Publicat de: adidobre | Martie 13, 2011

Japonia

E trecut de miezul nopţii. Abia m-am întors de la Maternitatea Giuleşti, unde bunul meu prieten, Ciprian, e de gardă. Din solidaritate, m-am dus cu laptopul la spital ca să vedem împreună Oltchimul. Aşa cum l-am văzut, pe barba lui, săptămâna trecută, live, chiar de pe parchetul sălii din Râmnicu Vâlcea.

Beau un whisky. Un J&B, primit de la Ciprian. M-am uitat un pic la Barcelona… Am navigat pe net… M-am gândit la maşina pe care doamna Anişoara o vrea zilele astea. Trebuie să scăpăm însă de Bambina, şi va fi foarte greu. Nu că nu e o maşină bună. Sau poate tocmai de aceea. Bambina face parte din familie. Ori de câte ori aud că vrem s-o vindem, fetele plâng!

Am băgat la greu week-endul ăsta. Pentru gloria siteului http://www.evz.ro! Degeaba, nimic nu îmi poate scoate din cap ceea ce am văzut la tv în ultimele zile. Spuneam uneori, chiar şi aici pe blog am impresia, că nimic nu mă mai poate impresiona. Am văzut atâtea grozăvii în ultimii ani. Am trăit atât de multe drame. Uneori, mă drogam cu ideea că oricum nu am ce face în anumite situaţii, că asta e viaţa…

Ce văd însă de zile bune la tv, m-a şocat. Încerc să văd cât mai puţin, pentru că nu e nevoie de prea multe imagini pentru a-ţi da seama prin ce trec japonezii în aceste zile. Unul dintre cele mai educate popoare din istoria omenirii a fost lovit de Apocalipsă. Pentru că asta e, Apocalipsă.

Tot aştept ca cineva să spună: „Gata, a  fost un trucaj. V-am speriat, doar. Am vrut să vă arătăm cum ar putea fi”. Dar, nu… Nimeni nu zice nimic. Iar imaginile sunt mereu altele. Îmi vine să plâng. Mă rog pentru oamenii ăia care au învăţat să trăiască pe sârmă, ca urmare a unei educaţii şi a unei discipline pe care noi, românii, nu suntem capabili nici măcar să ni le imaginăm.

Cei mai mulţi dintre noi privesc cu detaşare. Scuipă în sân şi rostesc eternele cuvinte: „Să fie la ei”.

Îmi vine să plâng, dar nu cred că ar ajuta pe cineva. Încerc să mă pun în pielea celor care au supravieţuit cutremurului, pentru că, să zicem, e ceva obişnuit acolo, dar au fost înghiţiţi de ape. Surpriză. La asta nici măcar ei, cei mai disciplinaţi oameni ai planetei, nu se aşteptau. Nu reuşesc să conştientizez, orice ar fi… Degeaba… Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Nu din solidaritate, ci dintr-o culpă sinistră. De ce ei?

Mă uit la tv. Pe CNN, pe BBC, pe Euronews. ProTV-ul a mai pus ceva în plus la măsurătorile făcute de japonezi. Aşa, ca să fie ei, ca întotdeauna, mai cu moţ. Degeaba cel mai tare în seismologie din România e în direct cu Esca şi îi spune acesteia şi celor care se uită la protv că apropierea lunii sau soarelui de planetă n-are nici o treabă cu ceea ce s-a întâmplat în Japonia, că românii nu trebuie să-şi facă griji. Panica trebuie cultivată. Sunt prezentate extrem de agresiv ştiri apocaliptice… Nu le ascult. Lucrez de atâţia ani în presă şi doar ştiu cum se fabrică ştirile.

Mă frec la ochi, mai beau ceva şi sper să mă trezesc din coşmar. Degeaba. Aceleaşi imagini. Şi iar intru în pielea celor năpăstuiţi şi nu înţeleg nimic.

Am crezut că sunt trecut prin multe. Că nimic nu mă va mai impresiona. Văd atâtea zilnic. Citesc multe. Aud la fel de multe. Necazul celei mai instruite populaţii din lumea (Doamne de ce nu m-am născut acolo?) m-a copleşit. M-a lăsat fără grai. M-a lăsat fără lacrimi şi îmi pun aceaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi atunci când a murit mama, şi când s-a dus tata, şi când s-au prăpădit Cătălina şi Valeriu… Şi nu găsesc niciun răspuns.

Îmi dau însă seama cât de norocos sunt. Că trăiesc, că pot merge mâine la serviciu, că pot reveni acasă la fetele mele, care chiar dacă acum sunt bolnave sugur îşi vor reveni.

Şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că trăiesc. Şi încerc să nu mă mai plâng, să nu mă mai cert cu nimeni, să fiu om. Ăsta sunt eu, nu pot gândi altfel…

Aveam zece ani când România a fost zguduită de ultimul mare cutremur. Ţin minte că după acel 4 martie 1977 am văzut pentru prima oară cu adevărat şi, cred, pentru ultima oară, ceea ce înseamnă solidaritatea la români.

Am strâns lucruri pentru sinistraţi, am donat, doar eu, 50 de lei. Mi-i dăduse mama, bine înţeles. Ştiţi ce însemna pe vremea aia 50 de lei? O bancnotă cu Al. Ioan Cuza pe ea! Mult. Mă şi gândeam: „Dacă eu am dat atât, cred că alţii au contribuit cu şi mai mult”.

În general nu dau de pomană. Şi asta pentru că am destule cunoştinţe, rude, cu mari lipsuri. Şi încerc, ca o prioritate, să îi ajut mai întâi pe aceştia. Dacă însă va apărea şi cea mai mică cale de a-i ajuta pe japonezii loviţi în aceste zile de cele mai mari grozăvii de care am auzit vreodată nu voi ezita. Oamenii ăia chiar au nevoie de ajutor.

Anunțuri

Responses

  1. […] e doar un articol de blog. O poză, tzac-pac!, trei vorbe si gata postarea. În schimb, textul lui Adi Dobre se vede clar că-i muncit, documentat jurnalistic, aduce informatie, e muuult mai mult decât […]

  2. O clipa mondiala foarte dificila.
    Mama Natura doar si-a flexat muschii si ne-a aratat iar puterea ei.
    Acest eveniment ma duce cu mintea la imagini pastrate din 1907 cand California a avut parte de un asa val. Da, pe atunci omenirea locala era o mana de aventurieri in ceva adaposturi de scandura.
    Oricum toti vom invata ceva din acest mare apocalips abatut asupra japonezilor. Legi se vor schimba si noi standarde vor aparea.
    Si in toata aceasta suferinta vezi acte de compasiune si umanitate si te intrebi „Eu ce as face? Eu ce sa fac?”
    Uite ei ce fac. http://news.yahoo.com/s/yblog_thelookout/dog-in-japan-stays-by-the-side-of-its-ailing-friend-in-the-rubble


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: