M-am intors

Am plecat din tara in mai si m-am intors in iulie. Dupa un calcul simplu ar insemna ca am stat la Euro trei luni. Nu au fost trei luni, ci doar o luna si jumatate! Am stat acasa trei zile, dupa care am plecat, cu fetele (care, culmea, m-au recunoscut) si cu nevasta (care, culmea, nu m-a parasit), in Bulgaria, la mare. M-am intors de doua zile si incerc sa ma reintegrez. Sa ma pun la curent cu noutatile. Si uite asa, ma uit la stiri, citesc ziare si bloguri pe net. Am impresia ca m-am intors intr-un infern, intr-o lume in care nu se intimpla nimic bun. In aceeasi lume din care evadasem in mai si in care, sincer, am sperat pentru o secunda sa nu ma mai intorc. Ma asteapta un nou inceput. Fara Scottish Premier League, fara KO TV, fara Arsenal TV, dar mai ales fara Superliga Portugaliei. Intr-un cuvint, fara Sport 1. N-am sa mai comentez toate acestea. Nici n-am sa mai scriu o vreme. Decit pe blog. Si sunt dator, dupa lunga mea tacere. M-am intors.

 

Gata

Gata, la noapte pornesc spre casa! Ma intorc la ale mele: la fete, la nevasta, la frati, la surori, la prieteni, la serviciu, la bune si la rele. Am stat o luna in ceea ce am numit cea mai civilizata tara din Europa. Acum sunt in tranzit, in Austria, acolo unde, daca te fortezi, incepi sa adulmeci aerul de est. Chiar daca te afli in fosta capitala a Imperiului Austro-Ungar. Ieri mi-am plimbat acreditarea prin Viena. Mindru, nevoie mare, dupa ce mi-a fost lipita pe ea o eticheta rosie, pe care scrie “Final”. Voi fi unul dintre cei 53.295 de fericiti care vor vedea pe viu meciul cu numarul 31 de la Euro 2008.

 

 

„Grupa morţilor“

Duminică, 29 Iunie 2008

Adi Dobre: “Naţionala nu va avea niciun reprezentant în „echipa stelelor Europei“.”

Bătrânul Continent îşi desemnează astă-seară regina frumuseţii. Pe podiumul de defilare din „Praterul“ vienez vor defila în costume de gală două finaliste cu stiluri complet diferite. Serioasă şi mereu atentă să nu greşească paşii, adeseori însă inestetică, Germania are de partea ei tradiţia. Adversara sa, Spania, vine cu ceea ce are mai de preţ fotbalul modern, viteza şi tehnica. Înaintea marelui bal găzduit de Elveţia şi Austria, votul specialiş tilor dădea ca sigur câştigătoare la Euro 2008 una dintre cele două echipe care vor evada din Grupa C, supranumită „grupa morţii“. Pe lângă Italia şi Franţa, Olanda îşi depunea şi ea candidatura la titlul de „Miss“. Până şi naţionala lui Victor Piţurcă, considerată „cenuşăreasa“ grupei, spera să dea marea lovitură, iar tricolorii dădeau declaraţii dintre cele mai optimiste. Grupa C s-a dovedit a fi în cele din urmă „Grupa morţilor“. După trei victorii de senzaţie, Olanda s-a poticnit în faţa Rusiei în „sferturi“.

În aceeaşi fază, Italia a pierdut în faţa Spaniei. Franţa s-a făcut de râs, după ce a plecat acasă din postura de lanternă a grupei. Deşi a reuşit două egaluri în faţa Italiei şi a Franţei, România a fost declarată cea mai inestetică şi fricoasă echipă de la Euro. Tricolorii au fost patetici. Apărânduse disperat, ei au cerut mila granzilor şi s-au ales cu huiduieli din partea tuturor. Nici la nivel individual n-am strălucit. Mutu a fost una dintre marile deziluzii, iar imaginea ştearsă pe care am lăsat-o la Euro urmează să fie confirmată mâine, când scoţianul Andy Roxburgh, director tehnic al UEFA, urmează să anunţe primul „11“ al competiţiei. Naţionala nu va avea reprezentanţi în „echipa stelelor Europei“, fiindcă în cele trei meciuri din Grupa C ale României, jucătorii remarcaţi de Comisia Tehnică a UEFA au fost din taberele opuse.

> Editorial aparut in cotidianul “Evenimentul zilei”, editia de duminica, 29 iunie 2008

 

Zurich, prietenul meu

Nu l-am cunoscut pina in acesta vara. Auzisem in schimb foarte multe lucruri bune despre el. Ca ar fi primitor, bun cu toata lumea, dar mai ales linistit si curat. Si mai auzisem ca ar avea un suflet sincer, un amanunt care contrasteaza cu nebunia care a cuprins lumea secolului XXI. Dupa patru saptamini in care am avut timp sa ne cunoastem reciproc, pot spune, cu mina pe inima, ca mi-a devenit prieten. Unul dintre cei mai buni. Chiar daca uneori nu ii inteleg multe dintre obiceiurile sale. Acum pot spune despre el ca nu e doar bun, curat si linistit. Ci si serios. Si extrem de riguros. Nu lasa lucrurile neterminate si nici nu umbla cu jumatati de masura. Se sanctioneaza pe el insusi atunci cind greseste, doar pentru a arata celor din jur ca altfel nu se poate, ca fara o disciplina stricta nu poti reusi in viata. In aceasta perioada nu i-am fost singurul oaspete. Au mai venit la el acasa si alti prieteni, baieti si fete din toata Europa, pentru a petrece la un festival al bucuriei numit Euro 2008. Am inteles de la prietenul meu ca niciodata nu a gazduit o asemenea nebunie, mai ales ca unii dintre musafiri au cam intrecut masura. Spectacolul se apropie de sfirsit. Pe ecranele gigant din “Fan Zone”, printre munti de pahare de bere si fumul de gratare, se mai vede inca chipul batrinului Kobi Kuhn, trist, ca un Mos Craciun care si-a terminat cadourile. Pe “Letzigrund”, italienii inca mai urla de bucurie la penaltyul ratat de romanul Mutu. Ma pregatesc de plecare. Imi va lipsi noul meu prieten. La revedere, Zurich!

 

> Editorial aparut in cotidianul elvetian “Blick”, editia de duminica, 22 iunie 2008

 

Deutschland

Nu am crezut ca voi tine vreodata cu Germania. La fotbal. In copilarie, o perioada, m-a urmarit acea bucurie tembela a nemtilor din finala Cupei Mondiale, editia 1974. Prima de care imi aduc aminte. Mi s-a parut indecent sa te bucuri atunci cind esti gazda si iei potul cel mare. Ceva mai tirziu m-a urmarit faza de la Mondialul din ‘82, cind Schumacher l-a rupt pe francezul Battiston fara sa primeasca vreun avertisment, desi se impuneau penalty si “rosu” la neamt. Daca as fi vazut de la televizor Euro 2008, probabil as fi inebunit cind Germania a eliminat, in “sferturi”, Portugalia lui Pepe, Bosingwa, Nani si Quaresma. Am fost cucerit insa de civilizatia tribunei, de ambitia si organizarea baietilor lui Low. Absolut fantastici. Apoi, la final, coregrafia echipei si a tribunelor intesate cu zeci de mii de nemtalai, cu Podolski in rol de dirijor. O legatura intre fani si jucatori de neinteles pentru un estic educat sa nu-si deranjeze echipa nationala. A urmat semifinala cu Turcia. Am stat din nou intre bancile de rezerve, la doar citiva pasi de fotbalisti, de antrenori, de arbitri. Si am avut impresia ca si echipa lui Low, ca de altfel toate echipele nemtilor de la inventarea fotbalului, e facuta din acelasi aluat, reprezentind pe gazon societatea germana, cu bune si cu rele. Dar mai multe bune. Ma bucur ca a trebuit sa vad din tribuna doua meciuri ale Germaniei pentru a ma debarasa de resentimente. Acelasi lucru l-am facut si cu Olanda. E ca si cum ai injura litoralul bulgaresc, fara sa fi calcat vreodata pe acolo. Comparatia asta mi-a venit in minte, asa, aiurea.

 

AMR 6 zile

Imi amintesc de ultimele zile de armata. Era prin vara lui 1988. Am luat o bancnota de 10 lei si am sacrificat-o, sciind pe ea “AMR 10 zile”. Nu mai stiu nimic de acea bancnota. S-a pierdut, probabil, odata cu sutele de kilograme de amintiri din beciul de pe strada Gagenii 88 din Ploiesti, in momentul in care apartamentul parintilor a fost vindut. Cind am pornit spre Elvetia am zis ca voi pastra o bancnota de 10 euro pe care sa o “pictez” in  momentul in care mai am 10 zile de stat. Am renuntat insa. In primul rind pentru ca participarea la Euro nu poate fi comparata cu armata efectuata la Compania a II-a Pompieri Pitesti. Este adevarat insa, ca, la fel ca si in armata, si la Euro am vazut destula prostie. Am sa revin pe seama acestui subiect.

Am plecat de o jumatate de ora din Viena inapoi la Zurich, cartierul nostru general. Surprinzator, cartelele de “swisscom” functioneaza in continuare perfect pe rapciugoasele noastre laptopuri. Cele de “connex” (sau vodafone) cu care am plecat de acasa nu au mers niciodata! La Viena, m-am aflat la doar 1.000 de km de casa. Acum ma indepartez iarasi cu 1.000. Fac insa socoteala: miine dimineta, dupa 12 ore cu trenul, plec mai departe, la Neuchatel, sa ma intilnesc cu Adi Ursea, fostul jucator al Petrolului. Miercuri merg la Basel, la Germania - Turcia. Joi: e semifinala Rusia-Spania, dar e la Viena si nu ma pot teleporta. Apoi ma pregatesc de finala. Si apoi acasa, ca imi e dor de fetele mele. Si uite asa AMR-ul meu a ajuns la sase. N-am gasit nici o bancnota de 6 euro, ca as fi scris pe ea “AMR 6″.

 

Alaturi de Zei

Mondializarea fotbalului produce efecte suparatoare. Chiar si pentru cei mai pacifisti dintre noi. La Basel, cu o ora inaintea primului “sfert”, Portugalia - Germania, o armata de ziaristi astepta tacuta cele citeva acreditari ramase vacante. Ma numaram printre soldati. Si, asa cum era de asteptat, nu mi-am auzit strigat numele. Si asta in timp ce jurnalisti din China, Japonia, Madagascar, Surinam, Canada sau mai stiu eu de unde stringeau in miini biletele de intrare in paradisul de pe Sankt Jakob Park. Am simtit o frustrare vecina cu nebunia. Imi doream atit de mult sa-i vad pe Quaresma, Pepe, Simao, Nani, Bosingwa, dar si pe Ballack, Metzelder, Klose sau Podolski, incit as fi fost in stare sa-mi risc acreditarea. Linga mine, Andrei Vochin si Andrei Niculescu, de la Gazeta Sporturilor, cautau o solutie salvatoare. A intervenit insa Daniel Contescu, colegul meu. “Tati, uite acreditarea mea. Pe mine nu ma atrage meciul asta”. Stiam ca minte. Nu m-a lasat pina nu am acceptat sa merg pe stadion in locul lui. La imnuri mi s-a pus un nod in git. L-am sunat pe fratele meu, Christian Clemens. I-am dat sa-si asculte imnul, cel al Germaniei. La pauza, incarcat de remuscari am facut una romaneasca si l-am bagat in stadion si pe Daniel. Am stat unul linga altul la doi pasi de teren si am urlat toata repriza a doua, ca doi copii fericiti, care sarisera gardul sa-si vada idolii.

 

Boulahrouz

La citeva minute dupa “istorica conferinta de presa” (scuzati cacofonia, daca ea exista in limba romana!) a selectionerului Victor Piturca, de la finalul meciului Romania - Olanda, “am fortat” intrarea in zona mixta a stadionului din Berna. “Fortat” e … fortat spus. Poti sa le ceri in casatorie pe “voluntirele” de la Euro si tot nu capeti indulgenta. Elvetia asta e o tara atit de corecta, incit, chiar si pentru un roman conservator ca mine devine enervanta ca o ploaie de vara cazuta din senin, fara aviz prealabil de la INMH. Sa revenim, asadar. Dupa celebra conferinta a lui nea Piti, care a insemnat de fapt un dialog intre selectionerul unic si subsemnatul, am fugit in zona mixta. Ma uitam la vedetele Olandei. Pe unii i-am cunoscut personal. Pe Van der Vaart, de exemplu. Imi aduc aminte, acum opt ani (la petrecerea de sfirsit de an de la Ajax), nici n-am vrut sa fac poza cu el decit la insistentele lui Lobont. “Fa, ba, o poza si cu ala micu’, nu vezi ca se uita urit”, mi-a strigat Lobont. Van der Vaart avea doar 17 ani si abia fusese primit in echipa de seniori a “lancierilor”.

Dupa meciul cu Romania, toti baietii lui Van Basten au primit cite o sticla de sampanie, pentru a cinsti calificarea in sferturi. Doar Khalid Boulahrouz a pastrat-o. Celelalte “portocale” au donat-o din start. Khalid parea stinjenit de ipostaza de betiv de ocazie si incerca sa scape de sticla. “Khalid, ce ai acolo?”, l-am intrebat, cu tupeu, desi il vedeam pe olandez pentru prima oara in carne si oase. “O sticla de sampanie! O vrei?”, m-a intrebat aparatorul lui Van Basten. “Nu”, i-am retezat-o scurt. Cum sa iau eu vreo spaga? Ce dracului, nu iau de la romani, iau de la olandezi? Citiva colegi romani urmareau mirati dialogul. Boulahrouz s-a uitat ciudat la mine. N-a zis nimic. A zimbit. A continuat insa conversatia. “O bei?”, il intreb. “Nu am baut alcool in viata mea”, raspunde marocanul nascut la Maassluis, in Olanda. Incepe sa-mi para rau ca nu am luat sticla de sampanie. Ma si gindeam: o scot din celofanul ala si-i cer un autograf pe eticheta! Khalid o tinea in continuare la vedere. Vroia sa scape de ea. M-a vazut. A zimbit, dar nu a spus nimic. Nu a mai repetat intrebarea. Parca ar fi fost soacra mea la prima mea vizita la Miercurea Ciuc, cind m-a intrebat daca imi e foame. I-am raspuns ca nu, din respect. A doua oara nu m-a mai intrebat! Ii cer un autograf lui Boulahrouz pe acreditarea de meci, acolo unde as fi vrut de fapt semnatura lui Van Persie. Khalid mi-a devenit brusc simpatic. Cred ca si eu lui. Asa imi place sa cred. A plecat. M-am uitat lung dupa el. Cita diferenta intre olandez si multi dintre tricolori.

Ieri, Daniel Contescu, colegul meu, mi-a citit o stire socanta: ”Nevasta lui Boulahrouz a nascut prematur, iar copilul a murit. Khalid (prietenul meu) e in stare de soc”. Brusc, mi-am pus intrebarea pe care mi-o pun ori de cite ori aud ca viata ne da, mie sau altora, cite o lectie dura. “Ce e viata asta?”. Si raspunsul e intotdeauna, acelasi: “Nimic”. Bietul meu prieten. Ce o fi in sufletul lui?

 

Cea mai frumoasa seara la Euro

Ultima seara a fazei grupelor la Euro a fost si cea mai frumoasa seara de la Euro. Cel putin asa am vazut-o eu, de la Zurich. Rusia si Suedia, cele care isi disputau ultimul bilet in sferturi din grupa D, au adunat laolalta cele mai frumoase fete de pe continent. Suedezele, despre care citeam in copilarie ca erau disperate dupa excursii cu tematica sexuala in sudul continentului din cauza faptului ca barbatii lor nu erau foarte interesati sa le satisfaca fiind ocupati cu alte probleme, au facut cu greu fata mareei rosii cu punct de plecare Chisinau si punct terminus la Vladivostok. Urmasele incredibilei Greta Lovisa Gustafsson (cea cunoscuta si sub numele de Greta Garbo!), rasfatate, pina acum, ale turneelor finale, priveau cu admiratie la rusoaicele focoase, atit de adaptate la modul de viata occidental de parca a-i zice ca Rusia a fost stat capitalist in ultimii 1.000 de ani si nu leaganul mondial al comunismului. Am asistat, fara sa vreau, aseara, la un adevarat concurs de miss, cu participante din doar doua tari. Ca si pe teren, Rusia a facut si in afara gazonului ce a vrut cu Suedia: a surclasat-o la toate capitolele (picioare, funduri, piept, etc, etc).,

PS: Azi, dupa plecarea nationalei lui Piturca a iesit soarele. Prima oara dupa aproape trei saptamini. Mai precis din ziua in care tricolorii soseau in cea mai civilizata tara de pe glob. Coincidenta sau…. Cred ca e vorba de sau….

 

Blatul de la Berna

Meciul Romania - Olanda a aprins imaginatia bolnava a multor romani. Iubitori sau nu de echipa nationala. Cu totii insa partizanii blatului. Au dat fel de fel de exemple anterioare, fara nici o legatura cu subiectul, si in care confundau termenul “blat” cu cel de “gentelman’s agreement”. Ce fac altii, pe afara, se numeste “gentelman’s agreement”. Mare deosebire intre blat si “gentelman’s agreement”. Imediat dupa meciul cu Italia, pe care nationala lui Piturca l-a avut in mina, desi nu merita sa-l cistige (dar nu mai conteaza) au inceput calculele, socotelile, scenariile. “Gata, suntem calificati. Olanda ne va da meciul”, a fost maxima favorita a celor aflati in intimitatea si in preajma nationalei Romaniei. Si aici ii includ pe oficialii frf, pe “prietenii” fotbalistilor si pe jurnalistii de casa. Au urmat telefoane la Viena, rezervari de hoteluri in capitala Austriei, salutari acasa. “Ba, Ioane (n.a.-Lupescu), de ce doar 7.000 de bilete pentru romani in sferturi, ba? Fa rost de mai multe”, il soma Mircea Sandu pe aghiotantul sau, cu 24 de ore inaintea marii confruntari cu Olanda. Ziaristii din jurul nationalei si atirnatorii federali le inoculasera fotbalistilor ideea ca totul va fi bine. Ca, indiferent daca vor transpira sau nu, se vor califica mai departe. Ce conta ca puteam ajunge chiar in finala doar cu egaluri (traiasca loviturile de la 11 metri, de care, insa, n-am avut parte). Am parut penibil, sunt sigur, facind, la un moment dat, chiar o criza de nervi in timp ce le explicam oamenilor ca olandezii nu au in cultura cuvintul “blat”. Ca nu vor face nici o concesie nici daca ar intilni in sferturi selctionata Braziliei din toate timpurile, cu Pele, Zico si Ronaldinho in zi de gratie. Nu m-a crezut nimeni. A ris toata lumea de mine. Dupa prima repriza, hohotele de ris s-au intetit. Am fost aratat cu degetul, ca dusman al poporului (fara legatura cu subiectul!) si am fost la un pas de a parasi tribuna stadionului din Berna. “Uitati-va, ba, Robben, fratele lui Mutu, nici nu a vrut sa dea gol”, bombanea un angajat al TVR, ”prieten” al tricolorilor. Un oficial al FRF, aflat linga mine, la masa presei, zimbea satisfacut. “Ce drakului, ma. Voi nu vedeti ca olandezii nu vor sa ne dea gol. Van Basten a facut echipa strimb”, comenta omul. Am tacut. A venit repriza a doua. Apoi golurile Olandei. Apoi tacerea atirnatorilor din jurul nationalei. Apoi conferinta de presa, cu un selectioner care nu intelegea nimic. Mi-am permis sa fac din conferinta de presa un mic dialog cu Piturca. Daca tot nu punea nimeni intrebari, am pus eu. L-am intrebat despre blatul inchipuit care le-a luat mintile tricolorilor. A zis ca e doar in imaginatia mea. Ca nimeni nu s-a gindit ca Olanda o va lasa mai moale. Nasu Sandu insa ii asigurase pe toti ca va fi in regula. Cele scrise nu se doresc a fi o scuza pentru tricolori, ci un nou argument cu privire la starea precara a mintilor unor romani formatori de opinii sau gestionari ai unor bunuri nationale, asa cum este nationala Romaniei.

PS:

1. M-am bucurat pentru Van Persie ca a marcat. A avut un sezon agitat, din cauza accidentarilor, iar acum e pe val.

2. Mi-a parut rau de unii dintre tricolori, care ar fi meritat sa mearga mai departe. Chivu e unul dintre ei.

3. Bravo din nou fanilor romani.