Publicat de: adidobre | Februarie 26, 2012

Am demisionat de la APS

„Îţi dai seama, în anul 2000, când, vorba cântecului, nu vom mai fi copii, o să am 33 de ani! Mamă, ce tare! 33 de ani! Iar tu 32! O să fim însuraţi, o să avem copii. O să fie frumos? Cine ştie?”, îi spuneam lui Bebe, un vechi prieten din copilărie, nici nu mai ştiu când. Cred că aveam vreo 10-12 ani. Poate mai mult, naiba mai ştie. „Dar dacă o să vină sfârşitul lumii, aşa cum se aude?”, venea răspunsul lui. Eeee, aici mă blocam. Nu prea credeam în chestia aia cu sfârşitul lumii, dar nici indiferent nu rămâneam când o auzeam.
Am trăit într-o lume a respectului. Poate prea mult respect, un respect dus uneori la graniţa umilinţei. Dar o umilinţă frumoasă, izvorâtă din dragoste, din frumos. Tata, de exemplu, a fost mereu domnul Dobre. Aşa îi zicea lumea. Îi mai spuneau unii şi nea Nicu, însă doar dintre apropiaţi. Tata şi-a câştigat respectul prin felul lui de a fi, prin rezultatele muncii lui, prin prestanţa sa. Uneori poate părea dur sau poate chiar aşa era. Eu nu l-am moştenit cu chestia asta. Poate era mai bine să mă fi născut şi eu cu ea. N-am fost niciodată un dur. De câte ori nu mi-au mâncat câinii mămăliga din mână? Altă dată am fugit, încercând prin felul ăsta să scap dintr-o situaţie neplăcută. Altădată am minţit. Da, am minţit. Dar cine nu a minţit? Dacă e să-mi reproşez ceva e faptul că nu am ştiut vreodată să refuz pe cineva. Şi mai e ceva. Că n-am spus de multe ori oamenilor în faţă ce cred cu adevărat despre ei. Am încercat să fiu diplomat, dacă asta e cumva vreun soi de diplomaţie.
Anul 2000 a trecut. Am ajuns, iată, în anul de graţie 2012. La vârsta mea, îmi place uneori să mă raportez la asta, tata avea un băiat la liceu, iar un altul se pregătea să devină liceean. Şi mai avea o fetiţă, de şase ani. Şi era domnul Dobre.
Dacă Papu, aşa cum îi spuneam eu, ar fi prins vremurile astea, ar fi fost Nicu sau Niculaie sau Nae, în niciun caz domnul Dobre, şi ar fi primit mail-uri de la colegi sau şefi în care ar fi fost făcut „ignorant” şi i s-ar fi vorbit pe un ton necuviincios, asta ca să nu zic nesimţit. Sunt convins însă că Nicu, adică domnul Dobre, ar fi reacţionat mai agresiv decât mine. Dar pentru că tata s-a dus de mult şi nu a prins vremurile în care un coleg de doar 20 de ani te dă în aia lui de 5-6 ori pe zi avertizându-te însă că o face din respect şi din dragoste, iar şeful are drept de viaţă şi de moarte asupra angajatului, nu îl mai bag în ecuaţie.
D’ia mi-am dat demisia de la APS.

PS: Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă APS, le spun pe scurt. APS înseamnă Asociaţia Presei Sportive. E o asociaţie care pe vremuri apăra drepturile jurnaliştilor sportivi. Îi reprezenta. Acum nu mai reprezintă, din păcate, pe nimeni. Sau aproape pe nimeni.

Anunțuri

Responses

  1. O demisie este un pas mare.
    Un pas gandit dar care reflecta personalitate si vointa si hotarare.
    Oamenii moi nu demisioneaza niciodata de nicaieri.
    Oameni cu coloana isi urmeaza calea lor in viata si cand apar conflicte ei prefera sa dea demisia decat sa se compromita.
    Felicitari.

  2. eu de vreo 9-10 ani am refuzat să îmi fac legitimaţie.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: