Publicat de: adidobre | Februarie 22, 2010

Transportul în comun

Nu cred că m-aş putea lipsi vreodată de mijloacele de transport în comun. În primul rând pentru că nu sunt un tip comod. Apoi pentru că îmi place să simt pulsul oamenilor, să le ascult poveştile, să le urmăresc gesturile, să le intuiesc reacţiile, să le înţeleg chiar şi gândurile.

Recunosc, îmi place mult mai mult metroul decât orice alt mijloc de transport. Asta în Bucureşti. Urăsc transportul de suprafaţă din mai multe motive: aglomeraţie, mirosuri dintre cele mai diverse, hoţi, mulţi hoţi. Folosesc transportul de suprafaţă doar seara şi în zilele în care românii sărbătoresc ceva. Nici nu contează ce. Doar atunci autobuzele, tramvaiele şi troleibuzele sunt goale. Sau aproape goale.

Sunt mulţi românii care habar nu au cât mai costă un bilet de autobuz, ori o cartelă de metrou. Preferă confortul autoturismului propriu sau pe cel al maşinii de serviciu, chit că fac o oră de la Aviatorilor la Unirea, drum pe care îl parcurgi în zece minute cu metroul. Nici când dau o fugă la pâine sau la frizer nu renunţă la maşină. Aşa s-au obişnuit. Îmi vin în cap atâtea exemple. În primul rând politicienii, cei care ar trebui să înţeleagă cel mai bine cum trăieşte românul. Apoi şefii! Ai mei, ai voştri. N-am să-i înţeleg niciodată însă. Nu ştiu, măcar din curiozitate şi tot ar trebui să meargă, măcar o dată la câteva luni. Mă rog…

În ultimii doi ani am citit de-a lungul magistralelor de metrou o grămadă de cărţi. Când îţi petreci aproape două ore pe zi în subteran, în drum spre serviciu, jur, asta e cea mai bună metodă de a îmbina utilul cu plăcutul. N-am renunţat însă la vechea mea pasiune, aceea de a privi oamenii. De a încerca să-i înţeleg, fără a poza în spion, fără să deranjez, fără să par indiscret.

Uneori chiar mă îndrăgostesc. Nu des. Doar de vreo trei-patru ori pe zi. De două ori la dus, de două ori când mă întorc acasă. E mult? E puţin? Nici nu îmi dau seama, atâta timp cât amorul meu dispare, ca metroul în tunel, atunci când ea coboară la Universitate, la Romană, ori se pierde prin mulţime la Pipera, chiar că nu mai contează.

Privesc oamenii şi mă întreb: O fi ea oare fericită? Oare ce ascunde această domnişoară în spatele ţinutei sale elegante şi a privirii de Sfinx? Ce vrea oare să spună acest om, care şi-a îndesat bagajele între picioare şi întreabă unde trebuie să schimbe pentru Gara de Nord? Dar această bunicuţă ce cară, umilă, ghiozdanului nepotului, deşi acesta e deja în clasa a V-a? Dar tânărul de acolo? Uite-l! Stă în colţul vagonului. Ascultă muzică la căşti. La fel de bine şi-ar putea pune două boxe. Mizica se aude în tot metroul! Vă daţi seama ce e în capul lui?

De câte ori n-am vrut să intru în vorbă cu coechipierii mei de metrou. Sunt convins că mi-aş fi făcut câţiva prieteni, că am fi descoperit o mulţime de probleme comune. Sunt sigur însă că aş fi încasat şi câteva perechi de palme! Nu trebuie neapărat să fi bădăran ca să o încasezi într-un spaţiu public. E chestie de noroc! De noanţă!

Anunțuri

Responses

  1. Pe vremea cand stateam in Bucuresti ajunsesem sa ma salut cu oamenii care imparteau cu mine dimineata acelasi perimetru de peron la metrou 🙂
    La Ploiesti e mult mai simplu… orasul fiind mai mic e o placere sa mergi cu mijlocalele de transport in comun pentru ca nicio calatorie nu dureaza excesiv de mult. Asta cand n-ai timp pentru o plimbare pe jos care oricand e binevenita…si mai sanatoasa! 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: