Publicat de: adidobre | August 10, 2012

Noutăţi din Mexic. Se schimbă Mexic-ul!

Visez sau ce dracului se întâmplă? Patru inşi stau la fereastra mea. Iar eu stau la doi. La etajul 2! Au în mâini mistrii. Un al cincilea vine mânuind un ciocan de parcă ar fi Bruce Lee. Mă frec la ochi, mă uit la ceas. E 8 şi ceva. Mă ridic din patul meu cumpărat de la Ikea şi mă îndrept spre fereastră. Nu visez. E chiar adevărat. Patru inşi, de fapt cinci acum, cocoţaţi pe nişte schele ridicate peste noapte sau poate în dimineaţa aia, îşi fac de lucru. „Castore, vino de ia găleata asta”, strigă unul de la parter. „Ce vrei, mă?”, îi răspunde cel căruia i se spune Castoru’. Mă uit la ei. N-au cum să mă vadă, pentru că am tapetat geamurile cu folie, d’aia auto, cumpărată din târg de la Vitan Bârzeşti. Am pus-o ca să mă apere de soare. Deschid fereastra. Doi dintre muncitori se sperie de moarte. „Şefu’, ne-ai speriat rău”, îmi zice unul. „Păi, voi nu m-aţi speriat? Ce crezi? Ce naiba faceţi aici?”, le răspund. „Păi, gata. Ne-am apucat de treabă”, spun toţi în cor. Îi întreb dacă vor câte o cafea. Nu mă refuză. Aşa că dau drumul la butelie şi fac o oală de cafea. Îi servesc la fel ca la cârciumă. Pervazul ferestrei ţine loc de bar. Sunt încântaţi.

Uitasem că acum câteva luni, locatarii din blocul în care locuiesc semnaseră un contract cu o firmă care s-a angajat să reabiliteze imobilul nostru amărât în schimbul acordării permisiunii de a mai ridica peste etajul patru încă două nivele. Adică un al cincilea etaj plus o mansardă. Exact vizavi de fereastra mea, paralel cu blocul meu e un altul. Când l-am văzut prima oară am paralizat. Am zis că singura soluţie să-l facă bine e să-l demoleze. Oamenii care îşi fac veacul în el nu au avut până de curând nici măcar apă. Ţin minte că Primăria le pusese la dispoziţie un container, amplasat la unul dintre capetele blocului, unde locatarii aruncau direct de la etaj gunoiul. Acum arată incredibil. A fost şi el mansardat, reabilitat, revopsit. Ce face tehnica! Mexicul meu începe să se schimbe la faţă. Au fost deja modernizate trei blocuri. Ăsta care e în prelungirea blocului nostru a rămas aşa cum era înainte. În el locuiesc nefamilişti. Nu există niciun proprietar, aşa că băieţii ăştia deştepţi din construcţii n-au avut cu cine să trateze. Cică mansardează, renovează şi vând garsoniereşi apartamente. Nea Nelu, vecinul meu de palier a arvunit deja un apartament, cică are undeva la 50 de metri pătraţi. Îl ia pentru fata lui, absolventă de facultate. Uite că sunt şi oameni cu carte în Mexic. Preţul e în jur de 30.000 de euro. Mult, puţin? Habar n-am.

Şi, uite aşa, de vreo lună şi mai bine, în Mexic e haos. De la 7 dimineaţă şi până înspre seară se dau găuri, se foloseşte picamerul, se izolează pereţii, e praf. Într-un cuvânt, HAOS! Îl refuz până şi pe Tavi Cojocaru, colegul meu, care îmi zice într-o zi să să ţin online-ul de la Olimpiadă de acasă. Prefer să mă duc la muncă. Am aer condiţionat. E linişte. Acasă, de o lună şi mai bine, vin doar noaptea şi plec la prima oră. Rufele le spăl noaptea şi tot noaptea le usuc, făcând de caraulă cu ţigara în gură la capătul holului, pe micuţul nostru balconaş.

Ieri, băieţii au dat penultima mână, pe partea mea de bloc. Am înţeles că se mută pe spate. Plus că mai au balconaşele de renovat, ceva chestii la interior. În toată perioada asta am dormit cu fereastra deschisă, în ciuda faptului că, pe schele, oricine îmi putea intra în casă. Nu mi-a făcut însă probleme. În ciuda renumelui, Mexicul meu, din acest punct de vedere e safe. Cel puţin până acum. N-am avut probleme. Şi, apoi, ce pana mea să-mi fure? Hainele? Televizorul? Draperiile primite în dar de la Cipic?

„Auzi? De ce îţi zic ăştia Castoru’?”, îl întreb pe omul de la fereastră, care îşi face de lucru pe lângă aparatul meu de aer condiţionat, ajuns o epavă după renovarea blocului. „Habar nu am”, îmi răspunde Castoru’. Dinţii lui din faţă, mari, ca de castor, îl dau de gol. Zâmbesc, dar nu îi zic nimic. Îi fac repede o cafea. „Şefu, dacă se poate, fără zahăr”, îmi cere el. Îi spun că şi eu beau cafeaua tot fără zahăr. Castoru’ e, după cum mărturiseşte, născut şi crescut în Bucureşti. Fac ochii mari, pentru că ceilalţi muncitori, ca şi firma la care lucrează, sunt din Sibiu. Castoru’ e o uscătură de om. Se caţără pe schele ca o maimuţă. E incredibil. Stau câteodată şi contemplez munca băieţilor. Nu ştiu cum nu cade vreunul de pe schele. Sunt extraordinari de muncitori. Vorbesc tare, strigă unii la alţii, înjură. „Unde p…a mea e polistirenul?” sau „Unde p…a mea e ăla?” se aude o dată la două minute. Ce băieţi!

M-am adaptat la viaţa din Mexic. Încep să cunosc oamenii. Mulţi sunt chiar ok. Cel puţin vecinii mei de palier, toţi familişti, sunt la locul lor. Îşi văd, în mare, doar de ale lor. Mă uit la ei cât de greu se descurcă. Aici, bărbaţii, femeile care mai au bărbaţi, că sunt şi câteva văduve, lucrează. Ele fac mâncare şi cresc copii. La câteva uşi de mine locuieşte o familie cu patru copii. Nici nu îmi pot imagina cum se descurcă în doar 20 de metri pătraţi… Noaptea, după miezul nopţii, când vin acasă, iar asta se întâmplă destul de des,  la scară e plin. Băieţii joacă fotbal, ori pur şi simplu stau de vorbă. Îi salut, mă salută. Avem o relaţie normală. Acum vreo trei nopţi, în timp ce scriam pe blog, timp de vreo oră şi jumătate, doi tipi s-au înjurat şi ameninţat non-stop! Nu ştiu ce dracului aveau de împărţit. Degeaba însă nu cred că se încinseseră. Când s-au plictisit, au părăsit câmpul de luptă. Probabil s-au dus şi ei la culcare. Cearta trebuie să-i fi obosit teribil.

Am auzit că iarna trecută în bloc s-au băgat ţevi pentru căldură. Nu ştiam de ce am eu două ţevi în perete. Nea Nelu mi-a promis că mă ajută să bag şi eu calorifer. Că cică la iarnă e jale cu curentul. Iar cu calorifer, ei au prins o jumătate de iarnă, stai cu fereastra deschis. Başca faptul că poţi usca liniştit rufe. Apropo de curent. M-am trezit cu o factură de la ENEL în valoare de 4.500 de lei. Dăştia noi! Cei de la ENEL, la care am fost şi în audienţă, spun că nu s-a mai citit contorul de un an, iar acum am de plată 10.000 de kw, diferenţa dintre citirea veche şi cea de acum. Am zis că fac infarct. Am sunat fata care stat înaintea mea aici. A spus  că n-a consumat atâta curent. Ce să mai zic? Vorba unui bun prieten: „Tati, nu ştii cum e? Niciun necaz nu vine singur. Ascultă-mă, însă. Asta e nota de plată. Să vezi că, după asta, ţi-ai revenit”. Doamne ajută!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: