Publicat de: adidobre | Ianuarie 29, 2013

Nea Mircea, nea Imi, Ivan Patzaichin şi Radu. Radu Voina

Au fost ani, cei ai copilăriei şi ai adolescenţei, când aş fi dat orice să pot schimba o vorbă cu idolii mei. Am avut mulţi idoli, trebuie să recunosc. De la personaje de benzi desenate, până la actori, sportivi, artişti şi chiar eroi ai unor romane care mi-au marcat acei ani. Idoli reali, ori imaginari. Dar au fost ai mei.
Când am intrat în presă, acum mulţi ani, mi-am împlinit un vis. Nu neapărat acela de a scrie despre oamenii pe care îi divinizam, ci de a sta de vorbă cu ei, de a le strânge măcar mâna, de a-i saluta.
Eram copil şi mergeam cu tata pe stradă, la piaţă, la meciuri pe stadionul „Petrolul”, la Sala Sporturilor, la teatru. Tata saluta în stânga şi-n dreapta. Era deosebit de respectat în Ploieşti. „Ştii cine e ăsta?”, mă întreba tata. Ridicam din umeri. „Ăsta e Neacşu. A fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Uite, cel de acolo e Zephi Alşec, actorul. Cel din Pistruiatu’, filmul la care te-ai uitat azi dimineaţă”. De cele mai multe ori tăceam. Cu felul meu de a fi, nici nu puteam face mai mult. Cel mai mult îmi plăcea când mergeam pe stadion sau la Sala Sporturilor. Mai mult decât oriunde. Aici erau oamenii mei! „El e Mircea Dridea. Lângă el e Virgil, fratele lui. Pe Florea îl ştii, doar frate-tu joacă fotbal la el. Uite-i şi pe Fronea, pe Mocanu. Tată, Petrolul nu are să mai aibă fotbalişti ca ei”, îmi spunea tata. Şi câtă dreptate a avut. La Sala Sporturilor, în week-end-urile când Divizia A se muta la Ploieşti pentru trei zile, îi admiram pe Maricel Voina, pe Radu Voina şi pe toţi ceilalţi mari handbalişti ai României. Pentru un week-end m-am îndrăgostit, deşi eram doar un copil, de Maria Torok. La Bacău parcă juca handbal. Maria, care peste ani avea să se căsătorească cu un fotbalist, Verigeanu, de la Vâlcea, avea o soră, Edith. A chemat-o ulterior Matei şi a jucat la Hypo Viena.
Cât de fericit eram când, după meciurile Petrolului, un jucător îmi răspundea la salut. Inventam poveşti, pe care le spuneam a doua zi la şcoală. Doamne cât mai minţeam. Nu eram însă singurul!
După ce am devenit jurnalist, n-am mai fost nevoit să inventez, să mint sau să visez. Fără să pup în fund pe cineva, doar făcându-mi meseria, am avut privilegiul de asta alături de oameni URIAŞI. În cei aproape 16 ani de presă am cunoscut toţi marii performeri ai acestei ţări. Pentru idolii copilăriei mele, retraşi între timp din activitate, am avut un sentiment aparte. Oamenii ăştia au făcut performanţă într-o vreme în care banul nu conta. Contau în schimb pasiunea, patriotismul.
Iar când de Sărbători îţi sună telefonul şi la celălalt capăt e Emeric Ienei, care ţine să-ţi ureze un „simplu” „La mulţi ani”, atunci îţi dai seama că nu ai făcut umbră pământului degeaba până la vârsta asta.
Când Radu Voina te invită de Crăciun la el acasă, te poţi considera un răsfăţat al soartei.
Când un om ca Mircea Dridea te sună şi te roagă să continui să scrii pe blog, pentru că acesta a devenit pentru el o obişnuinţă, nu poţi face altceva decât să continui.
Toate astea îmi dau curaj să merg mai departe. Nu doar cu blogul, nu doar cu meseria mea, ci cu totul.
Ieri stăteam de vorbă cu Vasile Stângă, o altă legendă a sportului românesc. L-am sunat să-l întreb despre finala Campionatului Mondial de handbal din Spania. Înainte de a-l suna, am vrut să mă documentez puţin asupra carierei lui. Vroiam să aduc completări la ceea ce ştiam deja despre handbalistul Vasile Stângă. N-am găsit nimic sau, mă rog, aproape nimic.
Despre toţi foştii mari sportivi ai României, şi nu doar despre ei, s-a scris atât de puţin în ultima vreme, încât, pentru noua generaţie, ei nu există. Era Internetului i-a scos din ecuaţie definitiv pe mulţi dintre ei. Mă doare asta, chiar dacă nu mă surprinde.
Era să uit de Ivan Patzaichin, după părerea mea, cel mai mare sportiv român al tuturor timpurilor. Nea Victor, socrul lui Ivan, a fost o vreme şoferul tatei. Tata îmi povestea uneori despre întâlnirile accidentale cu Ivan Patzaichin şi îmi spunea că e un om deosebit. L-am cunoscut peste ani pe Ivan şi i-am povestit despre trăirile copilăriei mele. Stând de vorbă cu Ivan, am descoperit în el cel mai modest om din lume.
Nea Mircea Dridea, nea Imi, Ivan şi Radu sunt patru dintre idolii copilăriei mele, care, îmi place să spun asta, mi-au devenit prieteni. Ce îşi poate dori un om mai mult?

Anunțuri

Responses

  1. Trecutul ne formeaza pt viitor.
    Daca in trecut am avut clipe placute asta nu inseamna ca viitorul nu ne va mai oferi clipe si mai placute.
    Noi intotdeauna sa ne dorim si sa muncim pt a ne depasi pe noi.

  2. Daca domnul Mircea Dridea iti citeste blogul, atunci inseamna ca mesajele tale sunt de mare valoare. Eu deja stiam asta, dar acest fapt imi confirma ceea ce stiam.

    • Mulţumesc!

  3. Respect valorile acestui popor,iubesc Romania si la fel de mult sunt fericita ca sunt sora ta!
    lea


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: