Publicat de: adidobre | August 5, 2012

Jocurile Olimpice

Pe fotoliul din sufragerie încăpeam lejer alături de frate-miu, Edi. Aşa urmăream desenele animate cu Mihaela, de la 7.20 (cred că asta era ora de difuzare), filmele pentru copii, Teleenciclopedia, filmele de la Telecinemateca, transmisiunile sportive.
Era în 1976, la Olimpiada de la Montreal. De asta îmi amintesc ca fiind prima pe care am urmărit-o, alături de frate-miu, din fotoliul aflat în sufragerie, lângă fereastră. Lea, sora noastră, nu avea decât patru ani şi bănuiesc că nu era prea interesată de sport, deşi, la un moment dat, a fost şi ea cuprinsă de acest microb, moştenit genetic.
De un an ne mutasem la etajul 4,la trei camere. Aveam un televizor sovietic, alb-negru. Temp 6 se nume. Pe lămpi, bineînţeles. Eram fascinaţi de Jocurile Olimpice. Stăteam de dimineaţă până seara şi urmăream absolut toate probele. Pe vremea aia România participa în mult mai multe probe decât acum. Şi ce sportivi aveam. Nu am prea înţeles din prima cum de a cucerit Nadia aurul olimpic cu nota 1.00, dar ne-am prins ulterior.
A urmat Olimpiada de la Moscova, din 1980. Ţin minte că o parte am urmărit-o din acelaşi fotoliu aflat în sufrageria apartamentului 17 din strada Găgeni nr. 88, din Ploieşti. O parte am urmărit-o la Piatra Arsă, unde mă aflam în cantonament cu echipa de volei a Petrolului. Acolo, la Piatra Arsă,un coleg de echipă mi-a furat radioul. Era un Sanyo micuţ, verde, ca de armată, absolut superb, adus de tata din Libia. Mi-a fost furat în ultima seară, şmechereşte, din rucsac. Tata s-a supărat şi nu m-a mai lăsat să merg la volei.
Olimpiada din 1984 s-a ţinut la Los Angeles. Deşi de ceva vreme Televiziunea Română nu mai transmitea decât ştiri şi reportaje cu şi despre Ceauşescu, precum şi filme cu tematică, am putut vedea totuşi Olimpiada. Am aflat ulterior că americanii ne-au dat gratis Olimpiada! A fost, aşa, ca o recompensă pentru faptul că n-am boicotat competiţia. Din blocul comunist, noi, Iugoslavia şi China am onorat Olimpiada de la Los Angeles. Restul delegaţiilor din Tratatul de la Varşovia, ca şi alte ţări aflate în sfera de influenţă sovietică, nu au mers. Era să uit! În 1980, la Moscova, americanii nu făcuseră deplasarea. Războiul Rece atinsese cote alarmante în acei ani 80.
Olimpiada de la Seul, din 1988, am urmărit-o la fraţii bulgari. Cam de pe la începutul anilor 80 începusem să ne uitam la ei, pentru că trepăduşii lui Ceauşescu luaseră decizia să reducă la maximum orele de program, precum şi cheltuielile.

Apoi a venit Revoluţia.
N-am mai urmărit Olimpiada alături de frate-miu. De fapt, de mult nu mai urmăream alături de el Jocurile Olimpice. Apucasem pe drumuri diferite.
Paradoxal, de când m-am apucat de jurnalism am urmărit mult mai puţin întrecerile de la Olimpiadă. Urmăreşti mai degrabă rezultatele, pentru a putea scrie apoi la ziar. Scrii de multe ori fără să vezi concursul în sine. Ăsta e adevărul. Plus că, de obicei, ai acolo trimişi speciali. Rămaşii speciali acasă bagă ca Berilă. Ţi se face şi lehamite, pentru că te ajung oboseala şi monotonia muncii, fără vreo legătură cu eforturile sportivilor.
În ultimii ani, din 1990 încoace, Jocurile Olimpice au reprezentat cam singurele ocazii de a spune: „Sunt mândru că m-am născut român”. Cel puţin în cazul meu.
De mai bine de o săptămână mănânc sport pe pâine. Ca pe vremuri! De mult nu am mai stat cu ochii pe Olimpiadă aşa cum am stat pe cea actuală, de la Londra. Am şi scris la greu, mai ales pe Online. Am îmbinat, cum se spune, utilul cu plăcutul. Din păcate, performanţele sportivilor români nu mai sunt cele din copilăria şi din adolescenţa mea.
Explicaţiile sunt multe. Te uiţi în jurul tău şi acestea vin singure. O naţiune dezbinată nu poate avea sporturi de echipă. La cât de egoişti şi de răi suntem, ar fi trebuit să luăm medalii pe bandă rulantă în sporturile individiale. Aiurea… Şi acolo ne săpăm. Singuri.
Iar presa e departe de ce a fost odată. Când în timpul Olimpiadei site-urile ziarelor de sport sunt pline tot cu gigi becali şi cu tot ceea ce face ciobanul, când fotbalul nostru cel de toate zilele pare mult mai important pentru jurnalişti decât performanţele olimicilor, e greu. Greu de tot.
Îmi e dor de Olimpiadele din copilărie, de zilele şi nopţile petrecute cu ochii lipiţi de ecranul alb-negru al bătrânului nostru televizor, aşezat, alături de frate-miu pe fotoliul din sufragerie. Îmi e dor de sportivii ăia care apăreau atât de rar în faţa microfonului. Poate şi asta m-a făcut să-i percep ca pe nişte zei, intangibili.
Acum, olimpicii români stau şi în cap doar ca să apară prin ziare sau la tv. Nici nu mai contează performanţele.
Poate peste patru ani, atunci când sper să nu mai lucrez în presă, voi avea din nou satisfacţia olimpiadelor  copilăriei, când mă uitam non-stop la televizor.

Anunțuri

Responses

  1. „Din păcate, performanţele sportivilor români nu mai sunt cele din copilăria şi din adolescenţa mea.”

    Un adevar trist. Ieri am fost intrebat de fiul meu (are 8 ani si jumatate si urmareste prima olimpiada) daca la editiile precedente Romania a luat „tot atat de multe medalii”. Am cautat prin biblioteca si am gasit (nu stiu cum au scapat nearuncate) doua editii Almanahul Sportul (’85 si ’89). A parcurs cu interes clasamentele pe medalii la Los Angeles si Seul, s-a mirat („ce tari eram atunci”) si a venit de la sine intrebarea : „tati, de ce acum nu mai suntem asa de buni ca inainte ?”. Am incercat sa-i dau o explicatie, vezi doamne, economica, ca nu sunt bani pentru sport…dar am renuntat deoarece nici eu nu mai cred in astfel de justificari puerile…Intr-adevar unde sunt olimpiadele copilariei noastre ?

  2. In 1984 am participart cu fratele meu Sorin la o tombola organizata la servici si culmea ca el a castigat 2 bilete Olimpice la platforma. Parca ieri cautam o parcare cat de cat mai aproape de bazinul Olimpic dar fara un cost piperat. Umblam prin multimea de turisti cautand locul unde am stat si l-am privit pe Greg Louganis castigand aurul.
    Inainte de asta Jocurile Olimpice erau o adictie chiar daca erau filmari mai vechi. Erau imagini din lumea de afara.

  3. Imi pun si eu intrebarea: unde sunt olimpiadele de altadata ? JO 1976 a fost si prima mea olimpiada. Si acum imi aduc aminte festivitatea de deschidere, cum bine imi amintesc finala pe aparate de la gimnastica de la Moscova 1980, chiar si comentariu lui Cristian Topescu. Dupa revolutie, nu am mai urmarit cu interes jocurile olimpice, oare de ce ? Sa fie de vina televiziunea sau schimbarile de dupa ’89.
    Adi, tu scrii mai bine pe blogul tau decat in ziar. Asta ma face sa intru mai des pe aici. Mai vreau astfel de articole.

    • Îți mulțumesc! Spuneai că scriu mai bine aici decât la ziar. E și normal, pentru că aici sunt … acasă. Nu am constrângeri. Tocmai de aceea promit să nu vă dezamăgesc, pe voi, cei care intrați pe blogul ăsta amărât, căutând, probabil, și altceva decât politică, mizerii, can can. Mulțumesc!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: