Publicat de: adidobre | Mai 25, 2008

Dor de ciresi si de cirese coapte

Am vazut pentru prima oara cirese la bunica din partea mamei, care locuia la Boldesti-Scaieni (la vreo 11 km de Ploiesti inspre Valenii de Munte). Adica cirese, asa, in pom, cum le sta bine cireselor. Mamaie, pentru ca bunica nu i-am zis niciodata, era o ardeleanca pur-singe, din Hodac de Mures, care fugise in Regat dupa dictatul de la Viena. Nu s-a mai intors acasa, pe Valea Gurghiului, niciodata. Cred insa ca a facut-o totusi, foarte rar, in vizita. La inceput n-am inteles de ce si-a abandonat rudele din Ardeal, asa din senin. Mamaia avea insa sa-si abandoneze si alte rude, mai apropiate din punct de vedere geografic. Pe mamaie am urit-o toata copilaria mea pentru ca nu a vrut sa ne duca acolo, unde cica aveam niste verisori si niste verisoare, pe care i-am cunoscut abia peste ani, pe rind. Si atunci, doar cu ocazia nuntilor, dar mai ales a inmormintarilor, cind oamenii ajung la concluzia ca daca vrei sa-ti gasesti putin timp liber, iti gasesti. Din pacate doar pentru obligatii, adica nunti si inmormintari. Mamaia nu iubea ciresii. Si nici ciresele. Spun asta pentru ca nu am vazut-o vreodata stind de vorba cu ciresii, iar cirese minca foarte rar. Asta in timp ce noi, copiii, nepotii ei (eu si fratele meu, Edi), stateam cu orele agatati de cracile pomilor. Faceam cite o scurta pauza doar atunci cind burta se revolta si trebuia sa fugim la wc-ul din fundul curtii. Aveam, adica mamaie avea, cinci ciresi. Doi timpurii, unul „intermediar”, sa-i spunem, si doi tirziori, asa ca aveam cirese tot inceputul verii. Cine mai era ca noi? Nimeni! Ciresii au fost prietenii nostri, iar ciresele erau modul lor de a ne arata ca le sintem la fel de dragi. In ei ne faceam casa, asa cum vazusem la Johnny Weissmuller, in Tarzan. De „intermediar” ne agatase tata un leagan. Inainte de plecarea spre Ploiesti, adunam cite o sacosa de cirese. Ajungeam acasa si nu ne lasam pina nu le haleam pina la ultima. La adapostul intunericului si de la inaltimea etajului 4, bombardam baraca de tabla in care familia Nastase, pocaitii plecati ulterior in State, uscau plante medicinale. Era senzational. Bombardamentele americanilor asupra rafinariilor din Ploiesti din timpul celui de-al doilea razboi mondial erau reinviate. Batrinii locatari traiau o senzatie de daja vu. Zgomotul produs de explozia proiectilelor „Made in Boldesti” trezeau intreg blocul, dar tot nu ne opream. Sunt cele mai frumoase amintiri despre ciresii si despre ciresele de la Boldesti-Scaieni. Sunt multe, mult mai multe. Prin scoala generala, l-am convins pe tataie, nea Stelica cum ii zicea mama si despre care am aflat mai tirziu ca nu era tatal ei bun, adica nici tataie al meu bun nu era, sa culegem ciresele si sa mergem sa le vindem la piata, in Ploiesti. La inceput, nea Stelica nu a vrut. Nici el nu prea iubea ciresii, nici ciresele. Deocamdata. Pina la urma a cedat. Sa nu credeti ca s-a lasat induplecat dupa citeva rugaminti. Nuuuuu. Dupa citeva saptamini. Tin minte ca oamenii, cumparatorii, formasera o coada la cosurile noastre chiar inainte ca tataie sa aduca cintarul de la administratia pietii. Le-am dat cu zece lei kilogramul. S-au strins citeva sute de lei. Bucuros, tataie mi-a dat si mie o suta! O suta! Stiti ce insemna o suta de lei pe vremea aia? Mama, mama! Tataie a dat instantaneu de gustul banilor si nu m-a mai luat niciodata cu el la piata. De ce sa-mi mai dea si mie o suta de lei?

Ciresele oferite in dar baietilor de la bloc ma transformau rapid intr-o vedeta. Fetele, putinele fete din blocul aflat pe strada Gageni nr.88 din Ploiesti, nu primeau cirese decit contra unui sarut. Am auzit ca, mai tirziu, una dintre putinele fete de pe strada Gageni nr. 88 din Ploiesti facea acelasi lucru cu studentii arabi de la Institutul de Petrol si Gaze. Dar nu primea cirese, ci blugi, cite un sapun Fa si un pachet de cafea Alvorada. Ma laudam la toata lumea cu cei cinci ciresi ai mei aflati pe tarimul magic de la Boldesti-Scaieni, un fel de Faritopia, tarisoara aia frumoasa a papusii Barbie, dupa care se topesc fetele mele. Zilele trecute, am cules din nou cirese. Nu la Boldesti-Scaieni. Nici nu conteaza unde. Macar de ar fi fost coapte. Si m-am trezit ca ma laud unui amic, dupa foarte multi ani, cu cei cinci ciresi ai mei, de fapt ai bunicii si ai lui nea Stelica: cei doi timpurii, cel „intermediar”, cum il alintam, si cei doi tirziori, si din care mincam tot inceputul verii. Nu stiu de ce am adus vorba de ei. Poate pentru ca atunci cind vad cirese imi aduc aminte de ei. Mie dor de ciresii mei. Nu mai stiu nimic de ei. Ultima oara am fost sa-i vad exact acum zece ani. De fapt era inmormintarea bunicii, dar, va spun sincer, pentru ei am mers mai mult. Era inceputul lui aprilie, iar ciresele ciresilor mei erau doar la stadiul de zarzare. Adica mici si verzi. Pe mamaia o uram din nou. Cu noua luni inainte refuzase sa o primeasca pe mama mea, adica pe fiica ei, sa stea la Boldesti-Scaieni, pentru ca se temea sa nu se molipseasca si ea de cancer. Mama nu a dat cancerul ei la nimeni si s-a stins la trei zile dupa inmormintarea bunicii. Am inteles ca acum, la Boldesti, sta un verisor, care, pentru ca nu si-a achitat nici o factura la utilitati, nu mai are nici apa, nici gaze, nici lumina. Cum s-or descurca ciresii mei fara toate astea? Mie dor citeodata de mor de ciresii mei si de ciresele lor coapte.

Anunțuri

Responses

  1. superba amintirea , Adi.
    Abia acum am descoperit-o , in 2008 inca nu iti vizitam blogul.
    Dar recuperez !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: