Petrolul

Ieri dimineaţă mi-am luat fetele de mână, le-am pus câte un fular la gât şi am făcut ceea ce trebuie să facă orice tată care ţine la educaţia copiiilor săi, la tradiţie, la onoare, la viitor şi, nu în ultimul rând, la echipa favorită. Am plecat la Chiajna pentru a fi alături de Petrolul, echipa noastră de suflet. Pentru ca fetele mele să înţeleagă încă de pe acum, la cei cinci anişori ai lor, ce înseamnă dragostea pentru o echipă de tradiţie, pentru echipa de suflet a tatălui lor.

Iar fetele mele au văzut cinci goluri, o galerie, cea a Petrolului, aşa cum tatăl lor vă spune cu mâna pe inimă că n-a mai văzut de mult pe stadioanele din România, iar, la final, junioarele Dobre au dat mâna cu cei mai reprezentativi fotbalişti petrolişti. Prieteni vechi şi la fel de bătrâni ca şi tatăl lor. Dar la fel de buni! Şi mă refer aici la „alenatore” Răchită, la Chiriţă, la Cristi Vlad. Toţi, băieţi unul şi unul.

„Tati, care sunt ai noştri? Cei în albastru? Şi noi sîntem fanii lor? Aaaa, ce frumos!”. Fetele lu’ tata au simţit, sînt sigur de asta, ceea ce am simţit eu atunci când m-a luat tata cu el prima oară la meci. Din păcate, multă lume certată cu bunul simţ şi cu civilizaţia vine în continuare pe stadioane. Chiar şi la Chiajna. Mai devreme sau mai târziu, fetele tot vor auzi înjurături şi vorbe grele, aşa că măcar să le audă pe stadion.

Sau, mai e o soluţie: data viitoare le duc în galerie la Petrolul. N-am auzit nicio înjurătură!