Publicat de: adidobre | August 9, 2012

Piaţa Matache

Am ajuns întâmplător în această dimineaţă în zona Gării de Nord. O bună prietenă venită de la Ploieşti a avut nevoie de mine la primă oră, pentru simplul motiv că nu se descurca prin Bucureşti. La ora 8.00 însă eram deja liber. N-am vrut să mă duc la redacţie. Era prea devreme, aşa că mi-am zis să dau o raită prin Piaţa Matache, ca să văd cum a evoluat perimetrul în ultimii  3-4 ani, de când n-am mai fost pe acolo. Din Piaţa Matache îmi făceam pe vremuri cumpărăturile. Nu stăteam aproape, dar îmi plăcea să merg acolo. În primul rând pentru că e o piaţă veche, cu istorie. Ştiu, şi Oborul e la fel de bătrână, dar, sincer, acolo nu îmi place. În Piaţa Matache descoperisem pe vremuri o fată din Ibăneştii de Mureş, care vindea lactate. Angela parcă o chema. Din Ibăneşti, de fapt din Hodac, era bunica mea, mama mamei. Încă mai am acolo câteva verişoare. De la Angela luam brânză, smântână, toate alea. Nu mai ştiu nimic de ea.

Planurile edilului şef al capitalei au ucis zona Pieţei Matache. Câte argumente mi s-ar aduce, tot nu sunt convins că ceea ce se face acum acolo e ceva bun. Asta e… Nemâncat, am căutat să-mi iau ceva de haleală. Am avut mai întâi poftă de un parizer. N-am găsit însă niciun magazin de mezeluri care să mă atragă. Am intrat în hală, unde jumătate din tarabe erau încă acoperite cu pături, semn că proprietarii, bişnişarii, nu se treziseră încă. Am ieşit după numai câteva minute. Dacă în piaţă bătea vântul, în schimb afară cele câteva terase şi cârciumile găzduite de curţile caselor din zonă erau aproape pline. M-am gândit să-mi iau o bere. Ceasurile erau însă doar puţin peste opt. Totuşi, cum dracului să beau o bere la ora asta? Cu o seară înainte fusesem la Dragoş. Dragoş Mateescu, prietenul meu şi al lui Cipic. Băusem un şpriţ pe nemâncate şi , din această cauză cred, o durere parşivă de cap nu îmi dăduse pace toată noaptea. Chiar şi acum simţeam aşa, o … abureală. O bere mă salvează, îmi zic. Nu era prima oară când un astfel de tratament m-a pus miraculos pe picioare. Aleg o  terasă undeva la margine, înspre clădirea veche a Pieţei Matache. Câteva mese de lemn, cu băncuţe, suspect de curate. Un băiat de prăvălie îşi făcea veacul întorcând la pulpe de pui, mici şi cârnaţi. După ce trec în inventar frigiderul, la preţuri în cazuri ca acestea nu are rost să te uiţi, aleg un Ciuc. Nicio legătură cu originile doamnei Anişoara. Pur ş simplu îmi place berea de Ciuc. Cer o bere. Băiatul mă invită să mi-o iau singur din frigider.  Cârnaţii, care aduc cu celebrii Trandafir de pe vremea lui Ceaşcă, îmi fac cu ochiul. Micii, nu. De altfel mici nu mănânc decât de la bulgarii mei din Titan, cei pe care îi cumpără Cipic de la Godac şi ăia de pe Dealu Negru. Cer şi un cârnat. 8 lei. Cu tot cu pâine şi muştar. Micii sunt 2 lei bucata. Pulpele de pui 7 sau 8 lei, parcă. Mă aşez la masă. E chiar bun! Dacă nu mor în următoarele două ore, dacă nu mă ia stomacul, înseamnă că am fost inspirat. La masa alăturată, patru clienţi fideli sunt deja mangă. Mă uit la ceas. E ora 8.30, iar ăştia sunt deja beţi. Ce băieţi! Pentru ăştia nu există criză, nu există referendum, nu există nimic. Unul dintre ei e desculţ. Şi-a pierdut probabil încălţările astă-noapte pe undeva. Amicii mei fac glume. Unele simpatice, cele mai multe însă total neinspirate. Glumele făcute la băutură sunt de regulă doar glume proaste. Lângă noi, adică lângă terasă, un negustor de pepeni, care îşi anunţă clienţii printr-un mesaj scris pe un carton amărât că produsele sale sunt deosebit de dulci, bate cu un băţ în asfalt. E plictisit. Concurenţa e teribilă la pepeni pe vremea asta. Tocmai de aceea, habar  nu am cum aleg cumpărătorii locul de unde îşi achiziţionează produsele atunci când oferta e generoasă ca în cazul pepenilor. Eu de obicei mă uit la oameni. Dacă e curat, sau dacă mă impresionează cu ceva, atunci gata. O haită de câini, vreo 12-14, fără exagerare, se încinge. Mărul discordiei e probabil vreo căţea în călduri. Cum dracului rezistă maidanezii ăştia la clima din România? Mă întreb mereu asta. Dar uite că rezistă. Vecinii mei se ceartă între ei. Nu ştiu exact de ce s-au luat. Apare un altul. Are o gaură în gât. Vorbeşte, dar nimeni nu îl aude. Dă din mâine şi abia într-un târziu se face înţeles.”Gagarin? De unde să ştim noi unde dracului e Gagarin? Caută-l la Vasile, acolo, pe colţ”, îi zice, plictisit, unul de la masă. Omul cu gâtul găurit pleacă, nu înainte de a mai spune ceva, dar nimeni nu înţelege.

Mai cer un cârnat. De această dată îi zic băiatului ca până la 10 lei să-mi pună nişte ardei copţi. Au şi ardei copţi! Ce tare! Îmi era dor de o cârciumă de piaţă. Pe vremuri, la Ploieşti, era un ritual să tragem pe la cârciuma pieţii ori de câte ori mergeam la cumpărături cu tata. Beam câte un suc, tata n-a băut pe stradă decât maxim o bere, şi plecam. Acolo, la astfel de cârciumi, aflai ce vroiai şi ce nu vroiai. Atâta timp cât bunul simţ, şi, credeţi-mă, există destul de bun simţ în astfel de locaţii, nu era abandonat, totul era în regulă. Am prins mai târziu, în studenţie, prin cârciumile din centrul Bucureştiului adevărate genii, de la care învăţai o mulţime de lucruri. Aici, în Piaţa Matache, cel puţin la terasa mea, nu prea am ce învăţa. Dar nici nu mă simt agresat în vreun fel. La un moment dat, unul de la masa alăturată se ridică şi îmi debarasează masa. E clar, e de-al casei. Îi mulţumesc. Scot un petec de hârtie şi notez câteva versuri ale manelelor care răsună fără milă din boxele amplasate direct pe asfalt. Mă distrează de minune. Am pierdut din păcate hârtia, şi cum memoria nu mă prea ajută în astfel de cazuri, îmi e greu să vă redau. Am vrut să scriu, aici, pe blog, câteva exemple din imaginaţia poporului român. Fatalitate, însă, foaia mea s-a evaporat.

Mă uit la ceas. Mă decid să plec spre redacţie. Mai ales că vecinii mei fac deja glume destul de deplasate. Îşi saltă banca unul altuia, etc… Îl salut pe băiatul din spatele tejghelei. „Să trăiţi”, îmi răspunde el. Mai dau o tură prin piaţă. Pe străduţa care te scoate spre Metrou, câţiva bătrâni, amestecaţi printre ţigani, vând roşii, ouă, până şi săpun de casă. Toate-s de la ţară, aflu de la ei. Toate-s proaspete, zic ei. Mai puţin săpunul. Prin curţile transformate în cârciumi, forfota matinală te determină să te uiţi din nou spre ceas. Cum dracului pot bea oamenii ăştia, aşa, cu noaptea în cap? Şi nu doar o bere…

Mă grăbesc spre redacţie. Peste vreo oră mi-am propus să ţin LIVE cursa de 1.000 de metri de la canoe 2. Băieţii ăia, Mihalachi şi Dumitrescu, cică au şanse la medalii. Apoi mai e un echipaj, la kaiac 4. Mi-am propus să ţin LIVE şi cursa de diseară, de la 200 de metri, în care aleargă Usain Bolt. Dar de LIVE-ul ăsta se ocupă băieţii de la Gazeta sporturilor. Auzi, LIVE la 200 de metri. Doamne, unde a ajuns presa asta…

Anunțuri

Responses

  1. Daca v-ati hotari vreodata sa scrieti o carte in stilul blogului dumneavoastra , as cumpara-o si as citi-o :). Nu pot sa ma laud cu foarte multe carti citite dar de fiecare data cand va vizitez blogul am impresia ca recitesc cartea mea preferata din clasa 9-a , „De veghe-n lanul de secara”.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: