Jurnal de călătorie. Din Sölden. Prietenul Yuri

Din mândrie patriotică, am purtat pe toată durata şederii mele la Sölden treningul de fâş primit înaintea plecării spre Noua Zeelandă, în septembrie 2011. Unul albastru, de fâş, senzaţional în condiţiile în care nu am un costum de schi, pe care scrie „Rugby Romania”. Am şi un tricolor mic pe mâneca stângă.
Treningul ăsta a fost ca un paşaport prin Noua Zeelandă! La fel şi aici, la Sölden şi pe pârtiile de la Giggijoch. Sunt mândru de el!
Lumea se uită, citeşte, zâmbeşte, salută cu respect. Fără nicio exagerare. Vorbim doar de ţări civilizate. Să ştiţi că nu e simplu să porţi ceva cu însemnele ţării tale. Asta implică nişte obligaţii. Nu mai insist, că iar ajungem la chestia aia cu bunul simţ!
Acum două zile, un tip, mai mare ca mine, ca fizic, m-a abordat abrupt, după ce s-a zgâit vreo două minute la treningul meu. „Ai jucat rugby?”, m-a întrebat el, într-o engleză mult mai bună decât a mea. N-am vrut să-l dezamăgesc, aşa că i-am spus că am jucat, dar de mult, iar de ani buni scriu şi comentez, printre altele, rugby.
„Am jucat şi eu!”, continuă prietenul meu, care s-a recomandat Yuri. Yuri din Kiev. A venit cu un grup de „plăcari” tocmai din Ucraina. I-am povestit despre Noua Zeelandă, despre excursia mea la Lvov, tot de acum doi ani, cu naţionala de rugby. Yuri al meu, care e enervant de tânăr (are 31 de ani,  ştia şi scorul partidei Ucraina – România!
La final, deşi era la ceva distanţă de mine, a strigat cât l-a ţinut gura: „In the spirit of rugby”.
De atunci m-am întâlnit cu Yuri de nenumărate ori. Şi de fiecare dată am stat de vorbă. Mi-a zis că e avocat, că s-a lăsat de rugby din cauza lipsei de perspectivă. Apoi mi-a prezentat un tip din gaşca lui, care evoluează chiar în echipa naţională a Ucrainei. Ce tare! „Number ten!”, mi l-a recomandat Yuri.
Aseară, jos la telecabină, în Sölden, un grup de copii, de-ai noştri, români, au venit la mine şi m-au întrebat dacă sunt de la naţionala de rugby! Le-am spus că doar scriu despre rugby. „Şi ce scrieţi?”, m-au întrebat ei. Le-am explicat în câteva cuvinte despre meseria de jurnalist şi, după ce am aflat că sunt din Bucureşti, i-am invitat pe „Arcul de Triumf” la următoarele meciuri ale naţionalei. „Veniţi şi d-stră?”, a venit întrebarea nevinovată a celui mai mare dintre ei. „Da, tati, voi fi şi eu acolo”.
Am prin bagaje un hanorac, din setul primit înaintea plecării spre Noua Zeelandă. Are eticheta pe el, nu l-am îmbrăcat vreodată. E cu „Rugby România”. Mâine am să i-l dăruiesc lui Yuri. Sunt convins că va aprecia.