Publicat de: adidobre | Noiembrie 24, 2013

Jurnal de ghetou. S-a dat drumul la căldură în Mexic

Plouă în Mexic. Ploaia nu m-a deranjat niciodată. Până acum câţiva ani n-am folosit umbrelă. Am avut una, primită de la o veche prietenă, undeva, într-o parcare din Ploieşti, după o revedere scurtă după aproape 20 de ani. Am luat-o mai mult ca amintire. Am pierdut-o însă, într-un microbuz aglomerat pe ruta Tulcea – Bucureşti, astă-vară.
Nici acum nu mă tem de ploaie. De câte ori nu m-am plimbat, aşa, aiurea, prin ploaie, însoţit doar de gândurile mele.
Am auzit că marţi va ninge. E 24 noiembrie. Altădată, pe vremea asta, dădeam zăpada de două ori! Mă uit pe Eurosport la un concurs de sărituri cu schiurile. Băieţii ăia nu sar pe zăpadă, ci pe verdeaţă! Ce dracului mai e şi asta?
Înainte de a pleca spre Atena, am verificat caloriferul. Îmi făcusem ceva calcule şi bănuiam că s-ar putea da între timp drumul la căldură. Robinetul era închis încă din primăvară. Când m-am întors din Grecia, după cinci zile, am realizat că în celulă se cam făcuse frig. Chiar mă întrebam de ce nu dau ăştia drumul la căldură. Cum nu sunt friguros, ba dimpotrivă, nu mi-am făcut totuşi probleme. Într-o dimineaţă, la cafea, la capătul holului, nea Florian, soţul lui tanti Frusina, care face curat pe scară în Mexic, mi-a zis că s-a dat drumul la căldură de câteva zile. M-am dus glonţ în cameră şi am deschis robinetul. Într-adevăr, agentul termic năvălise deja în Mexic. Mai puţin în celula mea.
E cald în Mexic.Chiar şi acum am fereastra deschisă.
Vecinii de lângă mine, de la ultima uşă, se mută. Şi-au găsit un apartament cu două camere la Apărătorii Patriei. Au un copil de vreo trei anişori, care nu vorbeşte. Doar scoate sunete. Celula lor aparţine unei tipe plecate de ani buni în Italia. Nu se va mai muta nimeni acolo. Deocamdată.
Lumea începe să plece din Mexic. Anul ăsta au mai vândut vreo doi, la mine pe etaj. Se duc spre zări mai bune. Simt că şi eu voi pleca. Nu ştiu însă când. Am zis să treacă iarna asta. Cheltuielile nu sunt mari în Mexic. Sunt direct proporţionale cu nivelul de trai.
Blocul din diagonală, cel pe care l-am pozat la sosirea mea în Mexic, a fost renovat. Arată mult mai bine acum. Doamne, dacă şi oamenii s-ar schimba la fel de radical, la fel de repede, ce bine ar fi.
Îmi e dor de fetele mele, pe care în ultimele trei săptămâni abia dacă le-am văzut de trei-patru ori. „Tati, mâine ne duci la şcoală?”, m-au întrebat în seara asta la telefon. „Ce e întrebarea asta?”, le-am chestionat la rândul meu. N-au zis nimic.
La muncă, la Evz, am rămas doar doi oameni… Nu e uşor. Încercăm să ne descurcăm.
Afară plouă. Ascult „Celtic Music”. Ori de cîte ori vreau să scriu, îmi pun genul ăsta de muzică. E fantastică. Combinaţia cu ploaia mi se pare perfectă. Am renunţat de ceva timp să mai deschid televizorul. O fac doar atunci când n-am încotro. Şi ce bine e.
Mâine începe o nouă săptămână. Nu văd nimic bun la orizont, dar nu e prima oară când am o astfel de perspectivă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: