Publicat de: adidobre | Noiembrie 15, 2010

Chef de muncă la români

Prietenul Ionel Preda, alias Johnny, cel care are „Pub Lusitan”, îmi povestea că a dat anunţ la ziar pentru ospătari, bucătari, etc. Johnny mi-a spus câteva poveşti de-a dreptul terifiante despre ceea ce poate face un om atunci când îi ajunge cuţitul la os. Uneori, chiar dincolo de os…

Johnny e un tip cinstit, care devine familiar cu interlocutorul înainte ca acesta să răspundă. Îl ia direct cu „tu”, îi prezintă lucrurile aşa cum sunt, salariul, programul, locaţia cârciumii, una, fie vorba între noi, extrem de ponosită în comparaţie cu ceea ce a făcut Johnny al meu la „Pub Lusitan”. Cel de la capătul firului îşi dă seama cu cine are de a face şi poate tocmai de aceea acceptă totuşi un interviu pe Praşilei 86, lângă stadionul Rocar.

Iar la Johnny au venit zilele trecute fel de fel de oameni. Ca de obicei, Johnny, băiat bun, îi alege pe ăia răi. Ăsta e cusurul lui, nu se pricepe la oameni. Oameni care îşi spun povestea vieţii în 10 minute, pigmentând-o cu lacrimi, şi care dau asigurări că s-au născut într-o zodie ghinionistă, dar extrem de cinstită, se schimbă după angajare. Vorba lui nea Dan Voicilă: „Băieţi, după angajare, o lăsaţi mai moale”.

La Johnny, la „Lusitan” au venit zilele trecute fel de fel de oameni. „Domnu’ Adi, a venit o fată care ştia trei limbi străine. Era îmbrăcată frumos. Mi-a zis că a lucrat într-o bancă. Sincer, mi-a fost ruşine de ea… Ce să-i ofer? I-am zis că o mai caut, dar nu i-am mai dat niciun telefon”, îmi povestea Johhny.

Am întâlnit în viaţa mea mulţi oameni harnici, care, vorba proverbului, sfinţeau locul. Unul, cu siguranţă numărul 1, a fost tata. Tata ne-a învăţat să tragem la jug, să ne respectăm munca, colegii, subalternii, superiorii. Tata n-a fost un fraier. A fost unul dintre cei mai buni meseriaşi. Nu avea şef decât la şedinţele de partid. Se enerva cumplit însă când se lovea de proşti. Îi ura, mai ales că  mulţi erau simulanţi.

Am lucrat alături de mulţi oameni care respectau munca în esenţa ei. Am întâlnit şi indivizi care fugeau de muncă ca dracul de tămâie. N-am fost niciodată prietenul lor. Poate şi de aceea nu am foarte mulţi prieteni.

Nu dau de pomană. Asta e o regulă învăţată de mult. Nu mai ştiu dacă de la tata sau de la altcineva. Prefer să strâng şi să-mi ajut rudele sărace, sau să îi dau Leei, soră-mea cea mare (mai mare decât Giancluca). Lea se duce la biserică, îşi face drum pe la familii nevoiaşe, care nu cerşesc, dar primesc ajutoare.

În ultimii ani am văzut atât de mulţi puturoşi, încât cred că la acest capitol suntem campioni mondiali. Preferă să-şi plângă de milă, calitate de bază la români, decât să meargă la muncă. Şi slavă Domnului, e de muncă în ţara asta. Mie uneori îmi e ruşine să spun ce salariu am. Dar nici nu mă plâng. Am o vorbă: „Ştiu că am de luat, nu de dat”. M-am eliberat de povara banilor. Altfel ajungi robul lor…

Zilele trecute am fost să-mi iau anvelopele de iarnă de la Izvoarele, de la bulgari. Le lăsasem la Florin, prietenul meu, în ziua de Florii. Am intrat în sat pe la ora 12:00. Ziua! Cârciuma din centrul satului era plină. Până şi şeful de post era la datorie! Iar Florin nu găseşte un om în tot satul care s-o ajute pe mama lui, bătrână şi bolnavă…

Am văzut oameni care dorm pe sub maşini, în ghene, în canale, dar nu ar da Bucureştiul pe un acoperiş la ţară, unde să-şi ducă demn existenţa. D’aia nu dau de pomană.

Într-o seară, la tv, am urmărit un material despre un cetăţean african, ajuns mai mult sau mai puţin întâmplător pe meleagurile noastre. Omul şi-a deschis o afacere, ceva amenajări exterioare. Se plângea de muncitorii români: „ba se duc la ţigară, ba la toaletă, ba sunt în pauză. Nu ştiu ce să le fac… Cred că am să aduc oameni de la mine, din Sudan”. Aşa, din Sudan era omul, uitasem.

Pe vremuri, înainte de 1989, partidul te lua de pe stradă şi te trimitea la muncă. Aşa erau vremurile. Îţi găsea un loc de muncă, unde, dacă aşa îţi era gena, te fofilai.

Comunismul a învăţat mulţi români să fie puturoşi. Erau fabricile care munceau în gol, care produceau pe stoc, fără nicio comandă, iar treaba se făcea de mântuială. Muncitorul venea la muncă şi încă din minutul 1 o dădea pe o tablă, pe una mică, etc. Românul era preocupat mai degrabă de ce să bage în traistă la sfârşitul zilei de muncă. „Să duc acasă, la copii”, suna placa! Comunismul ne-a mutilat nu doar destinele, ci şi calităţile, performanţele. „Capitalismul” ăsta de după 1989 a fost doctoratul pentru mulţi dintre chiulangiii lui Ceauşescu, transformaţi peste noapte în şmecheri.

„Tati, de ce ne spui mereu că trebuie să muncim ca să avem bani? Doar tu ne-ai spus că Gigi Becali n-a făcut bani prin muncă”, îmi spun fetele mele. Şi, jur, că mă pun în încurcătură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: