Publicat de: adidobre | Octombrie 1, 2011

Adio, New Zeeland!

Am urcat în avionul de Dubai. În uriaşul A 380-800. Mă uit la el şi nu îmi pot explica cum naiba reuşeşte să se ridice de la pământ. Îi fac mai multe poze. Mihai Şoica, corespondetul Evz de la Cluj, m-a rugat să-i trimit câteva fotografii cu minunăţia de avion.
Îmi închei extraordinara aventură la capătul lumii. Las în urmă oameni şi locuri despre a căror existenţă habar nu aveam în urmă cu mai puţin de o lună. Vreau să cred că aceste ultime trei săptămâni din viaţa mea m-au schimbat. Dacă nu am înţeles nimic din toată această experienţă, înseamnă că am bătut degeaba atâta amar de drum. N-aş vrea să trag o asemenea concluzie.
Nimeresc pe scaunul din mijloc, undeva în coada avionului, pe rândul 87. Încer să fac schimb cu tipul din dreapta, un tână neo-zeelandez, plecat la studii la Viena. Îmi spune că nu suportă drumul cu avionul, că trebuie să se mişte. Îl cred. Chiar îl compătimesc. Amicul meu se dovedeşte în cele din urmă a fi un mare gogoman. Doarme aproape tot drumul.
Din bun simţ, nu îl deranjez decât în cazuri de extremă urgenţă.
Nu pot să aţipesc. Mă uit pe monitorul din faţa mea. Caut muzică şi încerc să ascult ceva deosebit. Găsesc Hot Chili Peppers. Le ascult un album. Apoi dau de Creedence Clearwater Revival, o trupă americană rock despre care am auzit prima dată acum foarte mulţi ani, de la Alex Revenco, doctor în muzică, fost coleg la Evz.
Drumul de la Auckland la Sydney mi se pare floare la ureche, deşi măsoară peste 2.000 de kilometri.
Pentru că atunci când urmăresc informaţiile despre zbor muzica nu se întrerupe, stau şi mă uit la datele şi la parametrii de zbor, la hărţile prezentate în permanenţă pe LCD-ul din faţa mea, pe imaginile captate de cele trei camere de luat vederi exterioare. A 380 are o cameră sub el, una în bot şi alta pe coadă. Ultima oferă o imagine fantastică. În primul rând, vezi avionul.
S-a lăsat întunericul, aşa că nu mai văd nimic. Citesc pe ecran: viteza de croazieră-aproape 1.000 de km la oră, înălţimea-12.000 de metri, temperatira exterioară-minus 54 de grade, vântul-bla, bla, bla. La un moment dat apare globul pământesc. Jumătate e alb, acolo e zi, jumătate e negru, acolo e noapte. Extraordinar de interesant. Şi avionul nostru, desenat mic-mic de tot, pluteşte undeva deasupra Australiei. A început deja greul, adică cele aproape 15 ore de zbor neîntrerupt pe ruta Sydney-Dubai. Adaugând drumul Auckland-Sydney, cu escala în oraşul australian, atunci adun doar la acest zbor aproape 20 de ore! Nu mă plâng însă. Totul pare de domeniul fantasticului. Un zbor cu A 380 e o nebunie. Încerci să găseşti răspunsuri la fel de fel de întrebări idioate, la care probabil s-au gândit şi cei care au proiectat această aeronavă.
Moţăi, dar nu pot dormi. Măcar nu mă mai dor picioarele ca la dus. Doctorul naţionalei de rugby mi-a dat o pereche de şosete speciale. Sunt cu câteva numere mai mici, dar am tras de ele. Mă ajută la circulaţie.
Mă uit la un film. „Sleepless in Seattle”, un film vechi, de aproape 20 de ani, cu Tom Hanks şi febleţea mea, una dintre ele, Meg Ryan. Cam siropos, dar jucat fenomenal de cei doi.
La un moment dat uriaşul A 380 se zdruncină. Suntem rugaţi să rămânem pe scaune, cu centurile puse. Sub noi, de fapt sub plafonul de nori, bliţuri uriaşe trag cadre unul după altul. E furtună. Mă uit pe hartă, suntem deasupra Indoneziei. Mă întreb la ce se gândesc oamenii de la sol atunci când văd, dacă văd, avionul nostru. Şi eu mă uitam uneori pe cer, vedeam avioane şi îmi puneam întrebarea: ” Ce naiba fac ăia acolo?”.
Cei mai mulţi colegi de drum dorm. Mă ridic din nou şi mă plimb pe culoar. Mă opresc din când în când şi îmi ţin picioarele ridicate, la spate. Spre centru avionului şi în faţă e frig. E mai bine la mine, în spate. În cîteva coşuri speciale, câţiva bebeluşi dorm duşi. Doi tineri, un tip şi o tipă, se arată deranjaţi de lumina care vine de la barul de unde pornesc spre noi mâncarea şi băutura.
Stau cu gândurile mele. Trec în revistă toată această minunată excursie. Îi văd pe ai noştri în meciul cu Scoţia, simt palmele luate pe spate, prieteneşte, de la fanii neo-zeelandezi şi de la cei scoţieni, care mă felicitau pentru jocul stejarilor, de parcă eu aş fi evoluat. Îi aud discursurile extrem de optimiste ale lui Romeo Gontineac, îi văd privirea lui Daniel Carter, vedeta All Blacks, aflat în faţa mea la finalul meciului Noua Zeelandă – Franţa.
Mă felicit într-una că am avut curaj să pornesc la acest drum. N-a fost uşor.

Din păcate, a trebuit să bat drumul până în Noua Zeelandă pentru a realiza cel mai bine cât de dezbinaţi suntem, cât de invidioşi suntem pe succesul altuia, cât de răi şi de indiferenţi putem deveni atunci când ar trebui să fim buni şi umili.
Nici nu mai ştiu dacă e zi sau e noapte. Ceasul îmi arată o oră, cel mai probabil cea din Noua Zeelandă. Pe telefon am altă oră, a României. Ajungem în Dubai. Cât o fi ora? Mă lămureşte pilotul avionului, care ne spune că în curând vom ateriza la Dubai. Ora locală e 6.30. Dimineaţa. Dar sunt deja 35 de grade Celsius!
Cobor şi o iau spre vamă, spre controlul paşapoartelor. Nu sunt lăsat să intru în Dubai decât după ce un miliţian de-al lor îmi scanează ochii!!! Incredibil!
Îmi recuperez bagajul, îl iau pe Cipic şi ne urcăm într-un taxi. „Tati, ţine-te tare! Neam de neamul tău n-a văzut ce vei vedea tu astăzi”, îmi şopteşte Cipic. Şi pornim spre Jumeirah, in stabiliment de 6 stele, aflat pe malul mării, la doi paşi de mult mai celebrul Burj Al Arab!

Anunțuri

Responses

  1. Frumos scris.Cu stil, „Dobre”.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: