Publicat de: adidobre | Februarie 24, 2014

Jurnal de ghetou. Amintiri din 2013

Amurg
Au trecut aproape două luni din 2014. Şi de abia mai intru, aici, pe blog. Habar nu am de ce. Cred că n-am chef. Asta e cea mai corectă explicaţie. Nu ştiu însă de ce nu am chef?
Poate aşteptam altceva de la 2014. Nu că aş fi pretenţios, dar aşteptam parcă altceva. Şi cu toate astea s-au întâmplat destule. Pe unele le pot aminti, în treacăt. Pe altele, nu.
Am început să comentez la Eurosport! Asta e, într-adevăr, o veste. Nu bună, ci foarte bună. Am vrut să scriu de mult de asta. Nu m-a lăsat, însă, Cipic, fratele meu. Mi-a zis că Eurosportul e prea mare, e o chestiunea prea serioasă pentru a scrie despre el pe amărâtul ăsta de blog. Înclin să-i dau dreptate. Mă rezum însă la doar câteva cuvinte. Eurosportul e altă lume. Nu intru mai adânc în problemă. Îl citez, însă, pe prietenul Mihai Voinea: „Tati, ai ajuns pe Everestul comentariului TV”. Aşa mi-a zis mie Voinicul! Nu-l contrazic.
Am fost la un pas să renunţ la Evz. Mi-a venit mie, aşa, dor de ducă. Aveam şi argumente. După două săptămâni în care am dormit în cea mai mare a timpului, am decis să rămân. Îmi pare rău de Sorin Breazu, care a fost ferm, n-a abdicat de la ideea de a se retrage şi a spus pas ziarului unde s-a născut ca jurnalist. Habar nu aveţi ce e în sufletul unuia care se desparte de casa lui. Evz e şi casa mea, acolo am început, de mult, acum aproape 20 de ani. 20 de ani! O viaţă de om… Şi acesta poate fi un motiv pentru care am decis să rămân.
Anul 2013 a fost unul de căcat. Stau, chibzuiesc, rememorez, adun, scad, trag linie şi ajung la aceeaşi concuzie: 2013 a fost de căcat. Din multe puncte de vedere. Nu vreau să înşir aici toate nemulţumirile. Şi aşa mi-am construit, după părerea mea e o idee falsă, o aură de plângăcios, de neadaptat. De neadaptat mai merge. De plângăcios? Nu îmi place cum sună. Şi asta în ciuda faptului că nu sunt genul de plângăcios clasic. Adică genul ăla de om care îşi plânge soarta, dar nu face, în schimb, nimic ca să se elibereze de presiunea sub care trăieşte.
Anul acesta am citit deja o carte, „Douăsprezece scaune”, de Ilf şi Petrov. Mai am puţin şi duc la capăt şi „Un cuib de nobili”, al lui Turgheniev. Fascinantă e literatura rusă. Mai ales când citeşti aceste opere în metrou, dimineaţa şi seara, în paradoxul subteran bucureştean, printre feţe triste, strivite de povara cotidianului, ori alături de domnişoare frumoase, cărora le-ai da şi luna de pe cer în schimbul unui zâmbet.
Am fost obosit. Obosit, aşa cum nu mi-am putut imaginea că pot fi. Am crezut că mi-a trecut, ea, oboseala. Nu sunt, însă, mai bine. Şi nu ştiu de ce.
Andrei Crăciun m-a dus într-o seară la teatru. Sorin Breazu m-a vizitat în Mexic. Chiar aseară. Am asistat împreună la chinurile Petrolului sub Tâmpa. Şi, jur, am transpirat mai mult decât Mutu şi decât Zicu. Sau cel puţin la fel. De supărat, clar, am fost mult mai supărat decât cele două „supervedete” aduse pe bani grei în iarna asta la Ploieşti.
Îmi e dor de Hamza. De fotbalistul ăla pe care Alexandra l-a îndrăgit atât de mult, încât n-a vrut să audă de numele altui fotbalist petrolist trecut pe tricoul primit de la Moş Nicolae. Ştiu, Hamza era veşnic nemulţumit, strica atmosfera. Era un plângăcios. Un plângăcios care ne-a făcut de atâtea ori fericiţi. Plângăciosul ăsta a dat două goluri duminică pentru Botev în meciul cu Ludogoreţ. Ce nume, Ludogoreţ! Echipa aia de a bătut Lazio joia trecută chiar pe „Olimpico”. Când dracului va învinge o echipă românească Lazio pe „Olimpico”. Petrolul? Petrolul nu a fost în stare să bată la Braşov, deşi a avut om în plus şi două „supervedete” pe teren.
Săptămâna trecută am fost la Galaţi, la prietenul meu Gigi. Ion Gigi. Acolo, la Gigi, e unul dintre puţinele locuri unde mă încarc pozitiv. Nu ştiu de ce şi nici nu vreau să ştiu. Mă simt bine şi atât. N-ai cum să te simţi altfel atunci când ai de a face cu oameni cinstiţi, sinceri. La dus a fost ceaţă. În plus, se lăsase întunericul. N-am avut ce vedea. A doua zi, însă, când m-am întors acasă, pe lumină, am oprit maşina de vreo câteva ori doar pentru a scruta orizontul. Îmi place să contemplez nemărginirea aia care mi se înfăţişează în faţa ochilor. E ca un „plus infinit”. Încă mai era zăpadă, iar asfinţitul era decupat parcă din stepele literaturii ruse.
Tommy Dobre e încă în Mexic. Fetele, pe care le-am văzut tot mai rar în ultima vreme, amână momentul în care îl vor duce înapoi, în Sălăjan, pe motanul ăsta simpatic. „Tati, n-am văzut motan mai frumos, mai cuminte şi mai educat decât Tommy Dobre”, mi-a zis aseară Sorin Breazu, fostul meu coechipier de la Evz, dar veşnic în inima mea prieten. Şi n-a zis-o ca să mă simt eu bine.
Acum vreo două zile mi s-a făcut dor, aşa, brusc de Kim Wilde. Am impresia că am ascultat-o într-una din nopţile alea în care uit radioul deschis. Am căutat-o şi am găsit-o fără probleme pe youtube. Îmi trezeşte o mulţime de amintiri. Nu o pot asculta însă atunci când scriu. Îmi distrage atenţia. Aşa că am apelat la „Celtic Music”.
Vineri le-am luat de la şcoală pe fete. La scara unui bloc cu zece etaje, aflat aproape de şcoala nr. 195, am văzut o placă pe care scria: ” Aici a trăit şi a creat, între anii … şi …, cutărică”, nu i-am reţinut numele. Pe cuvânt, mi-aş dori ca, după ce voi da colţul, la scara blocului meu din Mexic să fie pusă o placă pe care să scrie: „Aici a trăit şi a scris, între 2012 şi …, Adi Dobre, o panaramă de ziarist”. Atunci aş putea spune, de pe lumea ailaltă, că sunt un om care n-a trecut neobservat!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: