Dubai. Din Jurnalul Noua Zeelandă

Fac poze. Una după alta, ca paparazzi, ca nebunul. Nu îmi vine să cred ochilor! Clădiri decupate parcă din filme SF se înalţă până, hăt departe, în înaltul cerului. Şoferul taxi-ului se uită ciudat la mine. Cred că e sătul de turişti, dar eu sunt unul special. Cipic râde. Vine aproape în fiecare an în Dubai şi îl cunoaşte ca pe Bucureşti. Face pe ghidul: „Uite, aici e cutare. Acolo e cutare”.
Multe clădiri le recunosc din fotografiile văzute pe net, prin cărţi, pe la TV. În stânga, cum mergem spre Jumeiraj, se vede Burj Khalifa. Îţi taie respiraţia. Are 828 de metri… „E cea mai înaltă construcţie din lume”, spune şoferul.
Cartiere rezidenţiale, maşini de lux, metrou suspendat, clădiri unice (nu sunt două la fel)! Incredibil. În zare, pe mâna stângă, observ silueta lui Burj al Arab, cel mai luxos hotel din lume. Ştiu că vom ajunge lângă el, dar îi fac câteva poze, aşa, din inerţie.
Taxi-ul ajunge la Jumeirah Beach Hotel. Patru oameni sar asupra maşinii. Nu sunt bişniţari şi nici aurolaci, ci angajaţi ai hotelului. Mai au să ne sărute mâna! În rest le-au făcut pe toate. Nu sunt umili, ci deosebit de respectuoşi. Nu sunt exageraţi, ci normali. Bagajele dispar. Aveam să le revedem în cameră câteva minute mai târziu. Noi intrăm în recepţie, unde ne întâmpină alţi angajaţi ai hotelului. Facem formalităţile şi urcăm. E ora 9:00 dimineaţa, dar oamenii ne-au primit în hotel. Nu ne-au zis că ziua de hotel începe la 12:00 sau la 14:00. Mai mult, ne-au spus că putem merge să luăm micul dejun.
Stăm la etajul 11. Camera e absolut senzaţională. Peste absolut tot ce am văzut până acum în toată viaţa mea. Vederea e la mare. De altfel, toate camerele de la Jumeirah au vedere la mare. Burj al Arab e la doi paşi. Sub fereastră, care e de fapt întreg peretele exterior, se văd piscinele, plaja… E ca în „O mie şi una de nopţi”, varianta 2011!
Mergem să luăm micul dejun. Uit de oboseala drumului, fac abstracţie de cele 45 de grade de afară, mă îmbrac frumos şi fug, alături de Cipic, la restaurant. Alegem, din mai multe locaţii, un salon pe plajă. Nu mi-am închipuit că la un mic dejun poţi avea atâtea variante de mâncare! Bucătărie japoneză, arăbească, europeană… De toate.
Apoi mergem la plajă. Nisipul arde. Marea e fierbinte. Îţi face mai mult rău. Înot până pe insula lui Burj al Arab!
Încercăm să facem poze. Suntem prea aproape de el, lucru care ne distrează teribil.
Îmi amintesc de documentarele de pe Discovery despre Dubai şi despre Burj al Arab. Iar acum le văd cu ochii mei. Mulţumesc, Doamne!
Mergem la piscină, acolo unde se vorbeşte doar ruseşte! Apa e rece. Ai jacuzzi, unde apa e fierbinte, ai cascadă de trei metri şi bar în apă. Spui doar numărul camerei şi comanzi ce vrei. Nici nu te mai gândeşti că la plecare trebuie să plăteşti.
Încă de la sosirea pe Aeroportul din Dubai, deşi era dimineaţă, i-am dat mesaj Andreei. Andreea, stewardesa de la Emirates, fata frumoasă din Sălăjan cu care am călătorit pe ruta Bucureşti – Dubai la dus!
I-am scris un SMS şi din Auckland. I-am spus că venim. Mi-a răspuns că ne aşteaptă, că îşi ia liber. Dar acum răspunsul întârzia.
Până la urmă, Andreea ne-a sunat. Ne-a fost ghid toată seara, iar noi ne-am revanşat vorbind româneşte, spunându-i bancuri, invitând-o la restaurant, şi cumpărându-i un cadou de ziua ei.
Am fost la cel mai şmecher Mall din Dubai. Acolo unde poţi să cumperi tot ceea ce îţi trece prin cap şi poţi lua masa privind prin vitrină la oamenii care schiază pe o pârtie mai tare decât cea a lui Copos de la Poiana Braşov. Mâncăm miel! Bem un vin alb şi vorbim. Din când în când mă ciupesc, să văd dacă nu cumva visez!
Ceva mai devreme am dat o fugă în piaţa de aur, ca să caut câte un lănţic pentru fete. Plus un medalion. Înainte să plec de acasă, le-am întrebat pe fete ce să le aduc din excursia mea. „Tati, vreau un lănţic de aur cu o inimoară drept medalion”, mi-a zis Larisa. Alexandra a vrut la fel. Altădată îmi cereau o jucărie! Se vede că au crescut!
Era să uit. Ne-am plimat cu Metroul! Unul de suprafaţă. Are însă şi câteva staţii sub pământ. E greu de descris. În primul rând, Metroul în Dubai nu are conductor sau şofer! E teleghidat. La sugestia Andreei, am luat bilete la „Gold”, adică un fel de clasa I, ca să stăm în faţă, să avem cea mai frumoasă privelişte. Staţiile de metrou sunt închise, pentru ca aerul condiţionat să-şi facă treaba. Când sosesc în staţie, uşile vagoanelor se „pupă” cu cele ale staţiei, astfel încât pasagerul să nu sufere din cauza căldurii. Din staţie şi până la obiectivul de care e legată staţia, pentru că staţiile nu sunt puse aiurea, circuli printr-un tunel cu aer condiţionat!
Sunt obosit. Ne luăm la revedere de la Andreea şi mergem la culcare. Intrăm în cameră. Lumina de veghe e aprinsă. Televizorul, o plasmă de un metru în diametru, e pe un canal de muzică, care se aude în surdină. Paturile sunt făcute, papucii sunt lângă pat, pe noptieră e o ciocoloţică, avem şi o sticlă de apă, iar la baie ne aşteaptă periuţele de dinţi! Toate astea, graţie angajaţilor hotelului!
Mai zăbovesc puţin la fereastră. Mă uit la Burj al Arab cum îşi schimbă culorile la câteva minute. Şi adorm.
Ne trezim, ne facem bagajele şi mergem la micul dejun. Dau o tură prin cameră. Portofelul e la vedere. La fel şi telefonul şi paşaportul şi acreditarea la Cupa Mondială, pe care vreau să o port la gât până acasă. Aşa, din mândrie. Am fost singurul jurnalist din Sud-Est-ul Europei prezent la Cupa Mondială din Noua Zeelandă! Cipic râde de mine, dar nu înţelege ceea ce simt eu. Iau portofelul şi îl pun bine.
Mâncăm la restaurantul de la parterul lui Jumeirah. E incredibil ce oferă oamenii ăştia. Aleg numai specialităţi. Gust din brânză albastră! Da, aţi auzit bine „blue chees”! Aşa scria şi chiar aşa arăta. Rămân singur la masă, mai mult, aşa să studiez. Angajaţii, cei mai mulţi din India, Pakistan sau Balgladeş, robotesc fără încetare. Sunt angajaţii perfecţi. O tipă, la vreo 32-35 de ani, îmbrăcată în costum bleumarin, îi supraveghează. Femeia pune însă mâna, cum se zice, şi debarasează, stă de vorbă cu turiştii, îi încurajează şi le vorbeşte frumos subalternilor. Şi când mă gândesc la cum se comportă şefii la noi, ca nişte stăpâni de sclavi…
Intru în vorbă cu „şefa”. E nemţoaică, din Frankfurt. O cheamă Marina şi e de şase ani în Dubai. Îmi spune că trăieşte o experienţă fabuloasă. O cred. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva, dacă mă simt bine. Îi spun că sunt jurnalist, iar ea face ochii mari. Îmi întinde mâna, după care pleacă. Strânge câteva farfurii de la o masă unde tocmai a fost luat micul dejun, apoi adună ce pe podea un şerveţel rătăcit.
La recepţie, surpriză! Descoperim o româncă, din Târgu Mureş.
Cei de la hotel ne pun la dispoziţie o maşină, un Volvo superb. Scot aparatul şi fac poze!
Plecarea din Dubai e infinit mai uşoară decât sosirea. Bag bagajul de cală pe la „Bussines”! Apoi merg în „free shop” să-i iau doamnei Anişoara un parfum. Mi-a trimis un sms, la insisteţele mele, cu numele parfumului. Nu găsesc portofelul, dar, spre norocul meu, ca să  nu mă fac de râs, găsesc 100 de euro în buzunarul de la piept.
Intru însă în panică. Tocmai eu, care în viaţa mea n-am pierdut ceva să pierd portofelul, chiar acum. Oboseala bat-o vina! Golesc rucsacul şi … nimic. Îi zic lui Cipic: „Tati, e la hotel. Sigur. Când am coborât la masă era la vedere şi l-am acoperit cu ceva, să nu stea, aşa, să-l vadă toată lumea”.
Dăm telefon la hotel. După 15 minute, oamenii ne anunţă că în cameră nu e nimic şi ne asigură în acelaşi timp că, dacă portofelul meu ar fi fost în cameră, acolo ar fi rămas. O sun pe Andreea, care sună şi ea la hotel.
Mă împac cu gândul că am pierdut portofelul în care aveam buletinul, permisul de conducere, două carduri goale şi vreo 700 sau 800 de euro. Nu mai ţin minte exact.
Tot de la Cipic am învăţat să nu plâng după bani. „Dă-i în mă-sa”, îmi zice el. Şi îmi aduc aminte de vorbele regretatului Valeriu Mihăilescu, bunul nostru prieten: „Profesore, bani are şi ţiganii”.
Şi am plecat spre ţară, via Istanbul.