Publicat de: adidobre | Noiembrie 19, 2012

Dor de Liban

Zilele trecute, mătuşa Violeta, sora mamei, cea care i-a ţinut locul acesteia la nunta mea acum zece ani şi căreia de atunci îi spun mamă, a împlinit o vârstă. Cred că 63 de ani. Nu mai ţin minte exact. Oricum nu contează, mamele nu au vârstă. Aşa sunt mamele. Ele rămân fără vârstă de la naşterea nostră până când sufletele lor urcă la bunul Dumnezeu. Chiar şi după…
Aseară am fumat o narghilea cu Violeta. La o cârciumă libaneză, undeva pe Barbu Văcărăscu. Acolo merg frecvent Amira, fata cea mare a Violetei şi una dintre verişoarele mele favorite, şi Mohamed, soţul ei, un băiat foarte de treabă, originar din Beirut, pe care Amira l-a cunoscut pe Internet. Acum cei doi, Amira şi Mohamed, au doi copii şi formează un cuplu de senzaţie.
Trăgând cu poftă din narghileaua cu aromă de măr, mi-am amintit de Liban. De Joeseph, maiorul de securitate care ne-a stat alături pe toată şederea noastră în Liban, de Amanie, de Roula, de Lina, de George stomatologul, absolvent de Medicină în România anilor 80, de toţi cei cu care am intrat în contact în săptămâna petrecută la Beirut.
Din Liban am venit cu cinci CD-uri de muzică. Muzică libaneză, aleasă de Joeseph, de la un copil sirian, vânzător ambulant, undeva pe străzile din Beirut. Unul nu merge. Celelalte patru însă se aud perfect. Muzica e superbă. Chiar şi acum ascult, în timp ce scriu. Înţeleg unele cuvinte. Cele mai multe melodii sunt de dragoste, aşa că expresii precum habbibi, sadir, mijaria, se aud în permanenţă.
Muzica asta e ca un medicament. O ascult, aşa, ca nebunul. Cred că, într-o zi, am să mă întorc în Liban. Mai devreme sau mai târziu am să fac lucrul ăsta.
Azi, pe Facebook, cineva a postat o chestie, cu prietenia dintre arabi şi evrei, de fapt era un afiş propgandistic, care îndemna mai degrabă poporul palestinian la toleranţă! Mi-am scris şi eu părerea spunând că o pace pe actualul teritoriu al Israelului e practic imposibilă. Am fost combătut cu citate de doi lei, date copy/paste cine ştie de unde, în care mi se spunea că, citez, „una dintre cele mai mari slabiciuni ale omenirii este frecventa cu care se foloseste cuvantul imposibil” sau „Imposibilul este imposibil atât timp cât îl creem. Imposibilul nu este ceva prin sine, este doar lipsa posibilului, posibil pe care noi il excludem prin actiunile noastre egoiste, individualiste si inconstiente de cele mai multe ori”. Ce explicaţii de căcat atunci când nu cunoşti un fenomen, atunci când refuzi o realitate, în primul rând din ignoranţă.
Abdu, soţul Violetei, adică regretatul meu unchi, un om cu care stăteam de multe ori de vorbă până când zorii sau răbdarea mătuşii mele ne trimiteau la culcare, mi-a vorbit mult şi pertinent despre problemele din Orientul Mijlociu. Iar eu, într-o noapte, ca un dobitoc, l-am întrebat, după multe ore de discuţii, deşi înţelesesem tot ceea ce el îmi spusese, când se va încheia şi dacă se va încheia vreodată conflictul dintre arabi şi evrei? Şi mi-a răspuns simplu: „Se va termina şi mâine, dar cu o condiţie! Evreii să plece din Palestina”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: