Publicat de: adidobre | Aprilie 6, 2014

Jurnal de ghetou. Plouă în Mexic

Mexic morning

Plouă în Mexic. Şi e frig. Cred că am dormit aproape 10 ore! De când n-am mai stat atât de mult în pat… Pun de cafea. Încă mai am butelie. Adaug cafea proaspătă peste jumătatea rămasă de ieri. Combinaţia e perfectă. Holul e pustiu. Arunc o privire afară, printre rufele aflate la uscat pe balconaşul de lângă celula mea. Imaginea e apocaliptică. Vântul de ieri a strâns printre maşinile parcate aproape una peste cealaltă în micuţa curte dintre blocul meu şi cel de alături toate gunoaiele din Mexic.

O iau agale spre balconaşul de la celălalt capăt al holului, locul meu favorit pentru fumat indiferent de anotimp, de oră, de tot. Am fix 49 de paşi. Într-o zi mi-au ieşit 50! Acolo stau în fiecare dimineaţă cu nea Florian, cel care mă pune la curent cu toate ştirile necesare unui trai decent în Mexic: vreme, divertisment, social. Era să zic şi politic. Nea Florian nu se pricepe însă la politică. Se limitează la a-i înjura pe aleşii din ultimii 24 de ani şi îl plânge pe Ceauşescu.

Uşa de la celula Stancăi e deschisă. Tanti Stanca ascultă la TV slujba de duminică de la Patriarhie. Ce a ajuns şi televiziunea asta! Te scuteşte inclusiv de drumul până la biserică. Mă gândesc uneori că n-ar fi rău să ne spovedim prin telefon, să primim aghiazmă şi câte o binecuvântare prin curierat rapid. Ar fi tare!

Fetele au fost duse ieri în universul concentraţionar de la Miercurea Ciuc. Împotriva voinţei lor. Nu mai contează. Cine a mers în gulag de bună voie? Am vorbit cu ele. Abia aşteaptă să se întoarcă.

Admir priveliştea care mi se înfăţişează, atât cât îmi oferă spaţiul îngust dintre cele două scări ale blocului. Abia acum constat că nu pot vedea în întregime maşinile care trec prin faţa balconaşului. Le văd mai întâi botul, care dispare aproape instantaneu în direcţia opusă. Apoi văd spatele, care dispare şi el. Un „Megane” obosit stă parcat pe trotuar. Nici din ăsta nu văd decât jumătate. Întregi îmi apar doar maşinile de la blocul cu opt etaje din depărtare, ăla care are adresa în B-dul „1 decembrie 1918”.

Trei muncitori de la cealaltă scară a blocului meu aleargă prin ploaie spre unul dintre buticurile de vizavi. Merg la cafea. Unul e în tricou. Ploaia nu pare să-l deranjeze, ba, mai mult, cred că-l trezeşte.

N-o văd pe Lambada, ţiganca nebună care adună pet-uri din gunoaie. Pe vremea asta nici ea n-a ieşit afară. Sau o fi fost mai devreme.

Beau tutun şi sorb cafea din cana mea cu Petrolul. Vecinii parcă s-au volatilizat. Nu e nimeni pe scară. La ora asta? Se aude doar slujba de duminică de la Patriarhie de la televizorul Stancăi.

Ceva mai devreme, în timp ce butonam telecomanda încercând să anulez pliculeţul din dreapta-sus a ecranului, ăla prin care cei de la cablu mă înştiinţează că sunt în perioada de deconectare, am dat peste un documentar. Un negru dintr-un cartier al New York-ului crescuse în apartamentul său, timp de cinci ani, un tigru! În timpul experienţei sale, omul cică se detaşase de tot ceea ce era lumesc, material. L-am crezut. Din fericire, povestea a avut happy end, atât pentru negru, cât şi pentru bietul animal, victimă a egoismului de care doar omul poate fi capabil.

În fiecare duminică dimineaţă, în turul televiziunilor, mă opresc pe TVR 2. E acolo o emisiune care se cheamă „Ferma”. E despre agricultură. Nu e rea, chiar dacă sunt convins că aş realiza una mai bună decât a băiatului ăla, care, nu ştiu de ce, am impresia că nu se întoarce din nicio deplasare cu portbagajul gol.

Caloriferele sunt reci în Mexic. La noi, ăştia care avem ce pipăi iarna. Băieţii au oprit căldura. Nu mă deranjează însă. Nu sunt friguros.

Am vrut să mă duc în târg, la Vitan. Am renunţat însă. Am renunţat pentru că e târziu şi nu îmi place să mă duc la spartul târgului, mai ales când n-am nimic de cumpărat.

Am decis: azi am să lenevesc în celula mea din Mexic. Cu telecomanda în mână. Puţin mai târziu am să mănânc salata aia creaţă din frigider, cumpărată de la Auchan acum vreo trei zile. „Ţara de proveninţă: Italia”, aşa scria pe eticheta aia agăţată deasupra locului în care trufandalele sunt expuse spre vânzare la Auchan şi în care oamenii scarmănă, precum găinile în praful de la marginea drumului, până fac toată marfa praf.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: