Publicat de: adidobre | Octombrie 22, 2012

Din Găgeni, la Beirut! Jurnal de bord

„Adi, tati, din Găgeni ai ajuns la Beirut! Ce e viaţa asta. Schimbă aia cu Mexic-ul, te rog. Mexicu-ul e doar o etapă în viaţa ta”, îmi spunea acum vreo două ore Iulian Anghel de la Adevărul, ploieştean de-al meu şi coechipier în naţionala jurnaliştilor. Omul chiar are dreptate! Ce o tot dau cu Mexic-ul? Aşa că încerc să schimb.
Telegrafic vă spun că azi, adică ieri (!), am cucerit titlul olimpic la fotbal. Nu e nicio glumă. În plus, am câştigat un argint şi la aruncarea greutăţii!!! A fost fantastic! Am încheiat cu jocurile la Beirut. În următoarele două zile, joi ne vom întoarce acasă, organizatorii ne vor plimba pe la câteva obiective şi ne vor mai vorbi despre „Dialogul Civilizaţiilor”, motto-ul acestei ediţii a Olimpiadei Internaţionale Media.
Libanul e fascinant. Nu e nimic din ceea ce vedem la televizor. La TV e doar propagandă şi diversiune. Pentru mine nu mai e nicio surpriză, chiar dacă azi am auzit focuri de arme! Asta mi-a adus aminte de Revoluţia din 1989.
Mi-am făcut o mulţime de prieteni, aici, în Beirut. Iar oraşul… Oraşul e fabulos. Cu un centru aşa cum n-am văzut în multe oraşe pe care le-am vizitat. Şi nu e „chiciul” din Dubai, de exemplu.
Din păcate, cineva nu are interes ca ţara asta şă-şi revină. Şi ştiu cam cine e acel cineva…
Sau acei cineva.
Aici, în Beirut, oamenii îşi văd de ale lor. Încearcă să trăiască, să-şi facă viaţa frumoasă. Cât mai frumoasă. Şi nu e uşor, credeţi-mă. Sunt însă obişnuiţi cu greutăţile. Libanezii sunt extrem de prietenoşi, de altruişti şi nu îşi plâng de milă. Şi când mă gândesc la faptul că la noi plânsul de milă e sport naţional, mă apucă durerea de cap. Am stat zilele astea de vorbă cu o mulţime de oameni, din toate categoriile sociale. Cu ajutorul lor am descoperit o altă faţă a acestei ţări. O faţă brăzdată de cicatricile trecutului, de rănile prezentului, dar o faţă frumoasă. Mă uitam la ei că, în ciuda celor petrecute în ultimele zile sau a viitorului incert, oamenii ăştia speră. Speră într-un viitor mai bun. Nu vor să-şi părăsească ţara. Au făcut-o mulţi alţii înaintea lor. Sunt plini de respect, de bunătate.
În Liban sunt 18 confesiuni! Ştiu, pare de domeniul fantasicului, dar atâtea sunt. Câtă capacitate să ai să gestionezi un asemenea „balamuc”? Şi asta cu numărul mare de confesiuni e o explicaţie pentru nenorocirile care s-au abătut asupra Libanului.
Nu pot face abstracţie de faptul că locuim într-un hotel de cinci stele (d’alea adevărate!) sau că suntem sub protecţia poliţiei 24 din 24. Peste tot pe unde mergem avem cel puţin trei oameni înarmaţi, care ne supraveghează. Nu bravează, dimpotrivă. Ne sunt prieteni. În seara asta m-am întors din oraş în maşina poliţiştilor. A fost… extraordinar. Să-i vezi cum gonesc pe străzi cu peste 100 de km la oră, cu armele între picioare şi cu capetele scoase pe geam. Uneori circulă chiar cu portierele deschise, făcând semne celorlalţi şoferi să se retragă pe prima bandă sau blocând intersecţii pentru a face loc convoiului de autocare.
Asta cu siguranţa e una dintre marile probleme ale libanezilor. E, totodată, o psihoză, o prejudecată, dacă vreţi. Repet, Libanul nu e cel de la TV. Habar n-aveţi ce plaje frumoase are ţara ăsta, ce hoteluri, ce restaurante, dar mai ales ce bucătărie şi ce oameni.
Dar despre toate astea mâine, după ce mă voi întoarce de la Baalbeck, un oraş antic.

Anunțuri

Responses

  1. nice man boobs! lose some weight, man, you’re too young to let yourself go!!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: