Publicat de: adidobre | Noiembrie 28, 2012

Butoiul cu melancolie

Iar am căzut în butoiul cu melancolie. Asta, aşa, ca să folosesc o expresie elegantă. Nimic parcă nu merge. O spun din start: nu mă plâng! Vorbesc doar, poate astfel îmi trece.
Uneori mă trezesc vorbind singur şi îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută acum câţiva ani, când, la revederea cu un fost coleg de liceu, acesta mi-a şoptit la ureche: „Văd că eşti bine. Nu mai ştiu cine îmi zisese că ai luat-o razna. Cică te-a văzut pe bulevard, în Ploieşti, mergând pe stradă şi vorbind singur”. Am râs cu poftă, după care am încercat să leg timpul de evenimente. Se pare că episodul cu pricina data din perioada când tata îşi trăia ultimele clipe, iar eu alergam prin Ploieşti după morfină, făcând naveta între instituţiile de la care trebuia să smulg câte o semnătură şi câte o parafă pentru a putea ridica nenorocitul ăla de … era să-i spun medicament. Atunci e explicabil.
Acum, dacă m-ar vedea amicul amicului meu n-ar mai avea niciun dubiu. „Omul ăsta chiar vobeşte de nebun pe stradă”, ar spune el.
Sincer, am impresia că uneori asta cu vorbitul chiar mi se mai întâmplă. De obicei comentez cu voce tare ceea ce mă deranjează în jurul meu. Şi sunt atât de multe, credeţi-mă că, uneori, şi eu mă suprind vorbind singur!
Mâine e zi de leafă la locul de muncă. Au circulat mai multe zvonuri în legătură cu aceast mare eveniment. Unele dădeau ca sigură o ţeapă! Altele că cică s-ar vira niscaiva lovele, cât să-ţi achiţi utilităţile. Noroc că în Mexic cheltuielile sunt direct proporţionale cu condiţiile  de viaţă.
În partea ailaltă, la Sport 1, tragedia e şi mai mare. Colegilor de la Sport 1 le voi propune chiar să dăm un chef. Motive avem. Am putea sărbători, de exemplu, trei luni de când n-am mai văzut o leţcaie!
Am învăţat să fac haz de necaz, mai ales când anumite chestiuni nu depind numai de tine. Uite că îmi revin! Ies din butoiul cu melancolie şi încerc să mă bucur de adevăratele valori ale vieţii. Pe bune! „Profesore, bani are şi ţiganii”, îmi spunea adesea Valeriu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci când rămâneam fără fonduri. Râdeam şi ne făceam de lucru ca să mai uităm. Eu mereu îmi găsesc câte ceva de făcut aici, pe blog. Pierd ore, nopţi, dar important e că mă simt bine.
„Ce e tati cu tine?”, mă întreba cineva mai pe după-amaiză. „Habar nu am. Vreo depresie specifică vârstei”, i-am răspuns zâmbind, dar n-am reuşit să-l conving. „Tati, şi eu sunt la fel. Am aşa o stare de căcat. La mine e chiar depresie. Sunt sigur că şi la tine e la fel, dar îţi e ruşine să recunoşti”, îmi spune mai tânărul meu amic. Tac, nu recunosc absolut nimic.
Ceva, ceva e, asta e sigur. Dar nu ştiu cum să-mi definesc starea. D’aia am şi băgat-o p’aia cu butoiul cu melancolie. Sună mai omeneşte, parcă.
Cât scriu aici, pe blog, totul e în regulă. Când n-am să mai scriu, va fi clar! Aşa cum s-a întâmplat în prima jumătate a acestui an.
Gata! Închei, iar s-a făcut târziu şi mâine, ştiţi doar, trebuie să-mi duc fetele la şcoală!

Anunțuri

Responses

  1. La inceputul stagiului meu militar, undeva prin toamna lui ’86, cand viata de armata era una de calvar, un coleg de al nostru ne incuraja prin „lasa ca trece si asta”. Si a avut mare dreptate. Viata e facuta sa treci prin necazuri si fericire. Deocamdata, mai trebuie sa astepti putin sa „iasa soare si pe ulita ta”.

  2. Um borcan cu polen proaspat cu miere imbibata in el.
    O lingurita dimineata si la pranz 30 min inainte sa mananci ceva.
    Si desigur apoi o tanara zglobie sa-ti faca si masaj.
    Intineresti.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: