Noua Zeelandă. Auckland, a doua zi. Şi, gata, am plecat spre casă!

Ultima zi în Noua Zeelandă mi-o petrec pe străzile din Auckland. Frumos oraş. Plouă. Nimeni însă nu bagă în seamă stropii de ploaie, care, de la înălţimea lui „Sky Tower” par fulgi de nea. Dar chiar sunt fulgi de nea. Am şi o dispută pe această temă cu Cipic, cel care îmi zisese de dimineaţă: „Tati, dacă nu urcăm în Sky Tower”, am bătut degeaba drumul la Auckland”.
Şi într-adevăr, „Sky Tower” merită toţi banii. La intrare, chiar lângă casa de bilete, un afiş mare ne informează: „Din vauza vremii nefavorabile, vizibilitatea e redusă. Ne cerem scuze”. Unii renunţă la ineditul pelerinaj, alţii, printre care şi noi, nu. Urcăm cu un ascensor prin podeaua căruia vezi toată scara liftului! Te cuprinde ameţeala.
Ajungem la primul etaj vizitat de turişti, care e la vreo 200 de metri înălţime! Mi se face rău şi mă aşez pe o bancă. Cipic râde. Câţiva copii sar ca loviţi de streche pe podeaua de sticlă sub care se zăresc, aidoma unor gândaci, maşinile care străbat Victoria şi Federal Streets. Mi se face şi mai rău. Privesc în zare. În ciuda ploii, a norilor, am în faţă o privelişte impresionantă. Portul, oraşul…
E fabulos!
Luăm un alt lift şi urcăm. Şi mai sus!
După mai bine de o jumătate de oră, coborâm, mai luăm câteva suveniruri şi plecăm. Tot prin ploaie. La o intersecţie, un „aurolac” şterge parbrizul unui turism. Zic, iată că şi pe aici sunt d’ăştia. Îi fac o poză. Tuciuriul se uită urât la mine. Un grup de vreo 20 de fete pătrunde în mijlocul intersecţiei la un interval de vreo două minute. Dansează, alteori fetele stau nemişcate, totul pe muzică în cele aproximativ 25 de secunde cât semafoarele sunt toate pe „roşu” pentru maşini! Trecătorii, mai ales turiştii, se uită cu gura căscată. Fac poze, filmează, aplaudă.
Pe „Eden” se joacă, de la 15.30, Samoa-Fiji. Lume multă, vopsită, echipată corespunzător, curge pe străzile din centrul Aucklandului.
Intrăm într-un pub ca să bem o bere şi să mâncăm ceva. De la bar ni se spune că băcătăria tocmai ce s-a închis pentru prânz, aşa că ne limităm la o bere şi la o fotografie cu bodyguardul localului, un maor simpatic.
Am vrut să ne întoarcem la hotel tot cu autobuzul, aşa cum venisem. Nu din pricini financiare, ci, aşa, pur şi simplu. Nu găsim autobuzul, aşa că luăm un taxi.
Şoferul intră repede în vorbă cu noi. Ne întreabă dacă suntem interesaţi de meci. De Samoa-Fiji. Îi răspundem că n-avem nicio treabă şi că ne pregătim să părăsim Noua Zeelandă.  Cipic îl întreabă dacă e din Samoa, moment în care omul face ochii mari şi într-o engleză mai mult decât simpatică începe să turuie: „Eu, din Samoa? Păi ăia au o faţă diferită. Am eu faţă de Samoa? Sunt palestinian!”.
Omul a fost în cele din urmă salvarea noastră. Într-o dispută cu Cipic, pe marginea orei de începere a meciului Samoa-Fiji, aflăm de la prietenul nostru că ora în Noua Zeelandă se schimbase chiar în acea noapte şi că nu e 14.30, ci 15.30!!!
Ne-au luat apele! „Tati, îţi dai seama ce păţeam? Pierdeam avionul de Dubai şi rezervarea la Jumeirah”, îmi zice Cipic!