Publicat de: adidobre | Decembrie 29, 2012

Viitorul sună bine! Cine o să ne plătească nouă pensia…

Un nene de aici, din Mexic, îmi spunea zilele trecute că România are totuşi o şansă să fie scoasă din şanţul în care ne-au băgat ăştia de conduc ţara de 22 de ani, beţi morţi şi fără permis de conducere. „Care-i şansa, tati?”, îl întreb eu curios. „Tineretul, domnu’! Generaţiile astea de vine”, îmi răspunde, în şoaptă, omul meu, de parcă mi-ar fi dezvăluit cine ştie ce formulă magică prin care România, gata, mâine s-ar şi sălta voioasă şi cu dor de viaţă din tristeţea care a cuprins-o.
Am dat ochii peste cap şi mi-am tras una peste frunte. „Ce aveţi, domnu’ Adrian? Vă e rău?”, zice nea Caisă, acelaşi om care în vară îmi zicea că „lăsaţi, o să vină Dan Diaconescu la putere şi va fi bine. Dă case la tineret. Şi bani. Păştia i-am tot votat, să vină şi domnu’ Dan”. Mă scuz şi plec. Îi zic că am treabă şi amânăm subiectul privind salvarea României zilele viitoare la o ţuică pe balconaşul de la capătul holului.
De  câte ori o aud pe asta cu „tineretul”, cu „generaţiile viitoare”, mi se face rău. Pe bune! Care tineret? Care generaţii viitoare? Cunosc mulţi tineri de mare excepţie, deştepţi, citiţi, care vorbesc perfect limba română. N-am zis limba engleză, n-am zis limba germană. Am zis limba română, aia de e violată şi supusă la perversiuni sexuale zilnic, cel puţin opt ore pe zi, de mulţi dintre noi. Dar oamenii ăştia, tinerii despre care vorbeam, ori au luat drumul pribegiei, ori au rămas încă în ţară, însă sunt resemnaţi, speriaţi, dezorientaţi, scârbiţi, eşuaţi.
Cunosc tineri, din păcate mulţi, mulţi de tot, cei mai mulţi, care îşi cunosc pefect drepturile, dar nu consideră de cuviinţă să aibă vreo obligaţie. Tineri care au făcut din şmecherie proiect de diplomă. Că d’aia cad 70 la sută din tinerii de azi BAC-ul.
Nu e zi de la Dumnezeu să nu am cel puţin un exemplu. Cele mai multe sunt triste, chiar dacă subiecţii râd… Aici e lucrul cel mai grav.

Mă duc spre redacţie. E joi dimineaţă. Am dat o fugă la prima oră să scot maşina de la fisc. Statul român şi-a mai tras de la mine 82 de lei: cică impozit şi timbru fiscal… Înjur în gând statul tâlhăresc român şi plec. Măcar am hârtia. O flutur până la staţia de metrou, în semn de victorie. La staţia asta, ţin minte, pe vremuri, îi zicea „Muncii”. Nu „Piaţa Muncii”. Aia e alta. Aveam două staţii de metrou cu nume apropiate. Ce tare! Acum la „Muncii” îi zice „Costin Georgian”. Vine trenul, mă urc şi mă aşez. E una din zilele alea în care îmi iau câte un scaun în primire. În general nu stau jos. Nu stau destul la muncă, în faţa calculatorului? Lângă mine se aşează un băiat. Un tânăr! „O fi studinte?”, întreb în gând. Omul meu ascultă muzică la căşti şi bate ritmul în mapa din faţa sa. „Nu e studinte”, zic. „În mapa aia n-are decât maxim două coli A4”.
Ajungem la „Titan”. Aici urcă multă lume. O fetişcană, tânără (!), merge spre capătul din faţă al trenului,  în timp ce metroul prinde viteză. Aţi simţit vreodată senzaţia aia de doi lei când metroul porneşte din staţie şi tu încerci să ajungi ceva mai în faţă? E nasoală rău, vă spun eu! Ăsta de lângă mine întinde mâna şi o agaţă pe puştoaică de mânecă. Urmează saluturi şi pupături zgomotoase. „Aaaa! Se cunosc!”, zic. N-am încotro şi asist la dialogul lor:
– Ai învăţat, mă?
– Nu, fată! Nimic.
– Păi şi ce dracului facem azi la examen? N-ai auzit că ăla cică nu i-a şpagă? Nu primeşte nimic.
– Am auzit că cică l-au prins unii, i-au făcut flagrant, a scăpat cu greu de puşcărie, iar acum refuză şi un plic de ceai.
– Da… Dă-l în pizda măsii. Las că ne descurcăm.
– Fată, ce telefon mişto ai! Ai dat bani mulţi pe el?
– Să-ţi spun de unde-l am! Zilele trecute, când am fost în club, l-am găsit pe acolo. Am pus mâna pe el, l-am băgat în buzunar şi am fugit la veceu.
– Să mori tu?
– La început mi-a fost frică să nu aibă GPS, ştii… I-am scos cartela, am aruncat-o în veceu şi m-am dus înapoi. Am mai stat puţin şi am plecat acasă! Nu-i aşa că e mişto?
– E mişto, fată, nu ţi-am zis. Ce norocoasă eşti! Bravo! (În tot timpul ăsta, bulangiul, profitând de entuziasmul tipei, o tot atinge pe picioare, aşa, nevinovat).
– Stai aşa, să-ţi mai zic una! Nu ştiu ce-i cu mine? Am atâta noroc în ultima perioadă! Mă duc la H&M, la Unirea. Mă plimbam pe acolo, cînd ce crezi că văd?
– Habar n-am… (îi zice retardatul mirat, mângâindu-i iarăşi tipei pulpele). Şi ciuleşte urechile. Nu era însă nevoie, tot metroul asculta!
– O sacoşă, mă! Era pe un rând de haine. O uitase careva. Era de la „Stradivarius”. Mă uit în ea şi văd o pereche de blugi. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, o iau şi plec.
– Nu se poate! Ce norocoasă!
– Apoi m-am dus la „Stradivarius”, le-am zis la proştii ăia că prietenei mele, la care am luat blugii, nu îi vin, şi mi-a dat banii pe blugi! Du-te dracu’, ai m-ai pomenit aşa noroc? Mă, nu ştiu ce să mă mai fac cu norocul ăsta.
– Bravo, fată! Eşti tare.

N-am mai stat să-i ascult pe cei doi tineri, ăia de vor trebui să-mi plătească nenorocita aia de pensie peste câţiva ani, aşa cum le-o plătesc eu acum părinţilor şi bunicilor lor.
Am coborât la Unirea şi m-am dus pe cealaltă magistrală, spre Pipera, gândindu-mă la cei doi păgubiţi, ăla cu telefonul şi ăla sau aia cu blugii!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: