IANB Promoţia 1992-1993 se reuneşte mâine!

Când am intrat la Agronomie în 1987, tata, Dumnezeu să-l odihnească, îi spunea fratelui meu, Edi, deja student la ASE: „Auzi, mă, tu cu ASE-ul tău o să mori de foame! Ăsta micu’ ne scoate din foame pe toţi! Prinde un post la un CAP, nu contează unde, tu îi ţii contabilitatea, iar eu o să cresc porci. O să fie bine”! M-am simţit flatat! Erau ani grei.
Frate-miu n-a murit de foame, ba dimpotrivă. Eu? Cine mai avea nevoie de agronomi în anii de după Revoluţie? Nimeni. Aşa că m-am adaptat din mers. Iar tata s-a prăpădit. N-a mai crescut porci la CAP-ul meu. Anii ăia de facultate însă, plus cele nouă luni anterioare de armată alături de viitorii mei colegi, mi-au rămas la inimă. Cu bune şi cu rele.
Conştient de lipsa unei perspective reale, am ales să termin cu facultatea în 1992, făcând doi ani într-unul. Cei mai mulţi însă au mai rămas un an, aşa că au terminat în 1993.
Mâine, la Cantina Institutului Agronomic Nicolae Bălcescu (IANB) absolvenţii acelei generaţii şi-au dat întâlnire. Sunt sigur că vor fi multe absenţe, ca la cursurile de după Revoluţie! E greu să aduni mai bine de o sută de oameni, câţi am fost noi în an, după atâta vreme. Unii sunt plecaţi din ţară, alţii prin ţară, la mare distanţă de Bucureşti. Mai sunt şi cei care habar nu au de întâlnirea asta. Nu mai contează însă. Deşi am emoţii, ca acum 25 de ani, când începeam facultatea, abia aştept să-mi revăd foştii colegi. Cei alături de care făceam frigul prin Căminul A2 şi prin amfiteatrele de la Agronomie, cu cei cu care împărţeam 100 de grame de parizer ori o ţigară.

Am să fac un reportaj de la reunirea asta, fie doar şi pe amărâtul ăsta de blog. Nu garantez că-l voi scrie mâine seară. Marinică, adică Ion Marian, ajuns mare şef pe la Valea Călugărească, a promis că aduce vinul. Ciango, Costea Claudiu, aduce de la Sighişoara nişte ţuică, adică pălincă!

Va fi bine, simt! Doamne ce săptămână am avut!

PS: Aseară l-am sărbătorit pe prietenul Boască! De ziua lui! Ne-am lăţit! I-am făcut cadou o carte: Rob Roy, de Walter Scott! E o carte cu care mama a început biblioteca de pe Găgeni 88. Emoţionat sincer, Boască, deja afumat, s-a uitat la carte şi a zis: „Tati, n-am mai primit o carte de când eram mic”. După care a ţinut-o la subsuoară vreo 15 minute. M-am bucurat.