Publicat de: adidobre | Iulie 20, 2010

Dor de viaţă

Nu traversez o perioadă senzaţională. O avalanşă de întrebări fără răspuns şi un potop de întâmplări fără rost m-au pus într-o veritabilă  încurcătură. La toate acestea s-a adăugat drept desert o porţie bună de neîmpliniri pe toate planurile. Nu m-am mai simţit de multă vreme astfel. Nici nu ştiu cum să-mi explic starea din ultima vreme. O stare aiurea, de nemulţumire. O nemulţumire faţă de propria persoană, faţă de tot ceea ce fac. Uneori am impresia că fac mult şi prost. Alteori că fac puţin şi prost. Oricum aş da-o, tot prost iese.

A trecut Campionatul Mondial de fotbal, a fost ziua fetelor, a mea, am fost pentru un week-end la mare, la Albena. Ar fi fost atât de multe de spus, de scris… Am preferat însă să joc „Pac Man” în fiecare noapte, cu pauze pentru moderat comentarii, corectat şi redactat ştiri pe siteul Evz într-o continuă muncă patriotică. Am refuzat să scriu. A fost, am mai spus-o şi în alte situaţii similare, ca un protest faţă de tot ceea ce se întâmplă rău în jurul nostru. De la probleme care ţin doar de persoana mea, până la chestiuni generale.

Am ascultat poveşti, am studiat oamenii, am descoperit lucruri noi. Sincer, chiar mi-am dorit să scriu în tot intervalul ăsta. De câteva ori am început, n-am dus însă postul la bun sfârşit, aşa că toate încercările mele au rămas la ciorne. Am să le şterg.

Ieri am început „Amintiri din pribegie”, a lui Neagu Djuvara. Doamna Anişoara mi-a făcut-o cadou de Paşte, cred.  Sau de Crăciun… nu mai contează. Iniţial n-am vrut să o citesc. Ideea că Neagu Giuvara n-a trăit nici măcar o zi în România comunistă mi-a declanşat, aşa, o criză de egoism. În cele din urmă, am lăsat sentimentele mele ancestrale la o parte.

Continuăm să trăim într-o lume ciudată, foarte ciudată, într-un ocean de nemulţumiri, de eşecuri. Eşecuri mici, mari. Continuăm însă să trăim dintr-un nestăvilit dor de viaţă. Sentimentul ăsta de dor de viaţă l-am simţit prima dată, dacă nu mă înşel, în adolescenţă. Odată cu primul zbor adevărat în afara cuibului. În ultima vreme nu mai e atât de accentuat, dar îl simt acolo, undeva, în fiinţa mea. Dorul ăsta de viaţă pare să fie puntea de legătura dintre corp, suflet şi spirit în această lume materială.

Mi-a fost dor de blog şi, implicit, de toţi cei care îmi calcă pragul. Aş vrea să cred că am depăşit această pană de personalitate, care nu mi-a folosit la nimic.

Anunțuri

Responses

  1. Bine ati revenit! Aceeasi senzatie o am si eu in fiecare vara…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: