Publicat de: adidobre | septembrie 20, 2009

Singur acasă

Deşi am adormit pe la 2.00-2.30 şi m-am trezit pe la 6.00 ca să văd cum „Dinamita” Marquez îl bate pe Mayweather, n-am somn. Şi oricum e târziu. Adică 8.46, trecute fix. „Cum dracului rezişti?”, mă întreabă, câteodată, Christian, bunul meu prieten. Şi, întotdeauna, spre dezamăgirea lui, îi dau acelaşi răspuns: „Voi dormi destul pe lumea cealaltă”.

Fetele au plecat la Ciuc, şi, de 24 de ore, sunt singur. Am fost la Sport 1, am auzit că Petrolul a luat bătaie la Suceava, că Gigi vrea să vândă Steaua. Câte motive pentru care nu pot să dorm!

„Dinamita” Marquez m-a trimis direct la bucătărie, aici unde scriu şi gătesc, în acelaşi timp, nişte cârnaţi cumpăraţi de la Piri Măcelaru’, de la noi din Sălăjan. Aici, se spune, că se fac cei mai buni mici şi cei mai gustoşi cârnaţi din Bucureşti.

„Cârnaţii? Ăia groşi? Marfă a-ntâia, domnu’ Adi. Să-i faceţi la foc mic”, mi-a şoptit Piri, cel care, în schimb când mă vede, strigă în gura mare în prăvălie: „Salutăm băieţii adevăraţi! Ştim noi de ce!”. Lumea întoarce capul şi se uită la mine. Cei care mă ştiu zâmbesc, ceilalţi mustăcesc, întrebându-se, probabil, „cine dracu mai e şi ăsta?”.

Atunci când sunt singur şi-mi gătesc, îmi aduc aminte de anii de liceu, când mama mă aştepta să vin acasă şi-mi arunca câte un pui în tuci. Până mă spălam, până mă schimbam de haine, puiul era gata. N-am mâncat niciodată pui mai bun decât cei făcuţi de mama. Pentru un băiat de oraş care învăţa la ţară, la Valea Călugărească, ca să se facă inginer agronom, prânzul însemna ora 15.00. Plecat de acasă la ora 6 dimineaţa, prânzul era deja o binecuvântare. La ora la care eu mâncam, foştii colegi de generală, care aleseseră un liceu din Ploieşti, nu contează că era „Mihai Viteazul”, „Caragiale” sau „Teleajen”, se trezeau după somnul de după-amiază. Îi invidiam pentru asta, chit că nimeni nu mă obligase să merg să învăţ la ţară îmtr-o vreme în care toţi ţăranii fugeau la oraş.

În  momentul în care neajunsurile au pus stăpânire pe România, asta prin 1983-1984, tata a plecat din construcţii şi s-a mutat la abatorul de păsări de la Scăieni, unul dintre cele mai mari din ţară. Tata a renunţat la apelativul de Domnul Dobre în favoarea celui de Nea Dobre doar ca să-şi hrănească cei patru copii. La abator, unde foametea uniformizase valorile, tata era tot şef, dar unul mai mic. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri, chiar şi povestite de cei apropiaţi, timpurile dinainte de ’89 par neverosimile. Îmi amintesc la câte compromisuri erau dispuşi românii să facă doar pentru a pune ceva de mâncare pe masă. Am să vă povestesc odată. Mâncarea ajunsese principala preocupare a românului. La nimic nu se mai gândea. Nu îi mai trebuia nimic. Nici măcar televizor, care şi aşa ajunsese la două ore de program zilnic. Noroc cu fraţii bulgari, cu ruşii, cu sârbii şi cu ungurii. Însă în timp ce provincia făcea foamea, capitala se descurca. Cu buletinul în mână, mai găseai un salam, o brânză. Pâinea nu era pe cartelă. Poate şi d’aia bucureştenii nu sunt nici astăzi digeraţi în restul ţării. Pentru că au fost favorizaţi de toate regimurile aflate la putere în România de-a lungul istoriei recente.

Noi, ăştia, care azi mâncăm cârnaţi şi mici de la Piri sau de prin alte părţi, ştim ce înseamnă cuvântul „n-am”. Ajunsese pe vremuri ca o parolă. Când te vedeai cu cineva, în loc de bună ziua primeai un franc „n-am”. „Stai, vere, că nu îţi cer nimic!”. Degeaba, automatismul lucra!

Gata cu vorbele! Mă grăbesc să iau cârnaţii din cuptor. Nu de alta, dar se ard.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: