Publicat de: adidobre | Noiembrie 16, 2009

La medic

În România, decât să ai nevoie de un medic, mai bine te duci direct la preot. Dar nici în ăştia văd nu mai poţi avea încredere. Dar, măcar, preotul îţi ia banul şi te-a rezolvat definitiv.

Eram în primăvara anului 1977, puţin după cutremur. Trecuseră câteva săptămâni de la nenorocire. Vacanţa de primăvară dura atunci două săptămâni. Chiar în duminica din mijlocul vacanţei, Petrolul juca acasă cu Minerul Gura Humorului. Era anul în care Petrolul meu reuşea să promoveze după patru ani în B. Am plecat de acasă cu frate-miu. Tata era în spital. Nu mai ţin minte exact din ce motiv. Am ajuns la stadion prin minutul 5 şi abia am găsit loc la una din peluze, sub tabelă. Scorul era deja 1-0 şi aşa avea să rămână pânăla final. Tot cu 1-0 bătusem şi în tur. Am mâncat nişte seminţe, de bostan parcă. După meci, ne-am oprit, conform ritualului pe „Latină”, unde se juca odată handbal. Pe zgură. Acolo le-am văzut prima oară pe fetele de la Dorobanţu, care aveau să promoveze la un moment dat. Tot pe terenul de pe strada Latină l-am văzut pe Puia, unul dintre cei mai buni handbalişti pe care i-a avut Ploieştiul vreodată şi care n-a vrut niciodată să trădeze Petrolul Teleajen. Şi a ajuns rău, din câte ştiu.

Încă de pe „Latină” mi s-a făcut rău. Abia m-a dus fratele meu, Edi, acasă. Mama nu era. Plecase la spital, la tata. Când s-a întors m-a găsit sub covor, chircit de o durere nebună în zona abdomenului şi chinuit de friguri. A încercat să mă facă bine, cu ce avea prin casă. N-a reuşit. M-a luat de mână şi m-a dus la „Boldescu”, la spitalul de copii, nu departe de noi, culmea, aflat pe drumul spre stadionul Petrolul. M-a consultat un doctor, care era de gardă. A zis că n-am nimic. La întoarcere, pe o străduţă din ţigănie, o babă mi-a dat de deochi. Nici n-a vrut să îi ia bani mamei. Dar nici bine nu m-a făcut.

Luni rău… Din nou la doctor. Consultaţii, dezbrăcat, îmbrăcat. „Copilul n-are nimic”, era replica dată mamei, care vedea cum copilul ei se stinge. Marţi la fel. Marţi seară, tata a ieşit din spital. Poate şi d’aia mi-am revenit puţin. „Ia uite-te la Prâslea. A înviat din morţi”, glumea tata. Joi după-amiază, mama şi cu tata m-au dus la Cina, la Policlinica nr. 3, aproape de Şcoala 23, unde învăţam. Un doctor, Milota se numea, le-a spus că am infecţie la rinichi şi că trebuie să mă interneze. În altă situaţie, mama nu m-ar fi internat, mai ales că era seară. M-a dus însă la „Boldescu”. Acolo, consult de rutină, la internare, făcut de medicul Valentin Sentenai. Se spunea atunci despre el că e cel mai bun chirurg din Prahova. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dacă mai e în România. M-a trimis în salon, după care i-a băgat pe ai mei în cabinet şi le-a spus: „Unde aţi ţinut copilul ăsta până acum? Are peritonită! Apendicele e spart deja şi abdomenul lui e plin de infecţie”. Şi domnul doctor Sentenai a hotărât să mă opereze chiar atunci.

Eram în salon. Deja legasem prietenii şi îmi descoperisem un tovarăş de joacă, Dănuţ, vărul lui Marius şi al Roxanei Calalb, vecinii de la parter, care avea mâna ruptă. Nu găsise niciun copac prin Bucureşti, de unde era de fapt, şi a bătut drumul, doar era vacanţă, până la Ploieşti, ca să facă pe Tarzan. Spitalul era plin de Tarzani! Celebrul film, cu Johnny Weissmuller, tocmai ce rula la televiziunea română, iar toţii puştii României parcă înebuniseră. A venit o asistentă şi m-a zis că trebuie să facem o poză. Auzi, o poză! Când am intrat în sala de operaţii, mi-am dat seama. Deşi aveam doar 10 ani, nu eram un fraier. M-au dezbrăcat şi mi-au făcut o injecţie în spate. În câteva minute mi-a amorţit partea de jos a corpului. Nu mai avusesem până atunci senzaţia aia. Una de tot rahatul! După cinci minute, însă, amorţeala s-a dus. „E din cauza infecţiei”, am auzit o asistentă spunând. Şi, ca să nu mai intru în amănunte, pentru că oricum ele au fost povestite ulterior de mama şi de tata, uite aşa m-au tăiat în viu cum se spune. Sau, pe viu!

Mi-l amintesc pe doctorul Dragomirescu (ştiu că pare neverosimil că îmi aduc aminte toate astea, dar, dacă am o mulţime de defecte, măcar am o calitate, memoria foarte bună!). Era cel care îl ajuta pe Sentenai. Venea din când în când la mine şi îmi spunea: „Dacă nu taci, te bat”. Ce dracu să bată la un copil de zece ani, legat de masa de operaţii, tăiat pe viu, care leşina şi îşi revenea cu o viteză ce i-a uimit până şi pe medici?

M-am trezit la un moment dat la reanimare. Era prima oară în viaţa mea, exceptând perioada suptului, când aveam nevoie de ajutor. Mai ales pentru a merge la toaletă. A fost cumplit. Eram în rezervă cu mai multe femei, care aveau pruncii, de doar câteva luni, bolnavi. Chiar în noaptea de Paşte, la câteva zile de la operaţie, una dintre ele şi-a pierdut copilul. M-am trezit în ţipetele femeii, care striga după ajutor. O mai aud şi a stăzi uneori… A venit o asistentă. A aprins o lumânare şi i-a spus femeii că nu mai e nimic de făcut. Băieţelul ei murise. Îl chema Cătălin…

În rezerva de la Reanimare, dar mai ales în salon, unde am fost mutat după două săptămâni, auzeam fel de fel de basme cu privire la spital. Un băiat din Vest povestea că la crematoriu, „uitaţi acolo, de unde iese fum”, erau arşi toţi cei care mureau în spital. Îmi doream al dracului de mult să mor acasă, să fiu îngopat creştineşte, aşa cum văzusem, cu câţiva ani înainte, la ţară, la Muru. Mă trezeam uneori noaptea, speriat de poveştile colegilor de salon, dar mai ales de strigătele mamei lui Cătălin.

Uşor, uşor mi-am revenit. Plângeam când ştiam că Petrolul joacă acasă şi eu nu pot merge la meci. Când ai mei evoluau acasă, ieşeam cu băieţii în curte. Îi puneam să facă linişte, ca să aud tribuna. Ştiam când Petrolul marca. Se auzea ca un vuiet. Iar eu strigam până mă apuca durerea de burtă. După meciuri, tata venea şi-mi povestea cum a dat Toporan gol, cum au ratat State şi Simaciu, ce deposedări a făcut Negoiţă, zis „Ţăranul”, cum a centrat Pantea sau cum a apărat Constantin (şeful CCA aflat acum la puşcărie). „Tată, la primul meci vin şi mănânc o pungă, dar ce o pungă, vorbesc prostii, două kilograme, un sac ce mai, de seminţe. Şi, ştii ceva? Le voi hali cu tot cu coajă. Mi-a spus mie domnul doctor că nu mai fac apendicită”, îi spuneam tatei. Şi m-am ţinut de cuvânt. Din 1977, mănânc seminţele cu totul. Cele obişnuite, ale nostre, de floare sau bostan. E o formă de protes faţă de toţi doctorii care m-au consultat şi n-au fost în stare să-mi dea un diagnostic simplu: APENDICITĂ!

Nu cred că aş fi povestit vreodată această întâmplare, dacă sâmbătă, care a trecut, nu aveam de a face din nou cu nepriceperea anumitor doctori. Acesta a fost şi motivul pentru care nu am mai scris de câteva zile pe blog. N-am mai fost în stare. O stare de oboseală, amestecată şi cu alte simptome, toate m-au trimis la cardiolog.  La centrul medical unde avem asigurări. Aproape două ore i-au trebuit unei domnişoare doctoriţe să mă consulte, să-mi facă un EKG şi să întocmească un nenorocit de raport medical. În tot acest timp eram chinuit, suferinţa dura de vreo zece ore, şi de o mîncărime, pe absolut toată suprafaţa corpului, generată de o alergie la ceva, habar nu am la ce. După două ore am fost îndrumat spre Spitalul de Urgenţă, pentru nişte investigaţii mai amănunţite la inimă, dar şi pentru alergia mea. Şi cum la Spitalul de Urgenţă de vindeci de orice doar dacă ai intrat acolo, mi-am revenit. Am urmat sfatul surorii mele, Lea, cel mai bun medic din toată familia noastră, şi slavă Domnului că avem destui, şi m-am oprit la farmacie, unde o domnişoară frumoasă mi-a dat un antialergic. Bun, dar ce facem cu inima? De două zile caut relaţii, care să mă îndrepte spre un cardiolog bun. Până la urmă tot singur mă fac bine. Cu puţină muzică, la Gold FM bine înţeles, cu un tatru radiofonic, pe Trilulilu, cu o joacă alături de fetele mele, cu blogul meu, de care mi-a fost dor, cu o vizită în comuna Izvoarele, la prietenul Florin, cu un şpriţ la Triorio, barul nostru deschis de câteva săptămâni. Cam aşa cred că îmi voi reveni.

„Nu mai scrieţi pe blog. Dormiţi, odihniţi-vă”, mi-a zis un doctor. I-am răspuns că nonorocitul ăsta de blog e cel mai bun medicament al meu.

Anunțuri

Responses

  1. Doctorul Sentenai m-a salvat si pe mine de la moarte (si o spun fara sa exagerez, la mine a fost chiar mai grav ca la dumneavostra)…deci suntem deja doi care ii datoram viata!

    In rest tin minte si acum cum eram mic si ma jucam pe-o straduta de pe langa Lupeni si cum se auze vuietul stadionului cand Petrolul dadea cate-un gol!

  2. Eu am stat acasa cu piciorul umflat si era sa dau in septicemie. Noroc cu o doamna de la Budimex care cum mi-a vazut piciorul m-a taiat pe viu si-am scapat. Sa-i de-a Dumnezeu multa sanatate!

  3. si cand ma gandesc ca ma luai la misto cu blogul meu, acum tu esti mai bolnav ca mine :))

  4. mai dar ce tinere de minte ai

  5. Orice…numa blogu nu…;))


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: