Publicat de: adidobre | Martie 29, 2013

Ziua în care presa sportivă din România a murit

Mă încearcă o dezamăgire uriaşă. Uriaşă e, parcă, puţin spus. Îmi simt sufletul explodând în mii şi mii de bucăţele. Nu a mai rămas nimic din el. Nici măcar o fărâmă, să o pot înmormânta creştineşte sau, poate, din care să pot obţine, cine ştie, peste ani, când vremurile vor fi altele, o clonă. Am sperat până în ultima clipă că totul nu e decât rodul imaginaţiei mele bolnave, o imaginaţie lovită de nereuşitele din ultimii ani şi de frustrările acumulate fără încetare.
Acum nu mai am niciun dubiu. A murit. Presa sportivă din România a murit. A murit sugrumată de funia intereselor meschine, a goanei după senzaţional, a pupincurismului fără frontiere, a nepotismului, a spiritului de gaşcă, a nonvalorii, a imposturii.
Am crezut că se poate face presă sportivă şi cu 100 de dolari pe lună şi cu o mie. Aşa am crezut eu atunci când am intrat, direct din stradă, îmbrăcat în schimb la patru ace, în redacţia Evenimentului zilei în primăvara anului 1997.
După mai bine de 15 ani de luptă la baionetă, mă simt înfrânt. Prefer însă să mă sinucid profesional, decât să mă predau. Avem şi noi, fiecare, mândria noastră…
În aceste momente, pot fi, probabil, etichetat oricum. Nici măcar nu mă supăr. Întotdeauna am încercat să spun lucrurilor pe nume. Aşa cum m-am priceput eu mai bine. Poate nu am reuşit mereu. Dar măcar nu mi-a fost ruşine de mine, de faptele mele, de munca mea, de exemplul meu.
Nu mai am nicio speranţă. Totul e pierdut…
Mă rog la bunul Dumnezeu ca Evenimentul zilei să supravieţuiască. Pe de o parte ca să-mi pot face treaba, aşa cum ştiu eu mai bine în condiţiile date. Spun asta ca să audă şi cei care poate au impresia că aici se scrie la comandă. Pe de alta, ca să-mi pot plăti datoriile zilnice.
Când am intrat în presă am avut curajul să mă gândesc la faptul că pot ieşi la pensie din această meserie. Nu bogat, ci onest, civilizat, cu satisfacţia datoriei împlinite. Ştiu, sună, aşa, pompos, comunist. N-are nicio legătură. Aşa am gândit eu. Pe măsură ce anii treceau, dezamăgirile se adunau. De la perioada petrecută la Gazeta sporturilor (1999-2000), când am prevăzut, deşi mulţi râdeau de mine, inevitabilul dezastru şi m-am întors la Evz, până la încercările nereuşite de a prinde un contract de colaborator la Digi ori un angajament în TVR.
În toţi aceşti ani am urmărit cum se dezvoltă absolut diabolic spiritul de haită, de gaşcă, de castă în presa română. Realizam că, la un moment dat, voi fi considerat un paria, dar nu mă deranja. Când ai o educaţie, nu îţi poţi abandona principiile doar pentru o sută de dolari, palmaţi la marea artă de vreun impresar fără scrupule sau, mai rău, pentru a avea exclusivitate la cine ştie ce „labă”.
Am privit ani în şir cum unii se descurcă, cum mulţi renunţă, scârbiţi de ceea ce se întâmplă. Am rămas să navighez, mânat de curenţi, dar cu conştiinţa trează şi mai ales curată. N-am făcut compromisuri. Am plecat de la TV Sport, actualul Sport.ro, atunci când mi-am dat seama că nu le pot ţine piept celor care aveau drept lozincă: „Niciun buletin de ştiri fără gigi becali”. Cel puţin două-trei ştiri…
Îmi plânge inima când văd, la sfârşit de an, cum oameni paraleli cu meseria, sunt premiaţi, sunt declaraţi cei mai şi cei mai şi cei mai, deşi ei n-ar fi trebuit să treacă pragul unei redacţii, corigenţi la limba română fiind, ori să ţină vreun microfon în mână.
Sunt multe de spus. Am să-mi aştern pe hârtie, de fapt pe amărâtul ăsta de blog, întreaga mea carieră jurnalistică. Cu bune şi cu rele.
Mâine, de fapt azi, în gazeta sporturilor, e anunţat un interviu cu un individ care a făcut de râs meseria de jurnalist, dar care cade de fiecare dată în picioare. E de înţeles, însă, având în vedere vremurile pe care le traversăm, dar mai ales lumea în care trăim şi oamenii printre care încercăm să supravieţuim.
N-am să înţeleg niciodată, chiar dacă ştiu de ce, cum un ziar, aşa cum e gazeta sporturilor, poate găzdui elucubraţiile unui individ absolut grobian, certat cu bunul simţ, cu etica, cu tot.
Tocmai de aceea susţin că azi e ziua în care presa sportivă din România a murit. Nu mai avem jurnalişti. Avem doar afacerişti, carierişti şi proşti, foarte mulţi proşti, agramaţi, foarte mulţi agramaţi, şi neaveniţii, infinit de mulţi, pătrunşi toţi accidental sau pe pile în presă în ultimii 8-10 ani şi încurajaţi să-şi dezvolte instinctele primare şi cele dobândite printre oameni. Şi cel mai grav e că mulţi se cred jurnalişti. Era să-i uit pe şemecheri. Ăştia sunt cei mai periculoşi, pentru că, sub umbrela unui CV măsluit şi a unei experienţe care nu are nicio legătură cu data la care ai intrat în presă, se dau specialişti, formatori de opinie.
Mai sunt şi oameni buni? Întreb. De fapt, mă întreb. Mă uit în jur şi îi descopăr pe cei cîţiva care au mai rămas. Se ascund însă. Iar atunci când îi descoperi, stau cu privirea fix în bombeul încălţărilor. Şi nu zic nimic. În mintea lor e o mare dilemă: ori se adaptează, ori se sinucid. Profesional vorbim.

Anunțuri

Responses

  1. Multe întrebări fără răspuns din multele întrebări fără răspuns
    (www.ivcelnaiv.ro)

    uneori sufar prea mult pentru prea puțin
    alteori sînt fericit, deși viața-i un chin

    câteodată fericirea și suferința nu par a avea
    o mare legătură cu ce mi se întâmplă, de fapt
    și atunci m-am gândit: dacă există
    o cantitate de suferință pe care trebuie s-o suferim
    și o cantitate de fericire pe care trebuie s-o trăim?

    luna asta vei fi fericit 4 minute
    și vei suferi 12 ore.
    ne-ar ajuta oare să știm asta?
    dacă echilibrul ăsta prestabilit
    există doar ca să nu înnebunim de prea multă fericire
    sau suferință? dar oare fericirea există doar ca termen
    de comparație? adica poate exista fericirea fără suferință?
    dar invers? dar oare de ce depinde cantitatea asta prestabilită?
    putem intui câtă fericire ne așteaptă?
    are rost să ne împotrivim suferinței?
    și tot așa.

    PS. Tolo a învăţat regulile de administrare a unei afaceri, dar a uitat rostul major al unui ziarist … sportiv: ”Indiferent cât de buni ar fi oamenii care fac cedări, ei vor sfârşi prin a se compromite”, declara senin în 2010 într-un interviu cu Mihnea Măruță. Înțeleg că i-a reușit (…?!) devreme ce reia replica ”Blogul nu e scris. E doar graffiti cu punctuație”, din filmul Contagion. Alta era presa sportivă din vremea lui Fănuș Neagu sau Radu Cosașu !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: