Publicat de: adidobre | Ianuarie 26, 2013

Amintiri din copilărie. Despre film şi … video!

Promiteam în postul anterior că voi scrie despre cum stătea treaba cu filmele în ultimii ani ai regimului comunist. Am să extind însă perioada şi voi demara chiar cu începutul. Începutul meu, fireşte!
Nu îmi amintesc exact care a fost primul film văzut de mine. Aş plonja în ridicol dacă aş susţine că ştiu acest amănunt al existenţei mele. Poate dacă mai trăiau mama şi tata… Şi nici atunci nu cred. Nu mai contează. Îmi amintesc însă că am prins vremurile în care cenzura comunistă nu funcţiona atât de drastic. Alături de filmele ruseşti, care nu abundau însă pe piaţă, ci mai degrabă pe la TVR, românul putea vedea filme bune la începutul anilor 70. Am crescut cu desenele lui Walt Disney, alături, bine înţeles, de Mihaela (în fiecare seară!!!) şi chestiile acelea ale lui Gopo, care, să-mi fie iertată insolenţa, nu le prea înţelegeam. Dar despre desenele animate, voi povesti într-un alt post. Poate, dacă nu mă va lua somnul, am să scriu tot în seara asta!
La începutul anilor 70, în Ploieşti erau o mai multe cinematografe. Cinematograful s-a numărat printre locurile de refugiu ale acelor vremuri, alături de teatru, de filarmonică. Da, aveam aşa ceva la Ploieşti! Avem şi acum. Prima proiecţie, la matineu cum se spunea, debuta la ora 9.00. Ultima era parcă la ora 20.00. Vara, la grădină, puteai sta mai mult. Parcă Cinema „23 August”, nu mai ştiu cum îi zice acum (nici nu ştiu dacă mai există), avea şi grădină de vară! „23 August” era unul dintre cinematografele mele preferate. Mai era şi „Cinemascopul”, sala din centru, „Patria” cred că a fost botezată după Revoluţie, acolo unde are cârciumă Doroftei. Mai erau Cinema „Progresul”, pe lângă Hotel Prahova, sală demolată însă încă de prin anii 75-77 pentru a face loc unor blocuri. Undeva, pe lângă Tribunal era Cinema „Tineretului”. Acolo veneau însă mulţi ţigani, aşa că îl evitam. Pe actualul Bulevard Republicii, unde erau doar case, era Cinema „Victoria”. Acolo, ţin minte, am văzut „Oraşul fantomă”, cu Chuck Norris. Doamne, câtă bătaie am văzut în filmul ăla. Prin anii 80, sper să nu greşesc, în Vest, adică în cartierul Vest, s-a deschis Cinema „Modern”. Ăsta avea două săli, care funcţionau simultan. Sper că am trecut în revistă toate cinematografele din Ploieştiul copilăriei mele.
La toate aceste locuri în care puteai vedea filme de orice gen, se adăugau cluburile. La noi în curte, la dormitoarele TCM-ului, era şi o sală de proiecţie. În cadrul clubului. Acolo am văzut toate westernurile acelor ani. John Wayne era, bine înţeles, favoritul tuturor. Încercam să-l imităm după fiecare nou film văzut! La club, la TCM, am văzut de afară, de pe geam, pentru că nu am avut bani de bilet, celebrul film „Papillon”, ecranizarea memoriilor lui Henri Charriere.
La club, un bilet costa 1 leu şi 50 de bani. Asta pentru un film normal. Erau însă şi filme „în două serii”, la care biletul costa, normal, 3 lei. Doamne, cu câtă greutate strângeam bani pentru un film! Ştiu că puţini cred asta, dar, pe bune, nu era uşor. Era o adevărată aventură. Vindeam sticle şi borcane, maculatură. Ce prisosea prin casă, ce scăpa după ce ne făceam datoria către societate, ducând la şcoală norma de sticle, borcane, maculatură şi, ulterior, textile.
În oraş, la cinematografele despre care am amintit ceva mai devreme, biletul, dacă nu greşesc, tot atâta costa. Asta la început. Pentru că, odată cu trecerea anilor, s-au scumpit şi biletele. Cele de 1 leu 50 s-au făcut 2 lei, apoi 3 lei, şi aşa mai departe.
La film, mergeam în gaşcă, cu băieţii din bloc, iar mai târziu cu câte o fată. Filmul începea obligatoriu cu un jurnal de vreo 10-15 minute, în care erau prezentate diverse aspecte ale vieţii din Republica Socialistă România, iar spre final erau prezentate filmele ce aveau să ruleze în curând.
Îmi e greu să trec în revistă toate filmele văzute pe vremuri la cinematograf. De fapt, e imposibil. Am vizionat multe, foarte multe. N-am ratat, vă asigur, niciuna din capodoperele acelor ani. Ţin minte, că, pe lângă filmele americane, franţuzeşti ori italiene, de departe crema cinematografiei, apăruseră şi filmele indiene. „Vagabondul”, „Articolul 420”, „Vandana” sunt doar trei dintre filmele indiene la care mergeam să ne distrăm văzând cum plânge lumea în hohote! Mai ales femeile!
Era cald în cinematografe pe vremuri, iar la „Cinemascop” aveai posibilitatea să-ţi cumperi chiar şi o prăjitură, ori un suc, din foaierul sălii! Spre sfârşitul anilor 80, sălile de spectacole, ca şi casele românilor, deveniseră adevărate peşteri… Iar filmele bune dispăruseră. Se mutaseră „La VIDEO”.
Aparatele VIDEO au apărut la noi prin anii 80. În Vest, ca şi în America, aparatul ăsta minune era deja „fumat”. Costa o avere! În jur de 40.000 de lei! Unul player, nu vorbim de recorder, că ăsta era şi mai scump! Suma de 40.000 de lei era mai mult decât o jumătate de apartament cu două camere, care costa aproimativ 75.000 de lei. Tot atât cât costa un automobil Dacia 1.300! Salariul mediu în acele vremuri era undeva la 1.500 de lei. Asta, aşa, ca să vă faceţi câteva calcule.
Alternativă la cinematografele tot mai obosite, „Video”-urile au reprezentat o adevărată lovitură. Pentru cei ce le deţineau, care s-au îmbogăţit rapid, dar şi pentru noi, telespectatorii, dornici să vedem ultimele noutăţi, de la Hollywood în special. Cel care avea un „Video”, îşi transforma una din camerele casei în sală de cinematograf! Televizorul color era şi el obligatoriu. De altfel, cred că nici nu erau compatibile cu cele alb-negru, cele mai multe de provenienţă sovietică. Străzi întregi în Ploieşti, mai ales prin cartierele mărginaşe, erau pline de „Video”-uri. Cu 5 lei, uneori cu zece, vedeai chiar şi două filme. Existau preţuri şi pentru o noapte întreagă, în care vedeai 4-5 filme. Plecai de acolo complet tâmpit. Nu îţi mai aduceai aminte ce ai văzut. Pentru că nu erau titrate, lângă televizor stătea unul care ştia ceva mai multă engleză şi care făcea pe traducătorul! Mai mult ne încurca. Ceva mai târziu au apărut şi filmele dublate, în special de celebra Irina Nistor, cu a sa voce piţigăiată! Ce industrie subterană a fost şi asta. Şi înainte şi după 1989!
La ţară se făceau cei mai mulţi bani cu „Video”-urile! Te duceai la ţară şi strângeai în jurul televizorului tot satul. Îmi amintesc de doi băieţi din cartier, care închiriaseră un player, ca să facă şi ei ceva bani. Au mers la ţară, undeva înspre Măneciu. Unul dintre ei făcea pe traducătorul. La un film n-a tradus decât „mulţumesc”, „bună ziua” şi „la revedere”. Habar n-avea de engleză. Se uitau ţăranii la el ca la o vedetă. „Să mor io, ce tare e ăsta”, îşi ziceau ţăranii!
Mă împrietenisem la un moment dat cu un tip, Ticu, al cărui cumnat lucra în străinătate şi avea video. La început plăteam, dar mai târziu îi aduceam clienţi, băieţii mei din bloc, ori colegi, şi vedeam filmele moca! Era o chestie.
Alteori făceam rost de cîte un film bun şi mergeam cu caseta la el şi ne uitam toţi.
În afara acestor „ilegalişti”, pentru o perioadă scurtă s-a mers „La VIDEO” şi în săli mari: la „Teatrul Ţăndărică”, la „Filarmonică”. Acolo mergeam eu. Dacă ceva mai devreme vă spuneam că îmi e imposibil să ştiu care a fost primul film văzut de mine, la TV sau la Cinema, ei bine, „La Video” n-am cum să uit.
Am mers într-o seară la „Ţăndărică”, lângă Hotel Prahova. Am mers pentru nu mai ştiu ce film. În niciun caz cel pe care aveam să-l urmărim. Sala era „full”. Am prins cu mari sacrificii un colţ dintr-o ladă în care se aflau tot felul de chestii pentru stingerea incendiului! Un televizor era la marginea scenei, un altul, undeva, la mijlocul sălii. Pe cele două televizoare color era muzică. Era un fel de supliment. Mă uitam ca prostul. După doar câteva minute, băiatul cu Video spune în microfon, că aveau şi microfon: „Pentru că filmul e destul de lung, vom începe imediat”. Parcă îl aud şi azi. Şi prezintă filmul: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”! „Ce naiba e asta? Parcă trebuia să vedem altceva”, îl zic lui Jipe, unul dintre prietenii mei de pe Găgeni 88. Ăla ridică din umeri.
Filmul a ţinut mai bine de două ore. Am plecat cu un nod în gât. Şi din compasiune pentru Randle McMurphy, personajul principal al peliculei, magistral interpretat de Jack Nicholson, dar şi din cauza mesajului. Ţin minte că în noaptea aia n-am dormit. M-am gândit că România e exact spitalul ăla de nebuni din care nimeni nu poate scăpa. Şi am plâns ca un prost.
Am revăzut „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de multe ori de atunci. Îl am şi aici, lângă mine, pe DVD, în bibliotecă. Dar nu „Zbor deasupra unui cuib de cuci” e filmul meu de suflet. E „doar” al doilea! Primul e „Doctor Zhivago”, al lui David Lean! Am văzut filmul spre sfârşitul anilor 80. Mi-a plăcut la nebunie. L-am revăzut de cel puţin 50 de ori. Ştiu absolut orice replică din acest film! Îmi amintesc că, după 1990, la TVR, vinerea parcă, era o emisiune a lui Nae Caranfil, bătrânul Caranfil, despre film. La finalul emisiunii, maestrul lansa o ghicitoare. Erau prezentate câteva scene dintr-un film, iar telespectatorii trebuiau să ghicească filmul din care provenea pasajul respectiv şi să dea rsăpunsul prin poştă. Într-o seară, eram student încă, onorabilul domn Nae Caranfil bagă la ghicitoare o scenă din „Dr. Zhivago”!!! M-am apucat de redactat epistola către domnul Caranfil, scriind numele filmului, cel al regizorului, al principalilor actori, al anului în care a fost turnat, etc. Mai mult, i-am dat şi numele celui care l-a inspirat pe David Lean, scriitorul rus Boris Pasternak, laureat al Premiului Nobel pentru literatură cu romanul „Dr. Zhivago”! Vinerea următoare, domnul Caranfil mi-a citit în direct scrisoarea şi m-a felicitat!
Aşa am văzut filme adevărate pe vremea comunismului. Era să uit,  de fapt începusem să zic câte ceva. Chiar şi la televizor, până pe la începutul anilor 80, românii aveau ce vedea. Luni seară, dacă nu greşesc, era „Roman foileton”. Adică un film artistic, uneori şi serial, sau film artistic transformat în serial pentru că era prea lung, ecranizare a unor romane celebre. La televizorul din casă am văzut astfel capodoperele lui Charles Dickens: David Copperfield, Oliver Twist ori Marile speranţe! La primele două uneori plângeam de mila personajului principal. La „Marile speranţe” îmi mai explica mama, fiindcă, pentru acea vârstă, ere destul de greu.
Apoi, tot la TV, era Telecinemateca! Miercurea, parcă. Şi acolo puteai vedea filme bune. „Casablanca” sigur l-am văzut la „Telecinemateca”. Ce film!
Gata, am obosit! Amintiri! Sper să nu râdeţi de mine. Mâine, pentru că acum e târziu, poate am să scriu despre „desene animate”. Ca să înţelegeţi de ce mi-a plăcut mult mai mult mie decât fetelor mele la „Disney Land” şi de ce mi-au dat lacrimile şi pe acolo!

PS: la doar câteva minute după ce am pus pe blog postul acesta, un cititor, culmea mult mai tânăr ca mine (ce surpriză plăcută!) mi-a reamintit de „Cinema Muncitoresc” şi de „Cinema Aro”! De primul îmi amintesc perfect, de al doilea aprope deloc!

Anunțuri

Responses

  1. S-ar putea sa fi omis Muncitorescul din Piata Anton si in spatele Casei Modei era Aro care cred ca avea gradina si Scala.

    • Salut! Bravo, aşa e! Muncitorescul! Îl uitasem. De Aro chiar nu îmi mai amintesc!

  2. Mai era si Cinema CFR. Era cel mai ieftin din oras, 5 lei intrarea in timp ce in celelate costa 6 lei. Vorbesc de perioada 85-89 in care eram mare fan Piedone. :)).
    Acolo la CFR erau 2 sali si in una dintre ele nu se puteau realiza proiectii asa ca se mai „dadea” video sau se mai organiza cate un „bal”.

    • Salut! Mulțumesc pentru completări. Naiba să mă ia! O uitasem și pe asta!

  3. foarte frumos articolul! mi-a adus aminte de ploiestiul copilariei mele din anii ’80

  4. Cand povestesti despre Ploiestiul copilariei tale, derulez si eu fragmente din filmul copilariei mele….dar spre deosebire de tine nu reusesc sa imi amintesc atatea amanunte…ma bucur ca mi le reamintesti de fiecare data cand citesc postarile tale pe blog

    • Mulțumesc foarte mult!

  5. Felicitari pentru articol. Daca esti interesat de filmele de pe timpul comunismului, in special cele de la video iti recomand „Chuck Norris versus comunism”, film ce va avea premiera in toamna, film la care am avut o contributie importanta. Stiai ca „Doctor Zhivago” a fost primul film tradus pe video ? Si inca o remarca, un film la video costa 15 lei, hai 10 lei.

    • Mulțumesc!

  6. Primul film vazut la video a fost la liceul I.L. Caragiale intr-o camera inghesuita unde se incuia usa cand incepea filmul si a fost prima editie cu Zombie.
    Tot acolo am vazut si primele filme cu Bruce Lee.
    Ce timpuri.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: