Publicat de: adidobre | Ianuarie 16, 2013

Diverse. Din Mexic şi nu numai

Sunt rupt de oboseală. Stau şi cotrobăi prin memorie, dar nu găsesc o stare similară în trecutul apropiat. Îmi vine să râd. Tocmai eu, ăla care se laudă în gura mare că nu oboseşte vreodată, sunt lat! Azi am adormit de câteva ori în timp ce scriam o ştire, la ziar! Ce tare! Am plecat de la redacţie hotărât să vin acasă şi să dorm. Aiurea! M-am oprit în Auchan direct în librărie, la Humanitas. Acum câteva zile, înainte de a pleca spre Austria, am vrut să cumpăr două cărţi, dar n-am avut bani: Lev Tolstoi – „Despre Dumnezeu şi om – din jurnalul ultimilor ani” şi Monica Lovinesc – „Jurnal esenţial”. Pe prima am mai găsit-o, pe a doua însă, nu… Am găsit altceva de Monica Lovinescu, „La apa Vavilonului”. Era prea scumpă, aşa că am lăsat-o pentru data viitoare. Cu cartea în mână m-am dus în zona centrală a Auchan-ului, acolo unde sunt cârciumi de tot felul. Am luat ceva de mâncare, deşi mi-am zis că nu mai halesc seara, şi m-am pus pe citit. Am ras „Notă asupra ediţiei” şi cîteva pagini din „Jurnalul ultimilor ani – 1907”.

Acum sunt în Mexic. Trag dintr-o ţigară la capătul holului şi privesc prin spaţiul îngust dintre cele două scări ale căminului la mesele întinse de ţigani pe trotuar, la blocul de vizavi. Au mai adus una. Acum sunt trei. „A murit o ţigancă bătrână”, mă lămureşte o vecină, care mă întreabă apoi cum de nu mor de frig aşa cum sunt îmbrăcat: pantaloni scurţi, tricou cu mânecă scurtă şi papuci de plajă în picioarele goale! Îi spun că sunt ca ursul. Nu înţelege gluma. Mă întreabă în schimb dacă mi-a venit factura de lumină. Îi zic că mi-a sosit. „Cât aveţi de plată?”, mă întreabă ea curioasă, fiind la curent, ca de altfel toată lumea din bloc,  cu factura mea record, de 46 de milioane de astă-toamnă. „Cât am dat citirea”, zic, „în jur de vreo 650 de mii”, ca să vorbim tot în bani vechi. Se miră şi îmi zice că fiică-sa, care stă cu chirie tot la noi pe palier, are de plată din nou vreo trei milioane, deşi n-are frigider şi nici nu calcă rufe! Doar boilerul de la baie. Ginerele femeii, cu care îmi beau cafeaua în fiecare dimineaţă la ora 6.50, îmi povestea cum, într-o dimineaţă, în timp ce se bărbierea, s-a curentat! Eu, de exemplu, am vreo trei întrerupătoare în casă, care odată apăsate nu se întâmplă nimic. Cel puţin nu la mine, poate în altă parte, că d’aia mi-a venit curentul 46 de bulioane!

Am cunoscut un tip, care stă în blocul de vizavi, ăla cu probleme, care mi-a mărturisit că dă apă la trei apartamente şi curent electric la alte două. Ce HAOS! Cu toate acestea, am mai spus-o, Mexicul m-a ajutat enorm în ultimele opt-nouă luni, adică de când stau aici. Am, e adevărat, şi momente când mă satur, dar deocamdată Mexicul e medicamentul meu. Unicul!

Astă-seară, am ieşit la metrou la Nicolae Grigorescu şi am aşteptat microbuzul de Auchan. Sunt curse „moca”, din 20 în 20 de minute, spre şi dinspre Auchan. Practic maşinile se învârt în cerc. Stând, aşa, în staţie, la piaţă la Sălăjan, văd un tip care smulge un stâlpişor de pe marginea trotuarului, din cei puşi de Primărie, şi pleacă. Nimeni nu i-a spus nimic. Mi s-a părut atât de tare, încât am izbucnit în râs. Omul meu a vrut să mai scoată unul, dar n-avea poziţie! Îi spuneam lui Christian, bunul meu prieten, cu ceva vreme în urmă: „Tati, ascultă-mă, în ţara asta poţi să faci orice nebunie, nimeni nu îţi spune absolut nimic. Ce democraţie americană, tati? Ca asta românească nu e niciuna”. Şi, prin puterea exemplului, mi-am susţinut afirmaţiile prin fapte. Nu intru în amănunte, pentru că acum am şi eu o vârstă şi un oarecare statut în căcatul ăsta de societate!

Ascult Enya. Muzica ei mi-a rămas la inimă din perioada imediat următoare morţii tatei. Luni în şir n-am ascultat-o decât pe fata asta şi mi-am oblojit rănile cu muzica ei încântătoare. Acum mă relaxează, aşa, pur şi simplu. Nu mă întristează, nu mă rupe de realitate. Simt cum gândurile mele plutesc, poate tocmai de aceea nu mai simt oboseala şi nu adorm în timp ce scriu, ca la redacţie!

Era să uit! Azi mi-am cumpărat pilă! Pilă de unghii. Mă supăra o unghie, care cerea să fie puţin pilită. E prima pilă din viaţa mea. Până acum împrumutam de la femeile din viaţa mea. N-am dat pe ea decât doi lei. Habar nu aveam cât costă o pilă. Tipa de la ghereta de la care am cumpărat-o, de pe peron de la Piaţa Victoriei (sensul către Pipera), putea să-mi ceară şi 10 lei. I-aş fi dat. Probabil, aş fi bombănit puţin, dar m-aş fi limitat doar la asta.

O mai ascult un picuţ pe Enya, după care mă întind în pat. Am mai vrut să vă spun ceva, dar am uitat. Aaaa! Mi-am amintit! Cum am rămas cu robinetul în mână în Austria, la patru dimineaţă, în bucătărie, cu apa ţâşnind până aproape de tavan. Dar am rezolvat cazul! Vă povestesc mâine seară! Noapte bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: