Publicat de: adidobre | Ianuarie 5, 2013

Jurnal de călătorie. Am ajuns la Huben!

Hotelul de la marginea Budapestei e unul de tranzit. Modest, dar curat. Preţurile pe măsură. Nu plângi după bani. Mă grăbesc să deschid caloriferul din camera în care nu sunt mai mult de 16-18 grade. Două paturi, unul lângă celălalt, iar un al treilea deasupra. „Tati, eu dorm sus”, mă anunţă Alexandra. O las, dar după ce adoarme, o cobor. E mai sigur. Unde dorm eu?! Verific patul de sus. E în regulă. Cred că ţine 100 de kilograme. Adorm cu frică, ca nu cumva să se rupă patul şi să cad peste fete. Mă trec cele mai sumbre gânduri, dar adorm repede. N-am mai stat într-un pat de mai bine de 24 de ore!
După doar vreo cinci ore de somn, mă trezesc. Mă doare spatele. M-am obişnuit atât de mult cu patul meu din Mexic, încât nu mai pot dormi în altul. Mă bag la duş. Cabina de duş şi toaleta sunt într-un separeu de plastic! „Tati, parcă suntem în avion”, a fost prima reacţie a Larisei atunci când, aseară, a vrut să meargă la baie. Ce legături fac copiii!
Mă duc afară să fumez o ţigară. Pe la 7.00 ne întâlnim la Dragoş şi la Sorina în cameră să mâncăm. Ne-au anunţat de aseară că nu avem micul dejun în preţ. În recepţie, însă, zeci de tăvi, pe care se află câte un mic dejun frugal îi aşteaptă pe toţi turiştii. În mijlocul sălii, pe câteva plite de voiaj se află două căni cu cafea, una cu ceai şi o alta cu lapte. Îmi iau o cafea şi ies afară.
Trag în piept aer de Budapesta. Nu e frig. Apare şi Dragoş. „Tati, ungurii nu ne-au lăsat! Micul dejun e servit”, îi zic. Mă duc să trezesc fetele, care percutează instantaneu. Apoi mergem la masă.
La 8.00, ora Ungariei, plecăm spre Solden! Nimerim autostrada şi băgăm cărbuni. Maşinile înghit kilometru după kilometru. „Tati, cât mai avem?”, întreabă Larisa. „Avem, tati, avem de mers mult. Vreo opt ore”, îi răspund. Larisa şi Alexandra sunt în vervă. Au dormit destul de bine, au mâncat. Dragoş şi Sorina, fumători înrăiţi, profesionişti, abia se abţin de la obiceiul lor. Din când în când mai scapă câte o ţigară. Asta e! Fetele adorm.
Cele aproximativ patru ore şi jumătate de somn mi-au fost suficiente să-mi revin. Vorbim una, alta. Câte nu vorbesc oamenii la drum. Ar trebui să scriu o carte numai pe subiectul acesta. „Dialoguri de la drum”, aşa aş intitula cartea!
Pe lângă noi zboară limuzine cu numere de România. Incredibil câte sunt! Mercedes, Volvo, BMW! Parcă am fi la salonul de la Geneva. Toţi merg la schi, în Austria. Îţi dai seama imediat dacă au altă destinaţie.
Intrăm în Austria. Oprim la prima benzinărie să alimentăm şi să luăm vignete. Ştiu din propria experienţă, că Ungaria e scumpă la benzină. Nu sunt singurul care ştie acest amănunt, aşa că la Shell-ul de la intrarea în Austria, românii se calcă pe picioare. Plătim, în sfârşit, în euro. Fetele cer câte o cola. Le las. Ştiu că oricum nu pot bea întregul conţinut al cutiei.
Lăsăm în dreapta „Pandorf”-ul, celebrul centru comercial din care a rămas de ani buni doar numele. Prin 2010 am oprit ultima oară aici. N-am luat decât câteva crătiţi. I-au plăcut doamnei Anişoara. În rest, scumpete, mai ceva decât la Unirea!
Ne apropiem de Viena. Sau Becs, cum îi zic ungurii şi sârbii capitalei Austriei. Pe mâna stângă e rafinăria OMV. Ăia de ne-au cumpărat Petrom-ul. Am auzit că politicianul de şi-a pus semnătura pe contractul de privatizare, Adrian Năstase parcă îl cheamă, şi-a tras vreo opt milioane de euro. Doar dintr-un condei! Curat condei! Şi noi ne numărăm banii ori de câte ori coborâm în vreo benzinărie.
Când „survolăm” Viena, o sun pe Lili. O veche prietenă, colegă cu mine şi cu Christian Clemens la „Kicker” de România! Lili s-a măritat cu un austriac, Peter, şi lucrează acum la Viena. Mi-a mărturisit zilele trecute la telefon că-i mulţumeşte în fiecare zi bunului Dumnezeu pentru tot ce i-a dat. E fericită. Lili e o superfată şi merită din plin toate aceste daruri. Se bucură că mă aude şi, după câteva minute de conversaţie, în care îşi exprimă regretul că nu o putem vizita, îmi urează drum bun.
Ne îndreptăm spre Germania. Drumul spre Solden trece prin Germania!
La graniţa cu Germania, HAOS! Primul „stau”, cum îi zic germanii, de care avem parte. Ne aşteptam. „Stau”, adică HAOS, repet. Nimeni nu mişcă minute bune pe autostradă, apoi se deplasează cu viteza melcului. Toată chestia asta poate dura şi o oră, şi două! Pe bune! Fac poze. „Tati, uite la nemţii ăşti, au autostrăzi, dar la ce le folosesc”, e remarca lui Dragoş, care râde apoi cu gura până la urechi. „Să bagi asta pe blog, te rog eu”, îmi zice el.
Facem glume. Glume de camionagii, de oameni plictisiţi. Fetele se joacă cu două păpuşi de lemn, doi „Spărgători de nuci” cumpăraţi ceva mai devreme de la un magazin „Kika”, la care oamenii mei s-au oprit să facă pipi şi să mănânce de prânz. Deşi costau o grămadă de bani, aproape 20 euro fiecare, am zis că meritătă şi fetele mele măcar atâta lucru. Până la urmăam plătit 20 de euro pe amândouă! Erau la reduceri. Bucuroase, fetele s-au pus pe promisiuni:  „Tati, eu voi lua premul întâi la schi!”, zice Alexandra. „Şi eu promit să iau locul doi. Asta pentru că nu există două locuri întâi”, zice şi Larisa!
Revin la drum! Scăpăm de primul „stau” (care se pronunţă „ştau”). Circulaţia e destul de bună în următoarea oră. Aproape de Munchen îl sun pe bunul meu prieten Mihai Rusu. Mihai e un personaj fabulos. O să scriu despte el altădată, separat. Mihai Rusu, fost jucător de tenis, a fugit din România în 1977. A fost vocea departamentului Sport de la Radio Europa Liberă mulţi ani. Am lucrat cu el la „Kicker”. Se bucură nespus că mă aude şi îmi dă o veste: „Oficial, candidez la preşedinţia Federaţiei Române de Tenis”. Nu ştiu ce şanse are Mihai Rusu la şefia FR de Tenis, dar spun o singură chestie: „România nu îl merită pe Mihai Rusu”.
Mergem mai departe. Plouă! Din nou! De această dată infernal. E incredibil cum la modul în care se conduce pe autostrăzile din Austria şi Germania, accindentele sunt totuşi destul de rare. Cel puţin nu pe drumurile pe care am circulat eu. Nu îmi termin ideea şi suntem anunţaţi pe panourile aflate pe autostradă că vom avea parte de un nou „stau”. De această dat e un accident. Nu e grav însă. Mergem mai departe. Se lasă întunericul. Suntem de mai bine de 8-9 ore în maşină. E cumplit… Fetele mă întreabă din nou cât mai avem până la Solden. „Câteva ore”, le răspund. Se uită urât la mine. Se joacă pe tabletă. Nu au decât una, aşa că, la câteva minute, inevitabil, se ceartă. E o ceartă scurtă, din care, întotdeauna, Alexandra iese învingătoare. Larisa lasă de la ea! Parcă ar fi fata mea!
Sunt 10 ore de când ne aflăm în maşină. Chiftelele mele şi puiul meu Shanghai, preparate în Pantelimon, la Cipic, nu mai au căutare. Nimeni nu mai are chef de mâncare. Găsim însă în continuare resurse să facem glume. Fetele şi-au revenit şi ele din pumni. Sunt admirabile. „Alţi copii ne băteau până acum! Ne dădeau jos din maşină şi plecau singuri mai departe sau se întorceau acasă”, îi zic lui Dragoş.
Oprim la o benzinărie. Celălalt Dragoş a rămas fără motorină. Are o maşină care consumă cât o locomotivă. Dăm să mergem la toaletă. Intrarea 70 de cenţi! Să nu audă ăştia de la noi cât dau nemţii pe un pipi că ar fi în stare să privatizeze „cabinele alea telefonice” aruncate la mişto prin marile oraşe.
Ne urnim. Ne rugăm să găsim un supermarket deschis la Huben, până în Solden, acolo unde de fapt vom locui. Ştim că nu avem nicio şansă. E doar sâmbătă seară şi, mai ştim din experienţa anilor precedenţi, sâmbătă seară doar cârciumile sunt deschise în Ötztal, în traducere Valea lui Ötzi, băiatul ăla găsit ghemuit într-un cub de gheaţă după vreo 5.500 de ani. Părăsim autostrada şi virăm spre Solden! Mai avem 25 de km! INCREDIBIL! Nu îmi vine să cred că ne apropiem de destinaţie. „Tati, două zile pe drum… Cam mult”, zice Larisa, dar fără vreun reproş.
Ajungem în Huben şi orbecăim minute bune până găsim pensiunea noastră! Ăştia au numerotate casele la mişto! Lângă 115 e 212, dar şi 315!
Nimerim în cele din urmă la „Haus Alxander”. Avem trei camere! Fetele o aleg pe cea mai spaţioasă!
Facem cunoştinţă cu gazda. În afara limbii germane, nici Maria, aşa o cheamă pe cea care ne-a ieşit în întâmpinare, austriecii ăştia nu ştiu absolut nicio altă limbă. Cel puţin aici, în Ötztal. Am impresia că oamenii ăştia, localnicii adică, au aflat destul de târziu că în secolul trecut au fost două războaie mondiale!
Deşi mai avem câte ceva de mâncare, plecăm spre o cârciumă din apropiere. Bem bere şi ciugulim ceva, nemţeşte. Facem planurile pentru mâine, când toţi vor la zăpadă! Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să „lipesc” fetele la o şcoală de schi. Fetele nu sunt începătoare, dar parcă mai au nevoie de un instructor, care să le arate ce e rău şi ce e bine!
Iar s-a făcut târziu! Nu am net… Scriu într-un document, de unde mi-am propus să-l transfer pe blog!
Mâine, aşadar, începem sezonul de schi!

PS: V-am zis că nu am net! Am intrat pe cartela de dialog de la serviciu pentru câteva minute. Aşa că iertaţi-mi eventualele greşeli. Promit să revin mâine seară, inclusiv cu poze!

Anunțuri

Responses

  1. Citesc cu mare placere blogul tau Adi, si abia astept detaliile calatoriei voastre, zi de zi. Parca sunt in concediu cu voi. Multumesc.
    Va doresc un An Nou minunat,
    Irina Popa

  2. Adi tu nu esti ziarist esti cu adevarat scriitor .FRUMOS &RESPECT !

  3. distractie placuta! mai vrem poze 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: