Publicat de: adidobre | Iulie 20, 2010

Meseria de părinte

„Tati, tu de ce nu ne baţi?”, m-a întrebat, aşa, din senin, zilele trecute, Larisa, prima născută dintre gemene. „Aţi uitat, tati, v-am caftit şi eu destul, dar nu mai ţineţi voi minte”, i-am răspuns oftând. Şi le-am povestit câteva întâmplări terminate deloc fericit pentru funduleţul lor.

Îmi place să cred că fetele lu’ tata au o memorie extraordinară. Mi-au dovedit asta de atâtea ori. Şi totuşi, sărăcuţele nu mai ţin minte când şi-au furat-o ultima oară de la tatăl lor! Mai bine. Pentru că a da într-un copil e unul dintre cele mai urâte lucruri. E grea meseria de părinte, cea mai grea dintre meserii, zic eu, dar asta nu scuză ieşirile primitive ale unui om matur faţă de un copil care nu realizează încă ce e bine şi ce e rău, încercând mai degrabă să copieze câte ceva din comportamentul celor care îl cresc şi îl educă.

De fiecare dată când îmi loveam fetele, o sunam pe soră-mea, Lea, şi, aproape plângând, îi povesteam ce s-a întâmplat, încercând în zadar să-mi găsesc o scuză idioată. Îmi priveam apoi mâinile aidoma unui criminal şi promiteam să n-o mai fac.

N-am mai dat de mult în fete. Şi am promis să n-o mai fac. Încerc, deşi eu am fost educat altfel, mult mai spartan, să-mi cresc fetele în dragoste şi în respect faţă de părinţi şi de toţi cei din jur.

Mă uit pe stradă la câte un „părinte” care îşi maltratează copilul, nici nu mai contează vârsta, în văzul lumii, considerând că bătaia e singura cale de a educa un prunc. Îmi vine să-l omor. Nimic nu e mai sfâşietor decât plânsul unui copil agresat.

Am avut ocazia să călătoresc prin ţări civilizate, acolo unde am fost extrem de preocupat de cotidian. De viaţa de zi cu zi a oamenilor. De educaţie, de viaţa de familie. Şi rar, foarte rar, am descoperit părinţi care să facă educaţie copiiilor cu bâta, cu furtunul de la maşina de spălat, cu cureaua de la pantaloni sau cu basca udă! Şi noi de ce am face altfel? Doar pentru că bătaia e în tradiţia naostră?

Fetele lu’ tata nu sunt nişte copii răsfăţaţi. Nici n-aveam cum să răsfăţăm doi copii o dată! Fetele mele, Larisa şi Alexandra, se bucură însă de aproape aceleaşi drepturi ca oricare altă persoană matură din familie. Le tratez ca pe oameni mari, chit că ele nu înţeleg uneori mare lucru din asta.

„Tati, suntem copii buni?”, mă întreabă, tot aşa, din senin, câteodată, aceeaşi Larisa. „Da, tati, sunteţi copii foarte buni”, le răspund. Grea e meseria de părinte!

Anunțuri

Responses

  1. Draga unchiule,
    decand am invatat sa citesc singurica,urmaresc toate insemnarile tale.dar stii ce ?de ce nu scrii mai des despre noi,despre mine si Rares? poate nu ai avut inspiratie! dar tu stii ca noi suntem copii foarte buni si te iubim !ii iubim mult pe mami si pe tati.ei ne-au spus mereu ca tu ne iubesti mult.este adevarat?
    Anamaria


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: