Publicat de: adidobre | Decembrie 6, 2010

Sfântul Nicolae

De Sfântul Nicolae, tata punea telefonul pe masă, ca să-l aibe la-ndemână. Făcuse cerere la Telefoane sau dăduse ceva şpagă, nu mai ţin minte, ca să ne pună fir lung la telefon. Fără o relaţie, stăteai lipit de telefon acolo unde ţi-l montaseră oamenii. Pe hol, de obicei.

Şi ziceai sărut mâna. Alţii aşteptau ani în şir instalarea unui post telefonic. Ţin minte doi vecini care au aşteptat până a venit revoluţia şi abia atunci, cu chiu, cu vai, cu blesteme, au avut şi ei telefon fix.

Nu îmi mai amintesc exact ce primeam de Sfântul Nicolae. Ţin minte, aşa cum am spus mai devreme, că tata stătea la masă cu telefonul lângă el. Suna telefonul ca la Gara de Nord! Ştiţi cum e: ziua de naştere o ştiu doar apropiaţii. Pe cea de nume o ştie toată lumea. Şi cum de ziua numelui nu se invită, ci se aşteaptă oaspeţi, nu vreau să povestesc ce era la noi de Sfântul Niculae. Acelaşi lucru se petrecea şi de Sfinţii Constantin şi Elena. Mama era Eleana…

„Aveţi o convorbire cu Ibăneştiul de Mureş”, striga centralista în receptor. „Da, da, mulţumesc”, răspundea tata. „Nicule, să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi fericire. Să-ţi vezi copiii mari”, se auzea glasul tuşei Lena, al tuşei Fira, al unchiului Petre. Dumnezeu să-i odihnească. Suna apoi Reghinul, de unde tuşa Măriuca şi Sorina îi urau tatei toate cele bune. Ardealul era din partea mamei! Plus Boldeşti-Scăieni, unde se stabilise soacră-sa, adică mamaia! Suna Valea Călugărească, neamurile tatei. Apoi prieteni, fini, cumetrii, colegi de serviciu.

Îl invidiam pe tata de Sfântul Niculae! Era atât de cunoscut, de preţuit. Poate unii sunau şi din interes. Poate… Confirmarea preţuirii de care s-a bucurat pe parcursul vieţii am avut-o la moartea lui, când a venit o mulţime de oameni, deşi nu avuseserăm timp să-i anunţăm pe toţi de tragica veste.

De Sfântul Nicolae mă gândesc la tata. Înainte nu mă puteam bucura. Acum o fac, totuşi, pentru fetele mele, care aşteaptă, ca orice copil zilele de 6 şi 25 decembrie încă de la începutul anului.

Fetele mele i-au scris lui Moş Nicolae sau, mă rog, Niculaie, aşa cum scria de fapt în certificatul de naştere al tatei, o scrisoare. Ştiu că părinţii trebuie să le dea bani celor doi Moşi, altfel nu se poate! Au cerut un Lego. Dorinţă indusă de mine, trebuie să recunosc. M-am săturat de păpuşi care fac pipi, câini inteligenţi, care ling sau răspund la fluierat, etc, etc. „Tati, aveţi deja 6 ani şi ceva. Gata cu păpuşile. E casa plină, cereţi moşilor ceva util”, le-am zis.

Iar fetele lui tata, Ana Larisa şi Maria Alexandra, m-au ascultat. Aseară n-am mai avut noi, ăştia mari, răbdare, aşa că ne-am grăbit să le punem cadourile lângă cizmuliţele curăţate de mine, bine-nţeles. Ce ochi au făcut! Ce reacţie extraordinară au avut atunci când au văzut cizmele acoperite de cadouri! Sunt bucurii unice şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru ele. Nu se compară cu nimic! Parcă m-am revăzut pe mine, pe frate-miu Edi, pe surorile mele, Lea şi Andreea, atunci când descopeream pe hol, în ghete, cadourile de Moş Nicolae. Sau Niculaie, mă rog!

Nu mai ţin minte ce găseam în ghete. Dulciuri cu siguranţă. O carte, probabil, un „Nu te supăra, frate”, un „Piticot”. De astea îmi aduc aminte. Nu era mare lucru. Habar nu aveam câte eforturi făceau ai noştri ca să ne pună ceva în ghete de Moş Nicolae şi sub brad de Moş Crăciun. Sau Moş Gerilă, mă rog!

Îmi propusesem ca anul acesta să-mi fac un cadou de Sărbători. Mă gândisem la un I-Phone. Mi s-a pus pata, deşi, cei care mă cunosc ştiu, nu dau doi bani pe telefoanele mobile. Dacă sună şi are o agendă, e destul pentru mine. Am renunţat la I-Phone! Prefer să le iau fetelor ceva de Crăciun. Îşi doresc un play station. Sper că am scris corect. Ideea tot eu le-am dat-o! N-a fost greu să le conving să renunţe la banalele jucării. Le-a surâs ideea, mai ales că fetele lui tata, Ana Larisa şi Maria Alexandra, chiar îşi pun mintea la contribuţie. Încep să gândească mai mult decât m-aş fi aşteptat. Sincer, am crezut la un moment dat că toata viaţa vor rămâne bebeluşi, cu vorbele lor simpatice şi farmecul lor incredibil.

Apropo de asta. Aseară, înainte ca Moş Nicolae, adică doamna Anişoara, să le pună cadourile în ghete şi pe lângă ele, am învăţat cu fetele mele poezia primită de la grădiniţă pentru serbarea de Crăciun. Am rămas stupefiat cât de repede au putut să reţină. Dumnezeule, copiii ăştia sunt ca nişte bureţi. Din păcate, prea puţin „exploataţi”. La un moment dat, Alexandra mi-a luat foaia din mână şi mi-a zis: „Eşti şmecher? Recită acum”. Şi jur, m-am încurcat!

Anunțuri

Responses

  1. da, nu se mai ureaza acum cu un telefon, ci cu un mesaj pe facebook. Deh, si lumea creste la fel de repede precum fetele voaste !

  2. Ma bucur pentru tine…pentru ca te simt cat esti de fericit ca tatic…sa-ti traiasca fetele…si tu sa traiesti sa te poti bucura de ele ani multi de acum incolo

  3. Playstation… eu cand eram mic primeam guma Turbo 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: