Publicat de: adidobre | Noiembrie 5, 2012

Jurnal de ghetou. Viaţa e frumoasă. Tabletă de somnambul

Gala lui Bute de la Montreal mi-a schimbat iarăşi fusul orar. Azi noapte am adormit la ora 1.00 şi m-am trezit pe la 3.00. De atunci butonez telecomanda. Am văzut deja două filme. Pun mâna pe calorifer. E rece. Am uitat să vă spun: mi-am luat calorifer. Am calorifer în Mexic! Iar bulangiii ăştia nu dau drumul la căldură. Mi l-am montat pe blat, ca măcar o lună să nu plătesc căldura. Aiurea. N-am avut noroc. Ieri dimineaţă un vecin mi-a zis că până nu se face recensământul caloriferelor, nu pupăm căldură.
Până iarna trecută, în Mexic agentul termic era o necunsocută. Nici nu vreau să ştiu cum au locuit oamenii ăştia atâţi ani. Gândul mă duce chiar şi la chiriaşele care au locuit până acum jumătate de an în „Căsuţa Barbie”, cum îi zic fetele mele cămăruţei din Mexic. Sau poate aşa îmi pot explica în cele din urmă factura de 46 de milioane de la recalcularea consumului de energie electrică pe care o plătesc acum în rate.
La TV e teleshopping. O voce feminină vorbeşte despre o nouă descoperire care ne revoluţionează viaţa. Nouă, bărbaţilor. „Aveţi probleme urinare care vă afectează viaţa? Vă treziţi de mai multe ori pe noapte ca să mergeţi la baie? Sau, mai rău, vă afectează viaţa sexuală? Alegeţi … În sfârşit, în România a ajuns şi …”. Slavă Domnului, nu am probleme de genul ăsta. Cel puţin  deocamdată.
Chestia asta cu teleshoppingul îmi aminteşte de un episod petrecut acum doi ani în Austria. Eram la schi cu fetele. Eu nu schiez, doar fetele şi doamna Anişoara. Într-o noapte am stat câteva ore şi am urmărit ca un tâmpit emisiunile unui canal de teleshopping. M-am distrat de minune văzând cât de dobitoci pot fi oamenii, care cumpără sau, mă rog, se fac că cumpără, produse doar după ce văd, în detaliu, cum funcţionează nişte aparate despre care se spune că sunt ultimele descoperiri ale tehnicii.
E bine în Mexic. Nici măcar frigul nu îmi poate afecta moralul! Cum nu sunt un tip friguros, chiar şi acum stau cu una dintre ferestre rabatate. Am renunţat să mai ies pe hol sau la capătul culoarului să fumez, aşa că dacă am chef de o ţigară, o trag în cameră. Ţiganii de la care doamna Anişoara a cumpărat „garsoniera” acum patru ani şi jumătate la preţul unui apartament cu două camere acum, e compartimentat, aşa că dacă e să afum, afum mai puţin de jumătate. Adică vreo 6 metri pătraţi cât înseamnă dormitorul meu semiconjugal! La postul la care până acum era teleshopping au început ştirile, aşa că am schimbat canalul. Am dat pe VH1. Tocmai ce a început o melodie. Una la modă. Cipic îmi povestea nu de mult că ăsta de interpretează n-a fost încântat de creaţia sa, astfel încât a renunţat să o facă publică. Până la urmă, cică un prieten i-a ciordit-o şi a dat-o la un post de radio şi aşa a ajuns celebră bucata respectivă. Staţi să văd finalul să văd cine cântă. D’aia îmi place VH1. La ăştia ştii mereu cine cântă. Uite că apare: Gotye ft. Kimbra. Aşa scrie. Nu e rea. Prefer însă muzica veche.
În noaptea asta albă am avut o revelaţie. După ce prin visele mele s-a perindat, printre altele, o frumoasă „hostesă” alături de care am primit invitaţii la gala APS-ului de la Ateneul Român de săptămâna trecută, m-am decis să fac o schimbare în viaţa mea! Nu vă spun despre ce e vorba. Vă las să ghiciţi. Cert e că, de azi înainte, nu mai vreau să mă gândesc la ce a fost rău în viaţa mea în ultima vreme. Pur şi simplu nu mai vreau. Aşa, ca să moară de ciudă şi ăia de se bucură crezând că sunt terminat. N-am fost niciodată terminat. Asta ca să-l citez pe prietenul Bute. Singurele evenimente care într-adevăr m-au îngenuncheat în ultimii ani au fost moartea mamei şi, ceva mai târziu, cea a tatei. În rest poate doar am lăsat impresia că sunt la pământ. Nu, n-am fost, chiar dacă nici bine nu m-am simţit când doamna Anişoara m-a uşchit din casă după 13 ani în care mi-am dat silinţa să fiu un bun familist.
Sâmbătă seară, fetele mele, aflate în vizită în Mexic, au refuzat să se întoarcă în Sălăjan. „Tati, noi ne simţim mai bine aici. Şi ce dacă e micuţă Căsuţa Barbie? Nu contează”, mi-au zis ele. Fetele lu’ tata traversează cu bine tranziţia de la o viaţă de familie la una de … nici nu ştiu cum să-i spun. S-au maturizat incredibil în ultima vreme. Asta le va ajuta în viitor. Sper să moştenească şi ceva din pragmatismul mamei lor. Că de la mine s-au ales cu destule, şi bune şi rele. Şi am să le învăţ că viaţa asta e frumoasă chiar şi când îţi vine să-ţi iei câmpii! Tocmai atunci e mai frumoasă.
Uneori mă întreb în ce stare au fost ursitoarele la naşterea mea. Şi de fiecare dată ajung la concluzia că au fost matoale! Altfel nu îmi explic de ce viaţa mea e o aventură perpetuă. Îmi iubesc viaţa şi tocmai de aceea îmi place să scriu despre ea, în ciuda sfaturilor unor apropiaţi, care, am mai spus-o, mă pun la zid pentru „glasnost”-ul meu!
Soră-mea, Lea, fire credincioasă şi persoana căreia probabil îi pasă cel mai mult de mine pe lumea asta, îmi tot spune: „Dumnezeu ne dă ca să vedem cât putem duce. Ne încearcă. O să vezi, că după atâtea necazuri vine şi vremea bună”. Care necazuri? Care vreme bună?
De când ies din casă şi până revin între cei patru pereţi din Mexic nu aud decât oameni plângându-se. Toţi se plâng. De nevastă, de bărbat (după caz), de soacră, dar mai ales de viaţă, de soartă.
Pun mâna pe calorifer. E tot rece. Futu-le muma-n cur de „bagabonţi”! Apropo de calorifer. Mai bine de o lună am pus presiune pe unul care cică montează calorifere. E un tip ce mi-l recomandase administratorul blocului. L-am sunat aproape zilnic, mai ales în ultima săptămână, rugându-l să-mi facă un preţ, să-mi spună când mă poate rezolva. Şi el ba că e ocupat, ba că mă sună, ba că… Şi dacă îl întrebi cum îi merge se plânge probabil că e nasol. Că şi pentru el viaţa e un calvar. De ce dracului nu se sinucid toţi ăştia care pun în cârca destinului toate handicapurile lor şi nu fac nimic altceva decât să se plângă? Ce bine ar fi! Cred că am rămâne vrei 10 milioane în ţara asta şi am duce-o mai bine.
Am fereastra larg deschisă şi nu îmi e frig. Afară a început forfota. Tocmai ce a trecut o dubiţă cu pâine. A alimentat buticurile în Mexic. Începe o nouă zi. Începe o nouă săptămână. Peste câteva ore demarez spre redacţie. Mă duc să scriu ceva despre Bute. Ce băiat! El, nu eu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: