Publicat de: adidobre | Ianuarie 29, 2013

Încotro?

Nu îmi iese din cap drumul de la Nădlac la Bucureşti, atunci cînd ne-am întors din Austria. Şi au trecut mai bine de două săptămâni. Am făcut drumul ăsta de multe ori, dar parcă niciodată n-a fost ca acum. N-a fost un simplu drum, a fost mai degrabă o lecţie de viaţă. Altă lecţie de viaţă… Scriam şi la vremea respectivă despre sentimentul care m-a încercat în cele aproape 14 ore cât a durat drumul, unul de vreo şase sute de kilometri. Doar şase sute…
Am fost furios. Asta am simţit atunci. Asta simt şi acum. Furios nu pe autorităţi, nu pe politicienii care ne-au condus şi ne conduc de 22 de ani. Am fost şi sunt furios pe mine, pe oamenii din jurul meu, adică pe cei care ar trebui să schimbăm ceva în ţara asta, dar nu o facem.
Mă uit pe străzile din Bucureşti. Niciodată, poate doar atunci, imediat după 1989, oraşul n-a fost mai murdar, mai plin de gropi, mai periculos decât acum. Şi oamenii tac sau se limitează să bârfească la capătul holului la o ţigară sau la adăpostul unui pahar de nici nu mai contează ce. Iar această atitudine naşte ceva şi mai periculos decât gropile şi mizeria din jurul nostru. Naşte un ciudat, dar fatal, spirit de autoconservare. Oamenii se închid în ei, devin mai egoişti, mai răi.
Am impresia de cele mai multe ori când mă chinuie o astfel de problemă că totul e programat, totul e calculat. Toată suferinţa asta de care nici măcar nu ne dăm seama a intrat în cotidian, ne-a pătruns în comportament, ca un virus mortal. Ni se pare deja ceva normal. Iar în tot acest timp, nişte băieţi îşi continuă treaba. Nişte băieţi care au venit la putere după 1989 şi care au reuşit ce n-a reuşit nicio armată străină în toată existenţa acestui popor. „Adrian, eu cunosc bine ţara voastră. Nu există alta mai bogată în toată Europa. Dar v-aţi bătut joc de ea”, îmi spunea un fost student libanez, anul trecut, la Beirut. Omul a făcut şcoala în România, pe vremea lui Ceauşescu. A rămas îndrăgostit de România. Aici şi-a abandonat şi dragostea din anii studenţiei, şi, cu toate că e căsătorit de mai bine de 20 de ani şi are o familie „beton”, încă suspină după ea. Poate suspină după amândouă, nu ştiu.

Un tip zgribulit de frig vinde pe o masă improvizată câteva ziare şi o mână de reviste. Undeva, la metrou, la Unirea. Mă apucă brusc nostalgia şi îmi amintesc cum, imediat după revoluţie, în primul an, alergam să cumpărăm ziare. Stăteam la cozi şi o oră-două. Apoi elanul s-a mai domolit. Asta pentru că apăruseră şi vânzătorii ambulanţi, pe lângă vechile chioşcuri de ziare. Ziarele au început să apară, ca rezultat al libertăţii de exprimare. Unele s-au născut moarte, altele au supravieţuit, pe bani grei însă, doar pentru a le parazita pe cele care aveau cu adevărat ceva de spus.
Am mai spus-o, cred că România va fi prima ţară din lumea cât de cât civilizată ce va rămâne fără presă scrisă. Sunt convins că nu asta s-a dorit. S-a dorit probabil înregimentarea politică a ziarelor, ca ele să scrie în funcţie de interese. Oamenii au reacţionat tot atipic, nu le-au mai cumpărat. Şi aşa am ajuns să avem doar câteva ziare în toată România. După ce au decis să nu mai cumpere ziare, oamenii au căzut într-o altă capcană întinsă de cei care au făcut din diversiune politică de stat în România. Oamenii s-au îndreptat total către televiziunea, care deja le intrase în case, în minte, în inimă, în sânge. I s-au dedicat în întregime. Iar manipularea, diversiunea, vin prin intermediul micului ecran. Nu cred să existe vreo ţară în lume cu atâtea televiziuni de ştiri. Românul trebuie ţinut în faţa televizorului, pentru a i se spăla creierul, pentru a-l transforma în ceea ce Ceauşescu nu a reuşit, în Omul Nou. Un Om Nou, care să se autoeduce după o reţetă în care nesimţirea, mizeria sufletească, egoismul şi lipsa credinţei în Dumnezeu sunt principalele ingrediente. Un Om Nou capabil de autocenzură. Un Om Nou care să înveţe că dragostea pentru semenii săi e un defect, că a te bucura de necazul celor din jurul tău e o bucurie zilnică, că a fii mitocan e o virtute. Un Om Nou care să se ducă la biserică doar la marile sărbători, pentru a-şi primi pomana. În restul timpului trebuie să-l uităm pe Dumnezeu. Sau, mă rog, să ne gândim la el, dar nu la cel adevărat, ci la unul confencţionat tot de cei care veghează necontenit asupra noastră. Un Dumnezeu fals, la care să apelăm doar atunci când ne dorim să câştigăm la Loto, să moară ăla mai deştept şi mai capabil decât noi, sau să ne iasă cine ştie ce combinaţie.
Suntem o ţară a sediilor de bănci, a farmaciilor şi a serviciilor funerare. Unde te uiţi, în jurul tău, vezi doar bănci, farmacii şi firme care îţi oferă „pachete funerare complete”. Aţi observat asta? Parcă am fi o ţară de oameni bolnavi şi muribunzi. Am uitat esenţa vieţii, aceea de a ne iubi aproapele. N-avem raţiune în ceea ce facem şi ne justificăm orgoliul prostesc şi lipsa de adaptabilitate spunând că avem coloană vertebrală.
„Tati, ce face Biserica Ortodoxă pentru români?”, mă întreba un prieten bun, acum vreo lună, în timpul unei dezbateri destul de aprinsă, domolită din când în când cu bere. N-am avut un răspuns imediat, dar mi s-a părut interesant subiectul. Chiar aşa, ce face biserica noastră pentru noi?
Voi încerca să dau răspuns la această întrebare altădată. Recitesc cele scrise şi rămân mirat: ce post ciudat! De unde am plecat şi unde am ajuns!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: