Publicat de: adidobre | Decembrie 6, 2009

Moş Niculaie

Am scris aseară pe blog mai bine de o oră. N-am băgat de seamă că îmi căzuse netul, iar când am vrut să salvez, s-a dus dracului tot. Aşa că d’aia am rămas tot cu magazinul Petrolului ca ultim post.

Trecuse de 12 noaptea. Cadourile fetelor erau deja în ghetele pe care singure le-au spălat şi le-au dat cu cremă („Tati, le-am vopsit”, mi-au spus ele încântate), când mi-am amintit de tata. Astăzi, de Sfântul Nicolae, la Ploieşti, telefonul ar fi sunat fără încetare. Pe vremuri, în ziua de 6 decembrie, moş Niculaie Dobre şedea la masă cu telefonul lângă el. Cu telefonul fix, se înţelege. Atunci îmi dădeam seama cât de respectat era tata. Erau momentele în care îl preţuiam şi mai mult. Era ziua în care tata era atât de bine dispus încât îi mărturiseam toate păcatele din ultima vreme: note mici, conflicte cu vecinii, probleme amoroase. În plus, îi ceream bani. Ţin minte că primele ghete de fotbal, din cele cu crampoane pe filet, le-am luat cu bani primiţi de la tata într-o seară de Sfântul Nicolae. Nu putea să ne refuze. S-ar fi făcut de râs în faţa musafirilor.

Într-o situaţie normală, adică fără sfinţi de sărbătorit, tata m-ar fi refuzat. Uneori elegant, alteori direct. Întotdeauna vroia ceva în schimb. Vroia de la mine, pentru că vorbesc în numele meu, mai multă seriozitate, mai multă maturitate, mai multă disciplină. Şi atunci mă recompensa. Fără să vreau, l-am copiat. Şi eu încerc să le responsabilizez pe fetele mele aşa cum făcea tata cu mine. Să înţeleagă faptul că banul se câştigă greu, că, în viaţă, trebuie întotdeauna să dai ceva în schimb. Poate la alţii e altfel.

Sunt urâte sărbătorile fără cei dragi. Fără mama, fără tata. Încerci să te obişnuieşti cu lipsa lor, dar nu reuşeşti. Sfârşesc prin a mi-i aminti, cu bune, cu rele, aşa cum erau ei. Poate n-au fost cei mai buni părinţi, dar, cu siguranţă, s-au străduit să fie. Uneori reuşeau, alteori nu. Abia acum îi înţeleg. Abia acum, când ei nu mai sunt, le simt cu adevărat lipsa.

Spun asta ca să mă audă şi cei care nu îşi preţuiesc părinţii. Cei care cred că e uşor să creşti un copil, să munceşti până la epuizare pentru un salariu de cele mai multe ori prea mic pentru nevoile zilnice. Cei care au uitat de părinţi deşi ei, fizic, încă mai există.

Aseară scriam cu un pahar de whisky lângă mine. Un „Techears” primit de la fratele meu Edi. Am zâmbit când m-am gândit la tata, la ce figură ar fi făcut el dacă m-ar fi văzut cu un pahar de whisky alături. „Mama voastră de derbedei, ţuica de prune nu vă mai place!”. Asta ar fi fost reacţia lui. Om umblat, tata fuma Kent ori Lark încă din anii ’70. Era un timp deschis, dar în acelaşi timp destul de naţionalist. Ţinea foarte mult la tradiţii. Accepta tot ce era nou, dar nu era foarte entuziasmat.

Dacă ar mai fi trăit, tata s-ar fi dus azi la vot şi ar fi scris o înjurătură pe buletinul de vot, aşa cum făcea înainte de 1989! Ar fi fost scârbit de tot ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă în România. Ar fi cerut azil politic undeva la ţară, nu înainte de a-şi rezilia abonamentul la „Gazeta sporturilor”. Mi-ar fi zis, cu siguranţă: „Auzi, tată, tu îl cunoşti pe Tolontan, ăsta? Da? Atunci spune-i vreo două din partea mea, pentru că a târât cel mai vechi ziar de sport din România în cel mai mare rahat postdecembrist. Politica asta a dat peste cap ţara asta. În 1989 am crezut că am scăpat de politică în ziarele de sport, dar a trebuit să vină 2009 şi să retrăiesc acele vremuri. Să vă fie ruşine tuturor ziariştilor de sport. V-aţi făcut de râs”.

Aşa mi-ar fi zis tata. Şi aş fi putut să-i dau vreo replică? Mă tem că nu. Ce să-i spun despre interviurile cu Băsescu şi Geoană din „Gazetă”, pe care, sincer vă spun, nici măcar nu le-am citit. Ce să spun despre apariţia redactorului şef al respectivului ziar în emisiuni exlusiv politice? Ce să-i spun? Nimic.

De la moartea mamei, ziua în care se sărbătoreşte Sfânta Elena, la un loc cu Sfântul Constantin, e zi de doliu. De mai bine de 11 ani, în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena nu sun, nu felict pe nimeni. Acelaşi lucru se întâmplă şi de şase ani încoace pe 6 decembrie. Nu ştiu dacă e bine. Poate e un mod egoist de a-mi trăi durerea, dar n-am încotro.

Anunțuri

Responses

  1. Nu reuşesc să pricep în totalitate de ce eşti atât de vehement în privinţa celor două interviuri politice publicate într-un ziar de sport. Vrem, nu vrem, politica românească e în tot şi-n toate. La noi sportul are strânse legături cu politica, din păcate. Ai uitat cumva de scandalul Ridzi şi de contribuţia Gazetei şi a lui Tolontan la demascarea neregulilor? Câtă vreme politicul nu apare zilnic în paginile ziarelor de sport, e ok.

  2. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, Adi! Au crescut copii de toata isparava. Cel putin pentru partea masculina bag mana in foc! Asta doar pentru ca pe fete nu am avut placerea sa le cunosc, inca!

  3. Adi , iti inteleg tristetea cand stii ca nu ii mai ai aproape , insa da-ti un pic seama : in felul in care vorbesti despre parintii tai , ei iti sunt inca mai aproape decat le sunt altora parintii in viata. Cred ca intelegi ce vreau sa spun.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: