Publicat de: adidobre | Noiembrie 24, 2012

Jurnal de ghetou. Când timpul stă în loc

Era să moară un mit! 60 de secunde au lipsit.
E vineri dimineaţă. Ora 3.00. Tocmai ce am terminat de scris ceva pe blog. Închid laptopul şi mă bag în patul meu cumpărat de la Ikea în primăvară. Pun ceasul să sune la 6.30, dar ştiu că nu mă voi trezi. E verificată treaba! Sunt prea obosit. Butonez televizorul. Casa se învârte cu mine. În câteva minute însă adorm. Şi visez. Dracu’ ştie ce.
Aud telefonul. La început am impresia că mi se pare. Recunosc însă soneria. E Alexandra. La fiecare dintre fetele mele am pus o sonerie diferită, aşa că ştiu când sună Alexandra şi când mă apelează Larisa! „Tati, când ajungi? Ce faci?”, se aude de la celălalt capăt al telefonului. Buimac, cu capul şi cu vezica cât Casa Poporului, îndrug ceva. Habar nu am cât e ceasul. „Mama nu vă poate duce”, întreb, conştientizând, se pare, gravitatea situaţiei. „E în pijama”, îmi spune Alexandra. „Vin acu'”, îi spun Alexandrei şi sar din pat. Într-un minut ies pe uşă. Doar am făcut armata la pompieri. N-am un ban în buzunar şi e ora 7.35. Fetele mele intră la 8.00, iar eu sunt în Mexic. Până în staţia de autobuz îmi fac rapid calcule. Să iau un taxi şi să rog fetele să coboare la scară cu bani luaţi din puşculiţă? Nu se cade. Să-i cer doamnei Anişoara? Mai bine mor! Un „101” tocmai demarează din staţie. L-am pierdut. Un „311” aşteaptă la semafor. „Îl iau p’ăsta”, zic. Pe colţ sunt patru taxi-uri. N-am bani însă. Urc în „311”, iar şoferul parcă ştie că mă grăbesc. Aleargă ca nebunul. E 7.44. Mă dau jos la cimitir, la Postăvarului, şi alerg spre Sălăjan. Sun şi îi zic doamnei Anişoara să le dea drumul fetelor. Să-mi iasă înainte, că de la intersecţie le văd. Nu se poate întâmpla nimic rău. Nu văd fetele. Sun la interfon. Nimic. Sun la telefon. Aud urlete. Închid. Liftul coboară, iar pe uşă apare Alexandra cu două ghiozdane, plus o sacoşă în care are nişte chestii pentru ora de lucru manual. „Unde e Larisa?”, întreb. „S-a speriat şi a fugit înapoi”, îmi răspunde Alexandra.
Apare şi Larisa. Plânsă. Copilul ăsta e incredibil. E de o corectitudine ieşită din comun. Şi-a dat seama că întârziem la şcoală şi a intrat în panică. Mii de întrebări i-au blocat reflexele. Încerc să o scot din starea asta de căcat. Alergăm. „Luăm un 102 şi să sperăm că timpul va sta în loc”, le zic. E prima oară în viaţa mea când întârzi cu fetele la şcoală. Dezamăgirea li se citeşte pe chipuri. E mare. Dezamăgirea! Mare cât… Nu găsesc termen de comparaţie. Casa Poporului sau Casa Scânteii sunt depăşite. „102” nu vine. „Să mergem pe colţ, la cimitir, poate vine un 101. Sau poate un 311”, le spun fetelor şi, din nou, o luăm la sănătoasa. Trec pe „roşu” cu ele de mână. Maşinile se opresc. Nimeni nu claxonează. Incredibil! Apare un nenorocit de „101”. „Pe el”, zic. Ne urcăm. Îmi e teamă să mă uit la ceas. Parcă a trecut o veşnicie de la telefonul Alexandrei. La „Policlinică” coborâm din autobuz, dar, fatalitate, prindem „stop”-ul! În sfârşit se face verde şi fugim. Ne apropiem de şcoală. „Tati, nu mai pot”, îmi zice Larisa. O las mai moale. „Întârziem, întârziem. Asta e”, le zic. Nu le convine faptul că am capitulat în faţa destinului! Ne apropiem de şcoală. Suntem între blocuri, de unde putem auzi, în condiţii normale, soneria de 8.00. Linişte, însă. A sunat, probabil, îmi zic. Intrăm în curtea şcolii. E totuşi agitaţie. Să fi stat timpul în loc? În şcoală nu poţi intra decât după ce laşi buletinul la poartă şi, în schimb, primeşti o chestie de doi lei care cică se numeşte legitimaţie. Ignor amănuntul şi alerg cu ghiozdanele în mâini şi cu fetele pe urmele mele pe culoar. Paznicul, sau bodyguard-ul (că aşa li se spune ăstora acum), stă la vrăjeală cu o mămică. Nu mă vede, e prea captivat de persoana din faţa sa. Fac dreapta, apoi stânga şi urc scările. „Ce etaj? Ce etaj?”, întreb fetele. „La unu, tati”, strigă Alexandra. Ajungem. „Unde e clasa?”. „Pe dreapta. Nu acolo. Mai mergi puţin. Gata. Aici e”, zice Alexandra. Larisa nu mai are grai. Sărăcuţa! În clasă copiii discută între ei. Mă uit la ceas. E 7.59! Nu se poate! Timpul chiar a stat în loc! Fetele ard în obraji. Sunt speriate. Îşi trag sufleţelele şi răsuflă uşurate. Le sărut pe frunte. Se duc cuminţi în bancă.
Plec. Paznicul se uită la mine. Îl salut din mers şi ies grăbit. Dacă mă oprea i-o băgam p’aia cu mămica! Nu mă mai duc să alerg în IOR. Mi-am făcut înviorarea! O sun pe doamna Anişoara şi îi zic că totul e în regulă, că fetele nu au întârziat. Mi se plânge că nu ştie ce e cu fetele. Că sunt agitate. Mai ales Larisa, care în momentul în care şi-a dat seama că întârzie la şcoală, dar mai ales când a realizat că trebuie să meargă neînsoţită, doar cu sora ei, până în intersecţie, s-a speriat. „Oare de ce?”, o întreb pe doamna Anişoara.
Într-o zi, mai mult ca sigur, fetele lu’ tata vor întârzia la şcoală şi cu mine. Cu mama lor o fac în mod regulat. Încerc să le pregătesc pentru acest moment, explicându-le că nu e un capăt de ţară şi nicio tragedie faptul că întârzii la nenorocita aia de şcoală. Nu prea înţeleg ele şi o bagă pe aia: „Tati, nu ne-ai învăţat tu că e urât să nu fii punctual?”. Asta cam aşa e!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: