Publicat de: adidobre | August 23, 2010

23 August

„Astăzi sărbătorim întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste! Insurecţia armată de la 23 August!”, suna anunţul oficial. Pe ăsta mi-l amintesc din şcoală.

23 August era pe vremuri una dintre puţinele zile libere ale românilor. Şi cu toate astea, erau mulţi români care înjurau ziua de 23 august. În primul rând pentru că erau obligaţi să participe la defilarea din centrul oraşului, acolo unde, în cele din urmă tot cu happy-end o dădeai la pace. Participanţii sfârşeau prin a fi vedete locale. Dacă te mai vedeau şi rudele la televizor, chiar erai cineva! Uitai de chinul repetiţiilor şi de banalitatea evenimentului în sine.

Repetiţiile pentru sărbătoarea de 23 august reprezentau angoasa acelor vremuri. Zile în şir de repetiţii, chiar şi pentru simpla defilare (parcă mai aud şi acum zbierătul agitatorilor: „stângul pe toba mare, stângul pe toba mare, ţine cadenţa!”). Am defilat şi eu o dată, cu echipa de juniori a Petrolului, în grupa fratelui meu, Edi, care îl avea antrenor pe regretatul Gheorghe Florea. Aveam o minge în braţe şi aşa am defilat. Cred că era prin 1975 sau 76.

În provincie, defilarea de 23 august, era, în mare, o imensă caterincă. În Bucureşti era nasol. Defilarea din Bucureşti, care de regulă avea loc pe Bulevardul Aviatorilor, era transmisă în toată ţara, la televiziunea şi la radioul public. Din auzite, ştiam că se muncea pe brânci pentru ca totul să iasă bine. Mai ales în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, când dictatorul înnebunise, iar cultul personalităţii atinsese culmi inimaginabile.

De altfel, însăşi insurecţia armată din copilărie nu mai era aceeaşi spre sfârşitul anilor 80. Comuniştii confiscaseră toate sărbătorile. Ei făcuseră tot. Şi 23 august şi 1 mai, până şi ziua femeii!

După defilare, românul pleca la iarbă verde. Noi tot la iarbă verde, pe terenul de fotbal. Cu părinţii! Jucam contra lor, de multe ori reuşind să-i batem.

Am prins, copil fiind, defilările adevărate, cu armată, cu tot tacâmul. Mama ne trezea devreme, defilarea de la Bucureşti începea pe la 8.00-8.30 parcă, iar noi ne instalam în faţa televizorului. Aşa ne-am petrecut multe zile de 23 august. Rar mergeam în oraş. Tata găsea întotdeauna un motiv să-i prostească pe cei de la serviciu şi se fofila. Era forma lui de protest.

„În acest moment, prin dreptul tribunei oficiale, trec sportivii clubului Dinamo Bucureşti”, se auzea vocea crainicului TV, după care începea o înşiruire a marilor performanţe realizate, sub atenta grijă a PCR, de fotbaliştii, canotorii, gimnaştii, luptătorii, pugiliştii clubului Dinamo. Am dat un exemplu aiurea. Auzeam ceva mai târziu: „Iată-i şi pe sportivii clubului Metalul Bucureşti” sau „Mecanică fină”, etc. Pe la final veneau şi muncitorii. Nu se mai ţinea „stângul pe tobă”, ci se mergea în turmă, în haos!

Îmi amintesc şi acum ultima defilare de 23 august sub privirile lui Nicolae Ceauşescu. În 1989, fireşte. Eram deja student. Pentru prima oară, defilarea a avut loc pe „Ştirbei Vodă”, cu sensul spre Academia Militară. Ceauşescu a luat loc la balconul „Muzeului de Istorie”, încă nefinalizat, dar, în linii mari, gata. „Muzeul de Istorie” e clădirea de pe Splai, de la Eroilor, care imediat după Revoluţie i-a fost agăţată o pancartă pe care scria „Casa Radio”! Acum s-a ales praful de acea clădire, care în 1989 era aproape gata…

Aceea a fost ultima Sărbătoare de 23 august. Una tristă, mulţi români defilând pe burta goală. Asta cu burta goală era valabilă mai ales în provinicie. În Bucureşti lumea se mai descurca.

În seara asta, înainte de somn, le-am explicat fetelor cum stă treaba cu 23 august. Sau, mai degrabă, cum stătea. Nu ştiu ce au înţeles, mai ales că eu sunt omul amănuntelor. Am pornit de la defilarea de 23 august şi am ajuns la Tratatul de la Bucureşti din 1812, când Rusia ne-a luat Moldova dintre Prut şi Nistru, botezată de ei Basarabia. Şi le-am povestit fetelor de Antonescu, de Mihai, de Carol al II-lea. Când vor creşte vor înţelege, iar numele, datele pe care eu le spun azi nu vor părea străine. Pentru că, indiferent ce vor spune alţii, eu vreau ca fetele mele să ştie istoria adevărată a României. Nu aia alternativă prezentată în şcoli astăzi.

Mulţi se întreabă de ce aşteptau totuşi românii cu interes 23 august, ori 1 mai. În condiţiile în care săptămâna de lucru era de 6 zile, nu de 5 sau 4 şi 1/2 ca azi, o jumătate de zi liberă după defilare era aur. Erau unii care iubeau aceste zile, pentru că, deşi munceau la repetiţii, erau scoşi din producţie. De 23 august şi de 1 mai, după 1982, în magazine se mai aducea câte ceva. Ce trist era să vezi cum se călca lumea în picioare pentru un pui sau pentru un salam…

Anunțuri

Responses

  1. Mestre, se facea o foame in Bucuresti de te … pe tine… Cine nu avea rude la tara, sa se aprovizioneze de-acolo cu haleala, chiar murea de foame. O sa tin toata viata minte cozile infernale, de sute de persoane, la tacimuri. Coada se facea in spatele macelariei, nu in fata =)) Ca sa nu se vada urit din strada. La un moment dat – iti dai seama ca a fost ocazie unica in toti anii aia, daca eu imi aduc aminte asa clar – am stat la o coada salbatica pentru nes, la bacanie. Sareau tiganii pe capetele multimii, ca sa ajunga in fata. La 5 ani ma duceam dimineata, tiriind sticlele dupa mine, la coada la lapte. Ehei, ce vremuri… Spre final, totul capatase accente de exterminare in masa: piinea, uleiul, salamul, untul – totul era pe cartela, se socotea in zeci de grame pe cap de locuitor. Mor pe idiotii care spun acum ca era mai bine pe atunci. Astia probabil ca furau…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: