Publicat de: adidobre | Octombrie 16, 2011

Noua Zeelandă – Franţa. Cronică de meci

Ce ciudat pare Auckland-ul după două săptămâni petrecute în insula de sud şi în sud-ul insulei de nord. Ce formulare! Parcă tot Pacificul şi-a trimis reprezentanţi aici. Dar chiar şi-a trimis. Şi nu doar Pacificul, ci şi India, şi China. Hotelul în care stăm, undeva în apropiere de aeroport, e al unor indieni! Lăsăm bagajele şi ne grăbim să mergem la meci, la Noua Zeelandă – Franţa. E a treia etapă în faza grupelor la Cupa Mondială. Iar noi plecăm acasă. Stăm uneori şi ne întrebăm dacă nu cumva era mult mai nimerit să venim după faza grupelor în Noua Zeelandă. Să prindem marile confruntări din sferturi, din semifinale, iar, ca supliment marea finală. Am vrut să fim patrioţi, să fim alături de echipa României. Nu îmi pare rău. Asta-i marfa, alta nu am!
Până în centru luăm autobuzul. Cipic a vrut să închiriem o maşină pentru 24 de ore. Până la urmă am ales autobuzul. În spatele meu se află un tânăr cuplu de francezi. Mai sunt aproape 9 ore până la meci, dar lumea se îndreaptă spre zona din apropierea lui „Eden Park”.
După două staţii, se mai urcă nişte francezi. Perechi, perechi, „cocoşii” se adună. Nu se cunosc între ei, fac cunoştinţă de abia acum, în autobuz. Două femei cântă „La Marseillaise”. Intră în cor alţi câţiva francezi. O fac în surdină, ca să nu îi deranjeze pe ceilalţi pasageri. Toată lumea se uită însă cu admiraţie la ei.
Coborâm aproape de centru. Sau, mă rog, aşa am crezut noi. Dau fuga la Media Center pentru a-mi lua acreditarea. Şi ca să vedeţi ce a însemnat organizarea RWC 2011 la neo-zeelandezi, ascultaţi!
„Bună ziua! De unde se ridică acreditările, nu vă supăraţi, mulţumesc”, zic. „De la intrarea J, dar numai după ora 16:30”, îmi spune o voluntară între două vârste, zâmbindu-mi în acelaşi timp aşa cum ştiu să o facă doar ei, neo-zeelandezii.
Mă duc totuşi să văd unde e intrarea j, ca să nu bâjbâi mai târziu. „Bună ziua! De aici se ridică acreditările? Da? Vă mulţumesc, vin după 16:30”, zic. „Nu e nevoie, le puteţi lua şi acum, oricum cred că sunteţi ultimul care nu şi-a ridicat acreditarea”, mi se răspunde. „Mulţumesc! O întrebare. Se poate vedea la centrul de presă meciul România – Anglia?Ştiţi, e de la 6 seara. Franţa – New Zealand e de la 20.30”, zic, plin de speranţă. „Nu, în nici un caz, nu se poate vedea. Căutaţi altă locaţie. Poate un bar, sunt multe în zonă”, mi se răspunde, fireşte, cu zâmbetul pe buze.
Risc, şi la 17.45 sunt la stadion, după ce cotrobăim cârciumile şi facem câţiva kilometri buni pe străzile din Auckland. Meciul România – Anglia nu era difuzat doar la centru de presă, ci şi la casele de bilete şi pe cele două imense tabele de marcaj de pe „Eden”. Iar episoade de genul acesta, despre organizarea RWC 2011 de către neo-zeealndezi, v-aş mai putea povesti. Dar să revin la cronica mea de meci.
Suporterii neo-zeelandezi şi cei francezi beau cot la cot în barurile din Auckland, Parcă se cunosc de o viaţă, dar, cei mai mulţi, se văd acum pentru prima oară în viaţa lor.
Imaginaţia fanilor depăşeşte orice imaginaţie! Descopăr personaje dintre cele mai trăznite, Asterix, Obelix, Ştrumfii sunt şi ei aici. Este extraordinar. Într-un bar îşi fac apariţia câţiva suporteri farncezi din zona Pirineilor Orientali, de la Marius Tincu, de la Perpignan. Sunt îmbrăcaţi în galben şi roşu. Sunt catalani!
Ca să intre cât mai multă lume pe „Eden”, organizatorii au mai ridicat un sector la una dintre tribune şi la o peluză. Schelele metalice sunt acoperite cu prelate frumos colorate, ca să  nu dea urât.
Intrăm pe „Eden”. E fabulos. De la centrul de presă, printr-o imensă vitrină de sticlă, aflată în spatele buturilor din stânga cum te uiţi la meciurile de pe „Eden Park” la televizor, vezi tot ce se întâmplă pe arenă. Ne uităm la TV la masacrul de la Palmerston North. Anglia marchează eseu de eseu. Ai noştri sunt resemnaţi. Sunt cu gândul acasă deja. Sau poate la meciul cu Georgia, victimă sigură în realizarea obiectivului nostru „îndrăzneţ”, o victorie la RWC 2011. Normal, în faţa Georgiei!
Ies de la cabine jucătorii celor două formaţii.  Se încălzesc. Daniel Carter exersează loviturile de pedeapsă, drop-gol-urile. Nu îmi vine să cred că am ajuns să-l văd de la doar câţiva metri! Iată-l şi pe Richie McCaw! Ce băiat! Piri Weepo aleargă de zor, alături de un preparator fizic. Din când în când cei doi vorbesc. Jerome Kaino, uriaşul Jerome Kaino, se încălzeşte şi el. Febleţea mea, Sonny Bill Williams e doar rezervă azi, dar e prezent şi el pe gazon. Fug în tribună, la locul meu. Vreau să simt atmosfera de pe „Eden” şi să văd „extratereştrii” de dincolo de vitrină.
Am un loc bun, pe primul inel, aproape de centru. În faţa mea o groază de fete frumoase. N-am văzut toată Noua Zeelandă timp de două săptămâni câte văd acum. Multe au copii în braţe. Misterul e dezlegat rapid: sunt nevestele jucătorilor francezi! Cobor treptele , aproape de teren. E zona în care se încălzesc francezii. Le lipsesc câţiva oameni de bază. Presa îi bănuieşte pe francezi că vor să piardă deliberat pentru că, făcându-şi calcule au ajuns la concluzia că traseul e mai bun dacă evită locul I în Grupa A. Poveşti! În primul rând nu baţi Noua Zeelandă. Apoi… Ale dracului calcule!
Jucătorii intră la cabine. Mai sunt câteva minute. Un puşti de origine maori, mai mult dezbrăcat, suflă într-o cochilie. Doar mimează. Semnalul e difuzat de cei care asigură sonorizarea stadionului. E acelaşi ritual dinaintea fiecărui meci de la RWC 2011. Echipele sunt invitate pe gazon. „Eden Park” se cutremură. Ceva mai devreme, când au fost citite echpele de start, asistenţa se isterizase la auzul a două nume: Daniel Carter şi Richie McCaw. Este incredibil cât de iubiţi sunt cei doi în Noua Zeelandă. Cei doi sunt, fiecare, Messi, Hagi şi Rooney la un loc. Nu zic Maradona, ar fi prea mult! Carter e iubit foarte mult de tineri şi în special de tinere. Vezi postere cu el în chiloţi sau în maiou peste tot în Noua Zeelandă. Carter face reclamă la lenjerie bărbătească! Blocurile din centru sunt pline de astfel de reclame. La McCaw e altceva. E şi dragoste şi respect, în cantităţi egale. Astă-seară, Richie joacă pentru a o suta oară în naţionala All Blacks.
Se aud cele două imnuri. Franţuzoaicele din faţa mea cântă alături de copiii lor imnul Franţei. E uluitor. Sunt copii de doar trei-patru ani, dar ştiu măcar câteva versuri din „La Marseillaise”.
Se aude imnul Noii Zeelande. Cântă toată lumea. În spatele meu, o femeie îşi strânge la piept fiul. Nu are vârstă. E o legumă, care nu realizează absolut nimic… Mama lui l-a adus într-un cărucior, acum îl ţine în braţe, iar el stă pe spate şi cască într-una. Imaginea mă copleşeşte.
Piri Weepo dă tonul la Haka, iar eu nu mai rezist şi încep să plâng ca prostul! E prea mult.
Publicul numără ultimele 10 secunde şi meciul începe. Franţa începe tare. Noua Zeelandă nu iese din propria jumătate în primele 8-9 minute, dar atunci când o face o face bine. Mijlocaşul Adam Thomson marchează primul eseu.
Partida e de departe cea mai frumoasă văzută până acum la RWC 2011. Franţa se ţine tare şi pierde mai mult decât onorabil. Mergem la conferinţa de presă, acolo unde antrenorul Marc Lièvremont şi căpitanul Thierry Dusautoir par relaxaţi. Poate ştiu ei ceva. Îi şoptesc lui Cipic: Tati, ascultă-mă. Francezii vor juca finala şi o vor juca tot cu All Blacks. Să vezi atunci meci.
Urmează conferinţa de presă a gazdelor. Vin căpitanul Richie McCaw şiantrenorul  Graham Henry. Acesta din urmă parcă latră când vorbeşte. McCaw w calm. Faţa sa arată ca cea a unui pugilist bdupă un meci de 12 reprize pentru titlul mondial. Zâmbeşte, îi salută pe jurnaliştii cunoscuţi, îşi cântăreşte vorbele, e fantastic. Cred că încă e sub influenţa ceremoniei de după meci, atunci când întrega naţiune, prin cei 60.000 de reprezentanţi ai săi trimişi pe Eden Park, l-a aplaudat pentru meciul cu numărul 100 în tricoul All Blacks.

Merg apoi la vestiare, unde descopăr namilele care s-au înfruntat timp de 80 de minute. Toţi jucătorii Noii Zeelande sunt la costum. Arată extraordinar. Francezii sunt în trening.

A fost seara în care am stat alături de Daniel Carter, de Richie McCaw, de Tony Woodcock, Keven Mealamu.

PS: Această cronică de meci am scris-o la momentul respectiv, dar doar în mintea mea. M-am hotărât să o postez pe blog după victoria din semifinale a Franţei.

Anunțuri

Responses

  1. 🙂 Bine ati revenit acasa!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: