Publicat de: adidobre | Septembrie 29, 2013

Înapoi în Mexic… În haos…

porec croatia 138Mai văzusem Croaţia, acum doi ani, la ultimul concediu al familiei Dobre. Adică eu, doamna Anişoara şi fetele. Atunci am fost la Trogir, la câţiva kilometri mai sus de Split. Înainte de a ajunge la Trogir, am vizitat timp de două zile senzaţionalul parc de la Plitvička jezera. Ţin minte că, după ce m-am întors la Bucureşti, am scris un reportaj, iar la o lună Ambasada Croaţiei în România mi-a trimis o scrisoare de mulţumire.
Acum am fost la Laguna Poreč, aproape de graniţa cu Slovenia. O staţiune superbă, la doar câţiva kilometri de micuţul oraş Poreč. Localnicii ne-au spus că vremea s-a îmbunătăţit brusc exact cu o zi înaintea sosirii noastre! Şi, jur, tot brusc, s-a stricat în ziua plecării!
Nu îi iubesc pe croaţi, dar n-am cum să nu îi respect. Îi respect pentru că ştiu să-şi conserve frumuseţile. Şi să şi le apere. Chestia aia de se mai leagă unii dintre noi, cu plajele pline de pietre, nu ţine. Când faci plajă la sfârşitul lui septembrie, iar staţiunea e neschimbată, doar forfota din sezon a lipsit, când în toată staţiunea nu vezi un chiştoc de ţigară aruncat aiurea, când serviciile sunt de cea mai bună calitate, atunci nu îţi mai rămâne decât să-ţi scoţi pălăria.
Au fost şase zile aşa cum mi le-am imaginat, frumoase, petrecute în mijlocul unor oameni de cea mai bună calitate. Olimpiada Media de la Poreč mi-a prilejuit reîntâlnirea cu mulţi dintre prietenii câştigaţi anul trecut la Beirut. Canadieni, francezi, bulgari, unguri, belgieni, mulţi belgieni, şi, surpriză, libanezii mei, cei care mi-au intrat la suflet în 2012.
„Tati, să nu uiţi să scrii de autostrăzile din Croaţia. De fapt, de cât costă”, mi-a zis unul dintre tovarăşii de drum, nu mai ţin minte exact cine. Parcă Tomiţă, petrolistul meu de la Libertatea. N-am uitat! Aşa e, asta cu autostrăzile te poate descuraja pe viitor, în cazul în care alegi din nou Croaţia ca destinaţie de vacanţă. Pe mine nici măcar faptul că am plătit sute de euro la traversarea autostrăzilor croate nu mă va împiedica să revin în ţara asta. Doamne, nici nu îţi vine să crezi unde au fost în stare oamenii ăia să construiască autostrăzi. Tuneluri, viaducte, etc, etc. Sute şi sute de kilometri.
În ultima seară petrecută la Laguna Poreč am fost trist. Tomiţă, de data asta sunt sigur că el a fost, m-a întrebat de ce nu mă bucur că mă întorc în ţară. I-am răspuns că asta e starea mea din ultimii doi ani atunci când vine vorba să revin acasă. Mai că îmi vine să scriu „acasă”. Dacă n-ar fi fetele, n-aş mai reveni. Aş găsi ce să fac. N-aş muri de foame. Ce, în ţară e mai bine? La mine, strict, mă refer. Nu! Categoric. Şi atunci?
Dar, gata, nu mă mai plâng. Nici nu vreau să mai scriu despre stările mele sufleteşti, aici, pe blog. Ceea ce aştern pe blogosferă mi s-a întors ca un bumerang în ultima vreme. Inclusiv în discuţii la serviciu, strict profesionale. Nu îmi zicea Boca, prietenul Dragoş Bocanaciu de la TVR, unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai glasnostului meu aici pe blog, acum câţiva ani: „Tati, nu mai vorbii de tine, despre viaţa ta. Nu te mai deschide, că nu e bine”. Nu i-am ascultat. Nici nu ştiu măcar dacă îmi pare rău. Asta m-a făcut însă să intru tot mai rar pe blog. Ca să scriu. Şi acum, stau de vreo patru ore, şi, nu exagerez, nu ştiu ce să fac. Să scriu? Să nu scriu?
Am ieşit mai devreme la o ţigară. De fapt la mai multe. La capătul holului, aici, în Mexic. De 48 de ore, de când m-am întors, privesc un vecin de la blocul de alături, stă undeva la etajul trei, care aruncă pe geam, în dreptul celor două containere de gunoi, cu de toate. De toate înseamnând cartoane, lemne, parchez, moloz, humă, etc, etc. E haos… Nimeni nu zice însă nimic. Ultima găleată cu moloz a aruncat-o acum vreo jumătate de oră. Şi e ora 1.03, AM!!! În colţul blocului unde locuieşte animalul, pe o suprafaţă de vreo 25-30 de mp, e Apocalipsa. Încerc să fac o poză mâine.
Îmi vine să mă duc şi să-i arunc pe fereastră un cocteil molotov, o grenadă, ceva, să crape viermele. Mă gândesc însă că ar suferi şi alţii, nevinovaţi… Aşa, nu îmi rămâne decât să înjur în gând, să blestem societatea multilateral dezvoltată din România şi autorităţile care refuză să-şi facă datoria, să educe oamenii prin aplicarea legilor. Ştiţi cumva câte amenzi s-au dat în ultimii 23 de ani pentru o hârtie aruncată aiurea pe stradă sau pentru abandonarea gunoiului pe străzi sau prin alte locuri? Nici eu nu ştiu, dar n-am auzit vreodată să se fi dat vreuna.
Rămân în continuare cu durerile de cap dinaintea şi după revenirea în ţară. Lea, soră-mea, îmi spunea în seara asta că parcă am alt tonus, că se simte prin telefon că mi-a priit sejurul la Poreč. Aiurea! Până nu intru, ca un animal, în ritmul vieţii de zi cu zi de aici, din România, nu simt, în afara durerilor de cap, decât revoltă, scârbă. Îmi amintesc de revenirea de la schi, din Austria, iarna trecută. După 16 ore petrecute pe ruta Nădlag-Bucureşti am plâns. Am minţit la vremea respectivă, când am scris, că doar mi-a venit să plâng. Chiar am plâns. De furie, din cauza umilinţei la care suntem supuşi zilnic. Şi mi se spune să mă adaptez… Nu pot şi nu vreau, chiar cu riscul de a deveni o paria a acestei societăţi corupte până în măduva oaselor.
Fetele au venit astăzi în Mexic pentru a-şi primi cadourile aduse din Croaţia. După doar trei ore, în care s-au bucurat pentru cadouri, era să spun ca doi copii, şi am stat de vorbă, au pornit înapoi, în Sălăjan. Înainte de a pleca s-au întristat brusc, aşa cum fac eu ori de câte ori revin în ţară.
Patriotismul meu de odinioară, ăla de nu mi-a îngăduit să fug imediat după 1990 aşa cum făceau mulţi, ori să rămân în Malta în 1998 sau în Olanda doi ani mai târziu, s-a metamorfozat. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Încă ţin la ţara asta, încă vibrez atunci când aud imnul ţării, al treilea în ultima jumătate de secol (mă rog, vreo 60 şi ceva de ani), încă spun că România e una dintre cele mai frumoase ţări din lume. Dar, sigur, nu mai e vorba de acelaşi patriotism. Şi acum, în Croaţia, oamenii mă întrebau ce e prin România. Am încercat să fiu obiectiv, deşi am constatat că sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă la noi.
Mâine mă duc să predau maşina cu care am fost în Croaţia. Jumătate de delegaţie, adică şase oameni. Un Reanult Trafic. Un micro-buz de opt locuri. De fapt 8+1! Plus 1 am fost eu, şoferul! Mi-a plăcut foarte mult maşina. Am şi zis că voi scrie o povestioară, aşa cum procedez după fiecare test-drive. De data asta test-drive-ul a măsurat vreo 3.000 de kilometri. Că am uitat să vă spun, am dat o fugă şi la Trieste, în Italia! Au vrut câţiva fotbalişti să-şi facă cumpărăturile la Mall!
Mă duc să fumez. Fireşte, pe balconaşul de la capătul holului. Sunt curios dacă vecinul de vizavi mai are ceva de aruncat!

PS: Fotografia e din Rovinj, un orăşel, puţintel mai la sud de Poreč, unde am fost, pentru câteva ore, în vizită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: