-au avut voie să vadă la tv meciul Petrolului de la Giurgiu… Urât… Înainte de meci, în timp ce eram pe drum, fetele mi-au zis: „Tati, o să ne rugăm la Dumnezeu să bată Petrolul”. „Rugaţi-vă, tati”, le-am zis. Şi s-au rugat.

Am acasă de toate. Aşa cum am avut în fiecare an. Chiar şi atunci când nu îmi gătea soră-mea, Lea. N-a fost an, aşa am văzut la Ploieşti, la ai mei, acasă, să nu am pe masă la fiecare sărbătoare, ce trebuie. Şi fără mari cheltuieli. E chestie de organizare! Plus curăţenie în casă. Plus ceva nou de îmbrăcat, de încălţat. Că cică aşa e obiceiul. Nu mai ţin minte de câte ori am rămas în ultimii ani singur de Sărbători, fie Paşte, fie Crăciun. M-am obişnuit însă. În viaţa asta a noastră, pe care cei mai mulţi dintre noi nu o apreciază decât atunci când e prea târziu, obişnuinţa e de bază, e esenţială în procesul de supravieţuire. Până la urmă totul se rezumă la asta, la supravieţuire. Atât. Ştiu, depinde cum supravieţuieşti.

(Anul ăsta nu voi fi însă singur. Îl am pe Tommy! Pe Tommy Dobre! Ce băiat!)

Am mai scris, aici, pe blog, eu, unul, de când am fost exilat în Mexic, văd altfel viaţa. Pot s-o spun, fără să par lipsit de modestie, că am devenit mai bun. Cine mă cunoaşte poate depune mărturie. Am învăţat să iubesc oamenii şi mai mult decât până acum. Iar oamenii nu înseamnă în viaţa asta doar familia şi prietenii, ci şi vecinii, necunoscuţii, ăia pe care îi vezi azi şi gata, au dispărut din peisaj.

Am ţinut Post două săptămâni şi jumătate, până când într-o dimineaţă m-am dus la Auchan şi mi-am luat un pui la rotisor. N-am ţinut postul din punct de vedere bisericesc. L-am ţinut în felul meu. De fapt, Postul meu ţine cam de vreo doi ani, de când am fost exilat în Mexic. Repet, încerc să fiu mai bun, mai înţelegător, să-i ajut pe cei din jur, să nu bârfesc, să iubesc oamenii.

Cu mâncarea? De câte ori n-am postit, neavând nimic în frigider! Asta cu postul bisericesc o accept până la un anumit punct. Am vecini care ţin post doar miercurea şi vinerea. Alţii ţin „ca la carte”. Aţlii, cei mai mulţi, nu îl ţin. Eu sunt convins că, dacă există, dar nu mă îndoiesc de existenţa lui, Dumnezeu îi apreciază până la urmă pe cei care postesc de la prostii, de la răutăţi, de la bârfe. Aşa cred eu. Poate mă înşel.

De ani buni, mai precis de 16 ani, de când s-a prăpădit mama, pentru mine Sărbătorile, fie Paşte, fie Crăciun, fie altele, nu mai sunt la fel. Sunt mai sărace, indiferent de câte am pe masă. Asta cu masa e relativă. Sau nu e.

Soră-mea, Lea, mi-a făcut două pachete. Cică să le dau la doi oameni amărâţi. Pentru mama şi pentru tata. Tanti Frusina mi-a sugerat în seara asta să le dau vecinilor ălora de n-au curent. De câte ori trec prin faţa uşii lor, care şi în miez de noapte uneori e deschisă, ca să bată lumina de pe hol, mă întreb cum naiba trăiesc oamenii ăştia fără lumină… Ca orbii… Şi nu au de când am venit eu aici.

În seara asta am să mă rog. Mă rog eu în fiecare seară, dar pe fugă. Îmi fac o cruce şi spun două vorbe. Dar în seara asta am să mă rog. Am să mă rog pentru sănătatea tuturor oamenilor cunoscuţi şi necunoscuţi. Am să mă rog pentru prieteni şi pentru cei care mi-au făcut rău. Am să mă rog. Şi am să le urez tuturor un Paşte fericit!

Tommy

Sălciile din „IOR” şi-au schimbat „lucul! Din „rocăriţe”, ele s-au transformat în „bros”! Şi-au donat pletele „credincioşilor”din Sectorul 3, care ieri au sărbătorit Floriile! Cetăţenii bruneţi, dar nu doar ei, s-au înghesuit pe la bisericile din cartier pentru a primi binecuvântarea preoţilor mai mult sau mai puţin simpatici, mai mult sau mai puţin credincioşi! Fără ghilimele!
Eu de Florii am fost la cimitir. La „Mihai Bravu”, acolo unde sunt îngropaţi părinţii mei. În drum m-am oprit, însoţit fiind de soră-mea cea mare, Lea, şi de soţul ei, Darius, la Căldăruşani. A fost frumos. Am asistat la un adevărat Salon Auto, cu maşini sfinţite probabil cu mult înainte, dar parcate pe spaţiile verzi ale mănăstirii. Am ascultat slujba, de afară, că în biserică era „full”, studiind oamenii: credincioşi, „credincioşi” (!), cerşetori, călugări…
Pentru prima oară în viaţa mea, ieri am tăiat două tufe de trandafiri, aflate pe mormântul părinţilor. Nu mi-a fost greu însă.

N-a mai furat nimeni florile, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Oamenii, probabil, s-au îndreptat. Sau, poate, ăia răii s-au dus la dracul, Doamne iartă-mă!
Coincidenţă, chiar ieri, de Florii, a fost ziua tatei. Ieri ar fi împlinit 78 de ani. S-a dus, însă, la 67… Mama, biata de ea, mult mai devreme de termen, la 57…
„Asta-i viaţa”, parcă le aud pe fetele mele, aflate însă în universul concentraţionar de la Miercurea Ciuc… Bietele de ele. Nu le place acolo, dar nu au curajul să o spună „autorităţilor”. Aşteaptă de fiecare dată o minune de la mine. Iar eu… Ce dracu’ să fac?
De la cimitir am fost la Fulga de Sus, o comună aflată undeva în Prahova, pe un drum care se lasă în stânga din şoseaua Albeşti – Urziceni, pe vechiul drum al ploieştenilor spre Mare. Drum e mult spus… E o ruşine… Cratere, nu gropi, imaginea fidelă a celor care conduc ţara asta…
La Fulga de Sus stă sora mea cea mică, Gianluca. N-o cheamă aşa, dar aşa îi zicem noi. E frumos la ţară, dar doar atunci când nu plouă şi nu e frig. „Cumnate, dacă te trece ceva, nu te duce la budă! E mai bine! Oriunde, dar nu acolo”, îmi zice soţul Gianlucăi, arătând spre „cabina telefonică” aflată undeva, în grădină. Aşa e la ţară!
La Fulga de Sus am mâncat ieri o ciorbă de peşte (de crap, de acolo, din baltă, cumpărat cu 5 lei kilogramul) şi un grătar de peşte comparabil doar cu minunăţiile pe care le face Sanda, soţia lui Ion Gigi, bunul meu prieten, la Galaţi. Am mâncat ca în „Moartea Căprioarei”! Am mâncat şi am plâns!

Azi a fost ziua lui Tommy! Tommy Dobre! Motanul nostru, cumpărat acum aproape trei ani de doamna Anişoara pentru a fi dus la Miercurea Ciuc. Cum Dumnezeu e mare, Tommy a fost rapid îndrăgit de fete, dar şi de mine. Aşa a rămas Tommy, care în acte e trecut Tommy Dobre, în Sălăjan. De la Crăciun, de când fetele au fost aici, Tommy s-a mutat în Mexic. Se simte bine. N-o spun, aşa, la mişto, ci o simt!
Tommy Dobre a crescut pe laptopul meu. De fapt, pe trei laptopuri proprietate personală fărâmate în interes de serviciu (adică muncind la Evenimentul zilei). Se ascundea în spatele computerului. Probabil era mai cald.
Întotdeauna am avut o relaţie specială cu Tommy. Aşa, ca între băieţi. Iar relaţia asta s-a menţinut chiar şi după ce Tommy Dobre a fost dus la Spitalul Veterinar Ilioara şi castrat… Am suferit, dar n-am avut încotro… M-am pus în pielea lui deseori şi mi-am dat seama că e al dracului de nasol… „Asta e viaţa”, ca să le citez pe fetele mele.

După ce am ales calea exilului, în Mexic, l-am văzut tot mai rar pe Tommy. Nici măcar dimineaţa, când le duceam pe fete la şcoală nu îl vedeam. Aveam interzis! Tanti Mariana, Mariana Borş, vecina de la etajul cinci din Sălăjan, de pe diagonală, o femeie pe cinste, îmi zicea, ori de câte ori mă vedea: „Domnul Adrian, spuneţi-i doamnei să-l lase la mine pe Tommy atunci când pleacă de acasă câteva zile. Ştiţi cum plânge? Ţi se rupe inima…”

Tommy Dobre stă singur uneori şi în Mexic. Dar nu plânge. Vecinii, şi nu-s puţini ca-n Sălăjan, habar nu au că am pisică! Tommy e cel mai cuminte motan. În afara faptului că lasă păr, deşi e „British Short Hair Blue”, în rest n-am ce să-i reproşez. Poate doar faptul că mă omoară cu atenţia lui. Până la Tommy, n-am avut pisică, Decât la ţară. În cea mai mare parte a timpului nu îl înţeleg. Nici nu cred că l-ai putea înţelege. Mor pe ăia care susţin că se înţeleg cu animalele. Aiurea! Acceptând totuşi chestia asta, pot spune că eu şi Tommy ne înţelegem bine.

Nu e noapte să nu vină şi să se bage în mine, aşa, ca un copil. Preţ de 5-10 minute, după care pleacă. Îi place să audă tastatura calculatorului şi muzica pe care o ascult. Am constatat că uneori face şi compromisuri! Nu mă ceartă, de exemplu, când fumez în cameră, deşi asta se întâmplă destul de rar.

În lipsa fetelor, care azi şi-au adus destul de târziu că e ziua lui Tommy, „fratele lor”, n-am făcut cine ştie ce sărbătoare. Eu mi-am luat o sticlă de vin, iar lui Tommy i-am cumpărat un pliculeţ cu sardine. Îi plac al dracului de mult sardinele. Ştiu că n-are voie, dar, aşa, la o ocazie, merg.

Tommy Dobre a împlinit azi trei ani. Acum o lună, în lipsa mea, fetele au venit să-l ia şi să-l ducă înapoi în Sălăjan. Când a văzut cuşca, Tommy al meu a fugit! Cât e celula din Mexic de mică, n-a putut fi prins. „Tati, Tommy nu vrea să plece din Mexic”, mi-au zis fetele. „Lasă că e mai bine să stea acolo. Nu mai eşti nici tu singur”, au mai adugat prinţesele mele.

Aşa a rămas Tommy Dobre în Mexic. Stăm uneori seara la fereastră, ascultând manele, oferite cu generozitate de vecini. Privim maşinile care trec în viteză pe sub nasul nostru. Noaptea, când mai zăbovesc pe net, vine cu mine la fumat pe balconaşul din stânga, cel pe care se usucă rufe şi de la care am cheie. Cum aude un zgomot, însă, o taieeee! Direct în celulă.

Mâine băgăm aspiratorul! Facem şi noi puţină curăţenie. Tommy al meu e certat cu aspiratorul! Se sperie îngrozitor, nu ştiu de ce. Am auzit că sunt pisici pe care stăpânii lor le aspiră, pur şi simplu! Tommy, însă, e belea. Când am băgat ultima oară aspiratorul s-a ascuns atât de bine, că nu l-am găsit decât atunci când am avut geniala ideea să mă plimb cu aspiratorul în funcţiune prin celulă!

De patru luni, Tommy Dobre e bine-mersi în Mexic. Îmi e teamă de clipa în care va trebui să ne despărţim, pentru că, ştiu sigur, momentul acela va veni. Eu voi trece peste asta, am trecut eu peste multe, dar ce va fi în sufletul lui, doar el ştie.

Sper ca asta să se întâmple cât mai târziu sau, poate, niciodată! Până atunci, mă duc să-mi pun un şpriţ şi să-i urez din toată inima lui Tommy Dobre: „LA MULŢI ANI, băiatul meu!”

Bere ieftina 1

Acum vreo trei-patru luni, eram la o masă cu prietenul Ionel Preda, eveniment petrecut la cantina stadionului Rocar, unde, printre altele, „serveam” (vorba celor mulţi),  un şpriţ. Gata, mi-am amintit! Era de Sfântul Ioan. Aşadar, la început de ianuarie.

Şi cum stăteam noi liniştiţi, vorbind cel mai probabil despre fotbal şi despre viaţă, apare unul, care se autoinvită, ţinând în acelaşi timp în mână un pet de 2.0 L! Nu capacitate cilindrică, ci pur şi simplu 2 litri! Era o bere cumpărată de la „Profi”, parcă. Costase puţin peste 3 lei. „Să mor io”, zic, „ce a ajuns berea asta”. Omul care a adus-o nu s-a lăsat până nu ne-a văzut gustând din ea. Aşa, ca să ne dăm cu părerea. Ce dracului să mai zic?!

Zilele trecute, vrând să-i fac o surpriză lui Sorin, Sorin Breazu, am ascuns în geantă cele două sticle de Tuborg cumpărate de la „Megaimaj” şi, în schimb, m-am plimbat prin cartier, până în faţa uşii lui, cu o sticlă de Neumarkt în mână. De 1.0 litri! Consum mic! Neumarkt-ul mi s-a părut până acum un etalon al preţului mic la bere. De calitate, nu mai vorbim, deoarce chiar nu băusem vreodată. Nu sunt băutor de bere.

Azi am fost prin Auchan, aşa de control. Să mai studiez oamenii, mărfurile, să văd cum sunt aşezate produsele în rafturi, să-i privesc pe obişnuiţii ciorditori din cartier în exerciţiul funcţiunii. Mă salut cu toţi. Toţi mă cunosc. Oameni, rafturi!

La băuturi e întotdeauna aglomeraţie. Setea fără leac şi goana după promoţii îi îndeamnă pe oameni să dea buluc la raionul cu pricina. Acesta e pe mai multe rânduri. Pe unul e vin, pe altul berea, pe unul tăriile. Băieţii de la Auchan tocmai lansaseră un produs nou: o bere la doză. Mă uit direct la preţ! 1 leu, adică, UN LEU (leu nou, adică ron!). „Să mă ia dracul”, îmi zic în gura mare.

Dau să-i fac o poză, dar îmi e ruşine. V-am zis doar, mă cunoaşte lumea. Am făcut însă un lucru şi mai ruşinos: am luat o bere şi am băgat-o în coş. M-am îndreptat spre casă cu ce mai luasem până atunci. Şocul era prea mare. Nu mai avea rost să rămân în Auchan. Aveam impresia că toată lumea mă urmăreşte cu privirea. Aiurea!

Am ajuns în celula mea din Mexic, m-am grăbit să-i fac o poză, după care i-am dat-o de pomană Stancăi, văduva care stă la câteva uşi de mine, pe aceeaşi parte. „Ştiţi, mie nu îmi place vinul. Mai beau o bere din când în când”, îmi zice ea atunci când discutăm despre băutură. Nu e prima oară când îi fac cinste sau, mă rog, îi dau de pomană o bere. Îmi face plăcere.

Şi acum mi-a făcut plăcere! Nu sunt o fire curioasă, aşa că n-am fost tentat niciun moment să beau din berea aia de un leu! Aştept până mâine dimineaţă. Dacă o văd pe tanti Stanca pe culoar (ea nu mai fumează, dar îi place compania mea), atunci poate, poate, voi încerca, aşa ca să nu mor prost. Să văd şi eu cum e o bere la un leu doza de 0,5 litri!

Ştiţi cum e, ca să critici ceva sau pe cineva, trebuie mai întâi  să vezi despre ce e vorba.

Berea despre care am povestit se numeşte „Karpackie”. Şi e poloneză, dacă am reţinut bine. Era să uit: există la Auchan şi varianta aromată, cu lămâie mi se pare!!!

PS: http://www.adidobre.ro e în construcţie! În curând ne vedem acolo!

Postat de: adidobre | Aprilie 8, 2014

„Ţi-ai dracu’ cu Mitică al vostru”

mitica
Un prieten de pe „feisbuc” îmi sugera aseară să-mi spun părerea despre arestarea lui Mitică Dragomir. Na, că l-au şi eliberat! Pe fostul miliţian nu trebuie să-l subestimezi niciodată. Şi vă spune unul care-l cunoaşte. Omul ăsta e diabolic. Altfel n-ar fi ajuns unde a ajuns şi, mai ales, ce a ajuns.

Mitică n-ar fi trăit vreodată altundeva. Doar în România, ţara care le-a permis călăilor dinainte de 1989 să rămână la putere fără să fie traşi de mânecă, fără să fie arătaţi cu degetul pe stradă, ţara care le-a permis unor indivizi, pe care eu îi categorisesc drept „balast genetic”, să devină vedete, VIP-uri.

Ador vuietul internetului ori de câte ori ăştia de ne conduc ne dau de lucru. Adică ne fac să uităm de cotidian, aruncându-ne câte o fumigenă, câte o arestare, câte o „bombă”.

Constat că cei care se bucură cel mai tare de ceea ce i se întâmplă lui Mitică Dragomir sunt tot ăia care îl pupau în cur până ieri. Tot ăia care se călcau în picioare pentru un interviu cu „marele” mitică, din care trăiau apoi patru-cinci zile, tot ăia care dădeau „copi-peist” la elucubraţiile grobianului de pe noul său site.

Într-o societate normală, Mitică n-ar fi existat. Şi nici ăilalţi care se află acum prin puşcării, dar de unde vor ieşi mai şmecheri, mai versaţi în arta manipulării şi a îndobitocirii aproapelui. Într-o societate normală, Mitică ar fi fost undeva la periferie, exilat, dat ca exemplu negativ şi, în cele din urmă, uitat. Noi suntem însă altfel. Nu trebuie să aduc argumente. Suntem „speciali”.

Mitică a făcut măgării mai mari decât cea pentru care e acum anchetat. Pe multe le-a şi recunoscut, în interviurile alea despre care vorbeam şi în care ne făcea în faţă proşti, dar noi nu ne prindeam. Sau nu doream să ne prindem. În schimb rânjeam ca nişte retardaţi, fericiţi că Mitică ne-a băgat în seamă, că am mai prins din zbor ceva din gândirea „marelui” Mitică.

Am scris rar despre acest personaj. Chiar şi atunci când ştiam că, fără el ca subiect, nu pot aduna accesările atât de necesrae justificării activităţii de online. La ce bun? Nu scriam eu. Scriau însă alţii. Mitică a fost mult timp etalon în presa românească. El a dat ora exactă pentru mulţi dintre cei care acum, chipurile, se bucură că a păţit-o. De fapt, n-a păţit încă nimic.

Îmi e indiferent dacă Mitică va ajunge sau nu acolo unde îi e de fapt locul, lui şi altor vreo 4-5 milioane de români. Mitică trebuie ignorat, nu transformat în subiect de „breiching niuz”. Important e ca băieţilor ălora, anchetatorilor, să nu le fie indiferent Mitică.

Repet, Mitică a făcut multe nenorociri, foarte multe. A fentat legea, precum Marele Dobrin adversarii. Mitică e unul dintre cei din cauza cărora suntem unde suntem. Din cauza lui şi a celor mulţi care l-au pupat în cur, iar acum postează strâmb. Se ştiu ei toţi.

Ce s-ar mai călca în picioare pentru un interviu cu „marele” Mitică. Sunteţi la fel de vinovaţi. „Ţi-ai dracu’ cu Mitică al vostru”…

 

Tocmai ce m-am întors pe jos de la prietenul Sorin Breazu, care nu stă departe de Mexic, mâncând dintr-o cutie de pantofi ştrudele făcute de mama sa la Turnu Măgurele.

Am aprins o candelă, peste care am presărat câteva bobiţe de tămâie, adusă de la „Sfânta Parascheva”, de la ultimul drum făcut în Grecia, în toamnă. Azi sunt 16 ani de când mama s-a dus… Doamne, cât timp a trecut… Parcă a fost ieri. 16 ani… Mama mea s-a dus într-o noapte de aprilie. Îmi e dor de ea. Ca şi de tata, de la a cărui moarte s-au împlinit 11 ani acum patru zile.

„Tati, asta e viaţa. N-avem ce face”, îmi spun uneori fetele, atunci când mergem la cimitir, la Ploieşti. Fetele mele, care n-au nici 10 ani, încearcă, în felul lor, să mă îmbărbăteze. Şi asta după ce se opresc din plânsul lor incredibil de sincer, dar totuşi de neînţeles, tribut adus unor oameni pe care n-au apucat să-i cunoască.

Asta e viaţa, n-avem ce face… Din păcate. Tocmai de aceea cred că nu merită să-ţi iroseşti existenţa pe mărunţiş.

Sorin Breazu, prietenul meu şi omul de care Evz s-a descotorosit ca de un student mediocru ce pune virgulă între subiect şi predicat, mi-a cumpărat azi, adică ieri, pe banii mei, fireşte, domeniul „adidobre.ro”! Domeniul ăla la care tânjeam de câţiva ani şi pe care l-am achiziţionat, ironia sorţii (!), în perioada cea mai neagră, din punct de vedere financiar, din istoria recentă a subsemnatului.

Acum caut să mi-l găzduiască cineva, cică aşa trebuie! Habar n-aveam! Şi, în plus, mai trebuie şi conceput. Asta, mi-a zis Sorin, nu e mare şmecherie. Aşa că, în curând, îmi voi muta gândurile în casă nouă. Tot în Mexic însă. Nu mă pot despărţi de Mexic. Îi datorez prea multe.

Am multe în gând cu privire la „adidobre.ro”. Dar nu ştiu exact cum va arăta.

Unii apropiaţi şi-au anunţat intenţia de a mă ajuta. Piri şi Mitică, bulgarii mei, cei mai tari măcelari din Bucureşti, m-au anunţat deja că mă vor sponsoriza! Acolo, cu cât au şi ei! Am să le pun un banner publicitar! Despre micii şi despre cârnaţii lor minunaţi oricum am scris şi voi mai scrie.

Sunt mulţi cei care m-au încurajat în demersul meu. Sunt convins că nu voi scoate nici măcar întreţinerea, dar nu asta e important. Important e că voi continua. Că voi putea să-mi aştern gândurile pe taraba asta unde scriu şi mă spovedesc de ani buni.

Deci, ăsta era anunţul!

Postat de: adidobre | Aprilie 6, 2014

Viaţa fără presă scrisă. Fără presă. Doar viaţă!

Încerc să-mi adun gândurile în această perioadă post-Evz. Eram sigur că NU îmi va fi dor de Evenimentul zilei. N-are cum să-ţi fie dor de cineva care te-a înşelat. Ai, aşa, o stare ciudată, nedefinită, dar NU îţi e dor. Asta e cert. Trădarea e suprema măgărie într-o relaţie. Indiferent de natura relaţiei. Iar trădarea asta se poate traduce în diferite moduri. Nu mai contează…

Am vrut să scriu despre ultima mea zi la ziar. Am renunţat însă. Ce ciudată coincidenţă: m-am întors ultima oară la ziar pe 1 aprilie 2007 şi m-am despărţit pe 1 aprilie 2014. A dracului păcăleală!

Într-o seară, cred că marţi, am fost tentat să intru pe online să ţin LIVE meciurile din Liga Campionilor. Din obişnuinţă! Un gest reflex firesc, zic, ce arată că mi-a păsat cu adevărat de relaţia asta.

Plecarea mea de la Evz a fost urmată şi de cea a unicului meu coleg de departament, Mugur Băileşteanu! Asta ca o dovadă a faptului că nu sunt chiar nebun de legat sau vreun frustrat. Mugur a spus şi el „pas” ziarului pe care l-a slujit cum a ştiut el mai bine, preţ de, sper să nu greşesc, vreo patru ani.

Iar dacă Mugur Băileşteanu a spus adio Evenimentului zilei, „înseamnă că se întâmplă lucruri grave”. Ăsta e un citat dintr-o postare de acum câţiva ani, când deplângeam, aici pe blog, plecarea de la Evz a lui Andrei Crăciun. Fără să-mi dau seama, scrisesem despre „defectarea” lui Andrei Crăciun în premieră. „Ştirea” a fost preluată de un site de media, care m-a citat.

Am fost chemat la ordine de redactorul-şef din acea perioadă, ăla care ne-a obligat să renunţăm la cărţile de muncă pentru minunatul statut de colaborator. Am fost atenţionat să fiu mai atent cu privirile la postările mele de pe blog! Am râs. Am ieşit chiar triumfător din biroul său de şef, mulţumit că blogul meu e citit până în cele mai înalte sfere!

Apropo de asta. Când am văzut de câtă simpatie s-a bucurat aşa zisa mea „scrisoare de adio” postată în 20 martie, am fost tentat să purced la a aduna semnături pentru un loc la „europarlamentare”. Pe cuvânt! Fusesem inspirat de o ştire ce o avea drept subiect pe Elena Băsescu, ştire care rula la nesfârşit, din oră în oră, la unul dintre televizoarele din redacţie. Mi-am zis că dacă figura aia tristă a ocupat preţ de un mandat un post de europarlamentar, de ce n-aş putea să ajung şi eu la „Brusel”, parcă acolo e Parlamentul European. Chiar şi cu engleza mea suferindă cred că m-aş fi descurcat mai bine.

Mi-a pierit însă rapid gustul „europarlamentarelor”. M-am întors la cele lumeşti.

Două persoane din lumea virtuală m-au contactat în ultimele zile şi mi-au propus să-mi facă drept cadou un domeniu de activitate serios pe blogosferă. Adică să-mi îndeplinească o dorinţă mai veche, aceea de a-mi transforma actualul blog, care, fie vorba între noi, e urât, într-o „platformă media”. Una dintre persoane îmi e total necunoscută. Omul mă ştie de pe blog. Cealaltă persoană e un fost coleg de suferinţă pe frontul presei româneşti. Un om drag mie, care, la un moment dat, a dat de pămând cu ziaristica şi a fugit în Imperiul Britanic unde face taximetrie. Şi e, în felul său, fericit. Mai fericit decât dacă ar fi rămas în presa românească.

I-am refuzat pe amândoi. Am zis că într-o zi tot voi avea bani să-mi fac un blog mai frumos. Şi am să-l fac. Mi-am luat eu bicicletă, ce naiba! Şi nu îmi fac un blog ca la carte?

De la 1 aprilie n-am mai deschis niciun site al vreunui ziar sau al vreunei televiziuni din România. Am atât de multe alte opţiuni. Ştirile importante le aflu dimineaţa, la cafea, de la nea Florian, vecinul meu. Despre meciul Petrolului de azi de la Cluj, de exemplu, am auzit din promo-urile de la digi sport, unde urmăresc campionatele străine.

Am comentat vineri noapte la Eurosport finala mică şi finala mare de la Campionatul Mondial feminin de fotbal sub 17 ani, adică minore, din Costa Rica. Am văzut două meciuri mai bune decât multe partide jucate în Liga I! Pe bune! Şi atunci? La ce bun să-mi pierd vremea uitându-mă la tristeţea din fotbalul românesc.

Acum vreo două săptămâni, eram la Sorin Breazu acasă. Beam bere, el, şi şpriţ, eu, şi filozofam. Sună telefonul. Mă apela un fost mare antrenor. A vrut doar să mă audă şi să-mi spună oful său: „Adişor, tată, mă uit la meciul Gaz Metan – Corona Braşov. E tristeţe mare… Mă uit la meci, e minutul 83 şi nu înţeleg nimic… Păi, dacă pe vremea noastră s-ar fi jucat aşa, am fi fost expulzaţi din ţară”. Şi i-am dat dreptate omului.

Şi, atunci, de ce să-mi fie dor? Sau de cine să-mi fie dor?

Older Posts »

Categorii