Publicat de: adidobre | Ianuarie 3, 2010

Ce e căsnicia?

Postarea asta, recunosc, e urmare a unei discuţii pe care am avut-o mai devreme cu doamna Anişoara. Dânsa susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că (virgulă) căsnicia e o luptă canibalică, pentru putere, între cei doi parteneri. Nu de la început, se-nţelege. Şi asta pentru că, la începuturi, există, vrând nevrând, amorţeala aia de-i zice dragoste. Sau, mă rog, cum i-o zice. Promisiuni, jurăminte, etc. Apoi, cică, intervine lupta pentru putere, canibalică pe alocuri, vorba doamnei Anişoara. O luptă în care fiecare încearcă să-şi revendice cât mai mult. Cât mai mult din dragostea puradeilor, acolo unde ei există, cât mai mult din aprecierea inclusiv a socrilor, acolo unde aceştia mai trăiesc. Încerc să înţeleg acest canibalism de care vorbeşte doamna Anişoara şi pe care, mărturisesc, uneori îl simt chiar pe pielea mea! Nu sunt însă de acord cu ea. De ce? Din principiu. Mai devreme am vorbit despre familie. Acum vorbesc despre căsnicie. Mare responsabilitate mi-am luat! Tot mai mulţi dintre cunoscuţii mei, şi asta o spun cu regret, se despart. La început totul a fost bine: flori, giugiuleli, excursii, declaraţii de dragoste, cadouri, etc, etc, etc. Şi, dintr-o dată, gata! Nu mai merge, cică… Păi, cum nu mai merge? „Tati, ai auzit de incompatibilitate?”, sunt întrebat. „Am auzit”, răspund, fără însă a înţelege miezul problemei. „Păi, vezi, asta e! INCOMPATIBILITATE, tati Adi!”. Sincer, nu înţeleg. Adică, înţeleg termenul, că doar nu sunt prost, dar nu înţeleg cauza.

Înainte de 1989, multe relaţii pasagere se finalizau în faţa ofiţerului stării civile şi a preotului. În sută la sută din cazuri, mireasa era gravidă. Nici nu mai conta cu cine! Acum, când ai libertatea de a alege, de a experimenta, de a nu te grăbi, chiar, credeţi-mă, nu mai înţeleg cum vine treaba cu incompatibilitatea. Vorbeam mai devreme despre familie. Se poate concubina. Nu te obligă nimeni să te căsătoreşti. Vrei copii, atunci responsabilizează-te. Înainte de 1989, măsurile contracepţionale erau limitate. De avort nici nu se putea vorbi. Puşcăria scria pe tine. Dacă nu cumva, în cazul femeilor, chiar moartea. Acum, când lumea s-a schimbat, jur, nu îi înţeleg pe cei care, având „n” posibilităţi, îşi complică existenţa. Dacă şi-ar complica-o doar pe a lor ar fi în regulă. Dar nu şi-o complică doar pe a lor…

O fi căsnicia aşa cum zice doamna Anişoara, o luptă canibalică. Dar pentru ce dracului? E unul n-am această problemă. De ani buni, am o existenţă monotonă: serviciu, casă, serviciu, piaţă, etc, etc. Din când în când, încerc să alung monotonia prin fel de fel de idei de a petrece puţinul timp liber avut la dispoziţie. În limita bugetului. În mod normal, reacţia „jumătăţii” ar trebui să fie pe aceeaşi lungime de undă. Dar ce te faci atunci când nu e? Când tu eşti pe ultrascurte, iar ea pe medii, sau, mai grav, pe lungi! Când tu nu îi mai cumperi flori, ca să faci economie, iar ea îţi reproşează când îţi e lumea mai dragă că ai deranjat-o pe maică-sa la nu ştiu ce reuniune de familie de acum nu ştiu câţi ani? Păi să nu îţi iei câmpii?!

E greu de înţeles schimbarea de atitudine pe care o au unii faţă de cei cărora, nu cu mult timp în urmă, le-au jurat credinţă. Cred că numai ei, cei implicaţi în relaţie, adică maxim două persoane (nu mama, nu tata, nu amanta sau amantul – cu atât mai mult ei), ştiu exact cum stă treaba. Poate, vorba doamnei Anişoara, intervine acest canibalism, de care mi-a spus ea mie ceva mai devreme. Altfel nu înţeleg cum perechi, relaţii, ce păreau indestructibile, cad pradă unei simple ploi de vară. Nu înţeleg cum perechi ce n-au fost nevoite să-şi construiască cuiburi apelând la credite îşi scot ochii, mai rău decât ciorile. Nici nu ştiu dacă ciorile îşi scot ochii, dar exemplul ăsta mi-a venit.

Singura explicaţie, i-am spus asta şi doamnei Anişoara, e vechea mea placă. Nu poţi convieţui cu cineva în pace, dacă nu există respect. Nana, mama bunului meu prieten Christian, fiica Mamei Pica, mi-a spus că toată societatea germană e bazată pe respect. Şi când a spus asta, s-a referit inclusiv la familie. Cred că asta n-avem noi românii. N-avem cultul pentru acest sentiment, care e respectul. Nu ne respectăm între noi în societate, nu ne respectăm între noi în familie. Nu ne respectăm în niciun fel. Asta e cea mai gravă crimă a tranziţiei, lipsa de respect. Şi atunci când respectul dispare, orice e posibil. Orice e rău. Avea dreptate doamna Anişoara când spunea că totul se limitează la canibalism. Tot o formă a lipsei de respect e şi asta!

Anunțuri

Responses

  1. la multi ani

  2. casnicia ar trebui sa fie asa cum am vazut eu la parintii si bunicii mei, asa cum i-am vazut eu tinindu-se de mina si mergind in aceeasi directie, asa cum i-am vazut vorbindu-si cu respect unul altuia, comunicind cu multa prietenie si intelegere unul fata de celalalt pina in ore tirzii din noapte in timp ce eu si sora mea dormeam in cealalta camera , transformandu-si iubirea care i-a unit cindva in ceva mult mai profund si indestructibil. Ma intreb si eu: Oare de ce nu pot spune ce e casnicia, ci doar cum ar trebui ea sa fie, de ce oare sunt confuza la aceasta virsta la care ar trebui sa stiu sa raspund la astfel de intrebari ?

  3. Ti-am urmarit evolutia,de cativa ani,si marturisesc ca in general eram incantat de nivelul tau, de abordare,de finetea si adincimea gandurilor tale, curate ,cinstite.Azi, am citit un articol despre tine, scris de altcineva, si cred ca am ajuns sa inteleg ,,fenomenul CRACIUN”.TOT asa ,in VIATA, ADRIAN E. CRACIUN.

  4. BUNA mamy. cred ca stii cine iti scrie aceste randuri. nu stiu ce comentariu sa fac, sau ce sfat sa-ti dau ,poate unchiul ar fii putut sa-ti dea un sfat bun, dar el a plecat de sase ani intr-o lume mai buna, acolo unde s-au dus si dragii tai parinti. Tu ai dreptate ca fara respect intr-o casnicie nu faci nimic si asta din prima zi, mai ales cand se fac concesi numai din parte unuia, iar celalalt va cere din ce in ce mai mult fiindca asa este obisnuit sau asa a vazut la parinti lui (ei). Mi-as fi dorit sa ai o casnicie asa cum am avut-o eu timp de 30 de ani cu unchiul, dar nu se stie ce iti rezerva viitorul in tot cazul se spune ca speranta moare ultima.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: