Cel puţin nu în primă fază. Nu a ştiut dacă trebuie să se bucure sau să se îngrijoreze pentru că echipa sa a căzut cu Galatasaray în turul preliminar al Ligii Campionilor. Ştia el ceva despre turci, dar nu era sigur că informaţiile pe care le avea în acel moment în cap erau şi cele corecte. Şeful din Ghencea s-a simţit ca la începutul săptămânii, când o ziaristă, vrând să-i ridice mingea la fileu, mai mult l-a încurcat.

„Mircea Sandu zice că e indestructibil. Ce părere aveţi?“, l-a întrebat jurnalista pe fostul oier. Gigi a stat puţin pe gânduri, după care a râs. Era clar, habar nu avea ce înseamnă indestructibil. La fel cum nu ştie nimic despre Galatasaray. După tragerea la sorţi, latifundiarul a bombănit ceva despre musulmani, apoi despre creştini. Şi a anunţat că se va lupta cu duşmanii creştinătăţii. Parcă ar fi fost Radovan Karadjici. Lăcătuş, care era asigurat la începutul acestui sezon că va îmbătrâni la Steaua, va fi, fără îndoială, ameninţat cu mazilirea dacă nu va duce echipa în Ligă.

Lui Becali îi va căşuna şi pe achiziţiile de milioane de euro atunci când va realiza că a aruncat cu banii pe fereastră. Înaintea meciului de la Vaslui, Becali spunea că, dacă Steaua nu bate trupa lui Porumboiu, se lasă de fotbal. Nu a făcut-o, deşi echipa a jucat de parcă ar fi vrut să scape de el. Fotbaliştii nu prea ştiu de glumă. Şi nici Gigi, care nu a renunţat la fotbal.

După tragerea la sorţi, latifundiarul a bombănit ceva despre musulmani, apoi despre creştini. Şi a anunţat că se va lupta cu duşmanii creştinătăţii.

> Editorial aparut in editia de duminica, 3 august 2008, a cotidianului “Evenimentul zilei”

M-am luat cu vorba si am uitat sa scriu ca nu mai plec. Nici de la Evz, nici de la Sport1. Deocamdata. Asa ca, pentru curiosi, sunt de gasit tot acolo. M-am apucat intr-o seara sa scriu motivul, ca e unul singur, pentru care nu am mai plecat la gsp tv. Dupa vreo ora am renuntat. Am sters totul si m-am culcat. Cred ca am procedat mai bine asa. Pina la urma sunt chestiuni personale. Avem si noi dreptul la intimitate! Nu mai conteaza insa. Ma bucur ca azi am putut scrie un material in evz despre Ciprian Deac, pe care il vad departe. In primul rind datorita caracterului sau. M-am mai inselat eu in privinta anumitor “caractere”. Tot de prin partile alea de lume. Si care s-au dovedit a fi niste pitici, mici, mici de tot. Si ma mai bucur ca azi am revenit la Sport 1 cu magazinul meu de box, Ko TV, si cu un meci in direct. Un meci de senzatie, din campionatul maghiar de fotbal Kecskemet - Pacs (sper ca am scris corect).

PS: Abia astept Scottish Premier League (apropos, va astept week-end-ul asta la Sport 1 cu Rangers-simbata si cu Celtic-duminica, de la ora 14.30) si Portugalia

V-am spus zilele trecute ca nu se va intimpla nimic in cazul valiza. Traim, vorba vecinului Mircea Badea,in Romania. Cei care ar fi putut interveni stau cuminti. Au alte interese. L-am vazut asta-seara pe Mircea Sandu zimbind, la tv. Mai sigur pe el ca niciodata. La fel era insa si Ceausescu la al XIV-lea congres al PCR si n-a mai trait mult. Acum e insa altceva. Pe baiatul ala din Scornicesti l-a dat jos trenul istoriei, un expres care nu avea programata statie la Gara de Nord. L-a luat din mers, de n-a mai ramas nimic din el, saracu’. Acum e altceva. Sunt interese in primul rind. Iar interesele unesc cele mai ciudate si mai diferite firi. Asa ca nu ne mai ramine decit sa ne impacam cu gindul ca nu exista tinerete fara batrinete si viata fara de moarte. Nu exista de cumparat, am vrut sa zic.

Am crezut că gigi becali nu mai interesează pe nimeni şi am sperat din tot sufletul în marginalizarea mitocanului. Mai plictisitor şi mai penibil ca niciodată, cel mai mediatizat personaj din istoria României reuşeşte totuşi să se facă remarcat. Inventează ceva, orice, iar băieţii angajaţi cu contract de colaborare la stâna din Pipera îşi trimit instantaneu subalternii să-i sufle-n … pânze ciobanului. Chestia cu Totti la Steaua poate cadida liniştită în top ten-ul celor mai reuşite mârlănii servite presei de tristul personaj. Peste aia cu Goian nu ştiu unde, pe nu ştiu câte zeci de milioane de euro, când săracul Goe nu era dorit nici de Foresta Suceava, echipa sa de suflet. Dacă o mai exista echipa asta. Nea gigi minte mai des decât respiră şi îmbâcseşte aerul din jurul său cu mirosul pestilenţial al prostiei sale, una incurabilă, inimaginabilă, incomensurabilă, iremediabilă, inconfundabilă, impardonabilă şi, pardon, irefutabilă. Iar minciunile sale sunt servite drept ştiri alături de suferinele celor loviţi de apocalipsa apelor. E trist cum un personaj certat cu cele mai elementare norme de etică e cultivat permanent în conştiinţele românilor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, nu celui la care se închină ciobanul, că frecventez medii în care personaje precum domnia sa nu sunt cunoscute. Altfel aş fi inebunit cu siguranţă.

Liga I la fotbal a luat-o din loc. Avancronica noului sezon a fost semnată de mai-marii fotbalului românesc, care au pus-o de un scandal pe cinste. Nu e nici primul, nu va fi nici ultimul. Acuzaţ ii dintre cele mai grave, ameninţă ri, insulte, intervenţ ii în direct la televiziunile clientelare şi conferinţe de presă prin care competitorii încercau să se disculpe au reprezentat ingredientele celui mai tare show al acestei veri în România.

Muritorii de rând au tresărit şi au sperat, la fel ca şi în alte dăţi, că ceva se va întâmpla. Că indivizii care batjocoresc fotbalul românesc încă dinainte de 1989 şi cei pripăşiţi prin preajma lor după Revoluţie vor fi scoşi din joc şi condamnaţi definitiv la uitare, via penitenciarul Rahova. Nimeni nu are însă curaj să se bage în acest scandal. E ca în filmele cu mafioţi, când oamenii legii aşteaptă cuminţi ca „actorii“ să se măcelărească mai întâi între ei şi după aia să intervină. Ca într-un scenariu prost, însă, cei care trebuie să aplice legea la noi se fac că nu văd şi nu aud.

Gigi Becali a şters din nou pe jos cu DNA-ul, chiar la revenirea din concediu, şi le-a transmis procurorilor să nu-şi bage nasul unde nu le fierbe oala. Mitică Dragomir, „capo di tutti capi“, are imunitate parlamentară şi, în plus, lucra la Securitate şi Miliţie în momentul în care poliţiştii şi magistraţii de astăzi nu terminaseră nici măcar şcoala primară. Mircea Sandu are o altfel de imunitate, pe care şi-a probat-o în timp. „Lupii tineri“ din FRF, Lupescu şi Prunea, la care se adaugă „nevinovaţii“ Prodan şi Belodedici, par cei mai vulnerabili. În plin scandal, Liga I a pornit la drum. Este cea mai bună dovadă că oamenii din conducerea fotbalului românesc guvernează un „perpetuum mobile“, care ar merge şi mai bine fără ei. E prea mult zgomot pentru nimic.

> Editorial aparut in editia de duminica, 27 iulie 2008, a cotidianului Evenimentul zilei

L-am sunat duminica, putin dupa prinz, pe poetul Adrian Paunescu. Ca sa-i urez “La multi ani”. “Ce faceti, maestre?”, l-am intrebat. “Uite, pe aici, prin gara asta”, mi-a raspuns. Adrian Paunescu a implinit duminica 65 de ani. Aveam impresia ca are mai mult. Nu stiu de ce. Poate nu as fi scris nimic despre Adrian Paunescu, daca in aceasta noapte, butonind telecomanda, nu as fi dat, absolut intimplator, peste un film despre Cenaclul Flacara. Si am retrait mai bine de o ora niste vremuri demult uitate, peste care praful s-a transformat in beton. I-am revazut pe Nicu Alifantis, Vasile Seicaru, Ducu Bertzi, dar mai ales pe Stefan Hrusca, tinar si extrem de simpatic cu acel nas acvilin, inca virgin in fata chirurgiei plastice. Mi-am amintit ca in acele vremuri, de la sfirsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, Cenaclul Flacara se numara printre singurele distractii ale tinerilor. Prinsese atit de tare la public, incit autoritatile comuniste au inceput sa se teama probabil, ca Paunescu ar putea manipula masele. Si cum totul are un sfirsit pe lumea asta, Cenaclul Flacara a murit si el. Intr-o simbata noapte, in vara lui ’85, la Ploiesti, pe stadionul Petrolul, atunci cind natura dezlantuita, inconstienta si prostia si-au unit albiile.

Destinul a făcut ca România să trăiască, timp de o jumătate de secol, unul dintre cele mai controversate şi sângeroase experimente ale istoriei: comunismul. „Mareea roşie“, care a lovit ţara noastră dinspre est, a schimbat ierarhii, a ucis vise şi a mutilat destine, efectele pe termen lung fiind, din păcate, inimaginabile. Niciun domeniu de activitate nu a rămas neatins de molimă. Văzut de comunişti ca un excelent instrument de educaţie, sportul s-a aflat printre priorităţile noilor conducători instalaţi la putere de Moscova.

De o săptămână încoace, EVZ vă prezintă zilnic episoade incredibile dintr-o şedinţă a şefilor comunişti, având ca subiect fotbalul. Printre personajele „piesei“ regizate în 1953 se regăseşte şi Nicolae Ceauşescu, cel care avea să preia ceva mai târziu frâiele României şi să o conducă, după propria filozofie, până în 1989. Amănuntele din copilăria celor două cluburi departamentale, Steaua şi Dinamo, sunt şocante. Cu atât mai mult cu cât realizăm că apucăturile de la începutul anilor ’50 au constituit baza doctrinei sportului românesc până în zilele noastre.

Şefii comunişti se plângeau în vremurile evocate de EVZ că CCA şi Dinamo nu sunt iubite de popor. A fost nevoie de un schimb de generaţii pentru ca cele două grupări să îşi găsească admiratori. Pe prima scenă a fotbalului românesc aveau să urce, în anii comunismului, şi alte cluburi născute din ambiţiile nomenclaturii: Victoria, Flacăra Moreni şi mai ales Viitorul Scorniceşti. Evenimentele din decembrie 1989 nu au adus decât schimbări de formă în fotbalul românesc. „Guvernul“ este condus de unul dintre locotenenţii vechiului regim, Mitică Dragomir, fost diriguitor la Victoria şi Scorniceşti. Acesta a schimbat bereta de muncitor cu pălăria de afacerist. Metodele evocate de serialul EVZ au rămas însă de actualitate. Nimic nou pe frontul de Est.

> Editorial aparut in editia de duminica, 20 iulie 2008, a cotidianului Evenimentul zilei

Tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a spus, cind eram mic, ca familia noastra se trage de la Sud de Dunare. Fara prea multe argumente, tata incerca astfel sa imi dea o explicatie logica cu privire la provenienta numelui nostru de familie, Dobre, probabil, cel mai uzitat cuvint in Bulgaria. Tata incerca sa ma adoarma uneori cu aceeasi poveste, repetata la infinit, din perioada cind lucra la Turnu Magurele, prin anii ’60. Chemarea strabunilor, in varianta tatalui meu, a insemnat cursul de injuraturi la distanta cu vecinii bulgari. In timpul liber, cind mai dadeau la peste pe Dunare, zarzavagiii ii injurau pe romani, asa ca sa nu se plictiseasca nici unii, nici altii. Iar valahii, nu era frumos sa ramina datori, ii injurau pe fratii de la Sud pina cind acestia reproduceau fidel sudalmile. Pentru mine, Bulgaria a insemnat mai intii antena cu 9 elementi, construita de tata la serviciu, si cu care, dupa 1980, am inceput sa prindem programele televiziunii de la Sofia. Eram singurii din blocul de pe Gageni 88 din Ploiesti care prindeau bulgarii cu “Diamantul” lor alb-negru. Am inceput sa invat bulgara, fara sa pretind macar ca as fi de-al lor. Chiar daca ma chema Dobre! La “Balgar televizia” am vazut-o pentru prima oara pe CC Catch, dar si pe Sandra, pe cei doi baieti de la Modern Talking sau pe Hristo Stoicikov. Si am auzit cu urechile mele cind, intr-o noapte, la inchiderea programului, un crainic bulgar a spus “noapte buna” dupa deja impamintenitul “leka nosht”. Ca recunostinta pentru ceea ce ne ofereau rudele de la Sofia, imi botezasem animalele din batatura cu nume bulgaresti. Celebru a ramas porumbelul Iskrenov, crescut in casa si domesticit in asa hal incit a sfirsit prin a fi calcat de o masina pe care a considerat-o, probabil, prietena. Bojidar Iskrenov, fotbalistul, nu porumbelul, a fost unul dintre idolii mei in acei ani. Iskrenov, care prin ’85 a jucat si intr-un film, a facut parte din, fara sa jignesc echipa din ‘94, cea mai frumoasa generatie a fotbalului bulgar, alaturi de Mihailov, Arabov, Dimitrov, Mladenov, Gospodinov, Getov, Sdravkov, Markov, Iordanov, Velicikov si nu in ultimul rind Emil Kostadinov. De acestia imi amintesc cel mai bine. Si n-am sa uit toata viata cum am trait, in decembrie 1983, un meci disputat la Split, ultimul din preliminariile pentru Euro ’84, cind sirbii si bulgarii mei s-au batut ca niste fraieri de erau sa termine egal si sa trimita Tara Galilor in Franta. A aparut insa unul Radanovici, prin minutul 5 al prelungirilor, si a aruncat Balcanii in aer, 3-2 pentru Iugoslavia. Si asta dupa ce Iskrenov si ai lui ratasera 50.000 de ocazii. Bulgaria a insemnat, in anii comunismului, si o sursa, printre putinele, de discuri de vinil cu muzica de orice fel. De la Verdi la Michel Jackson. De la fratii Arghirov la Depeche Mode. Dupa 1989, Bulgaria nu a mai fost atit de interesanta. Romanii, care se uitasera pina atunci la bulgari (si nu invers), si-au bagat cablu. De fapt le-a fost bagat pe git cablul. Antenele si ligheanele de aluminiu disparusera de pe blocuri. Bulgaria devenise doar o tara de tranzit spre noul “El Dorado” descoperit de romani, dar mai ales de romance, Turcia. Ani de zile nu am auzit despre Bulgaria decit lucruri rele. Am uitat pina si bruma de bulgara invatata la televizor inainte de ’89. Apoi am inceput sa fac naveta la Loveci, cind juca acolo Rachita, ploiesteanul meu. Imi amintesc cum, in primavara anului 2000, insusi Dimitar Penev, pe atunci manager general la Litex, echipa milionarului Grisa Gancev, mi-a iesit in intimpinare cu mina intinsa. “Mister Dobre, manager na AEK Buharest”, i-a soptit Rachita lui Penev. Venisem cu doi jucatori, Nicolae si Belciug, pe care incercam, eu si Rachita, sa-i vindem la bulgari. Culmea e ca lui Penev chiar i-au placut baietii. Au venit insa, prin telefon, pretentiile lui Toni Dobos, presedinte, antrenor, masor, paznic, la AEK Bucuresti, fosta Fulgerul Bragadiru si actuala Poli Timisoara. Dobos a cerut citeva sute de mii de dolari pe cei doi. Printr-un intermediar, Penev ne-a multumit si ne-a anuntat ca ne va contacta. Nici in ziua de azi nu a sunat. Despre bulgari mai stiu ca au fost in colaps economic si ca au fost salvati de nemti. De ce tocmai de nemti, draku stie. De doi ani, merg in fiecare vara la bulgari. Pe litoral. Pe un litoral despre care unii spun ca a fost construit deopotriva de mafiotii bulgari si de afaceristii nemti. Cert e ca aia de care multi romani rid, ne dau in acest moment lectii de management si marketing in turism. Dupa Albena si Nisipurile de Aur, vara asta am nimerit undeva intre Nisipuri si Varna, intr-un loc nedefinit, intre bulgari, rusi, nemti, cehi, polonezi si citiva romani cuminti. Departe de manele, de shmecheri, de ospatari pusi pe japca si de comercianti agresivi. Am uitat pina si de amanuntul ca nu erau tocmai 4 stele, asa cum platisem, ci maxim trei. Am trecut cu vederea faptul ca, intr-o dimineata, am ramas fara apa din cauza unei “die grossen avarien, ainen catastrofen”, asa cum ne prezentase situatia un angajat al hotelului. Am apreciat faptul ca baietii s-au cuplat imediat la un izvor de apa minerala si, timp de o zi si jumatate, ne-am spalat si am folosit la toaleta, cu presiune scazuta e adevarat, apa minerala sulfuroasa! Pe drumul de la Vama Veche pina la Varna, ruta aleasa de noi, pina si politistii aplica marketingul nemtesc. Adica nu mai jefuiesc la drumul mare turistii, ci ii supravegheaza respectuos, de la distanta. In Bulgaria, pentru mine si pentru fetele mele insa, cel mai reconfortant este atunci cind toti bulgarii te intimpina cu un sincer “Dobre”!

Pentru unii, fotbalisti si jurnalisti, Euro 2008 a fost primul turneu final din cariera. Am intilnit insa in Elvetia si Austria destui ziaristi satui de campionate europene si mondiale. O spuneau chiar ei, cu o usurinta dezarmanta. Dar cine i-a crezut? Pentru mine, Euro 2008 a fost ca un doctorat in jurnalistica, pe care, vreau sa cred, l-am trecut cu bine. Nu am primit prea multe critici, ceea ce inseamna enorm. Laudele din partea apropiatilor nu pot fi puse la socoteala pentru ca sunt, clar, subiective. Timp de o luna si jumatate am fost acolo de unde s-a dat ora exacta in fotbalul mondial si am respirat acelasi aer cu vedetele unei lumi pe care doar mi-o imaginam. Un prieten m-a intrebat cum a fost la Euro. I-am raspuns ca m-am simtit cu adevarat ziarist. Adica respectat si apreciat, chiar daca multi dintre cei cu care am intrat in contact habar nu aveau de unde vin. Sunt multe de povestit. Din pacate, nu am putut scrie despre toate acestea imediat dupa revenirea acasa, iar acum mi se pare putin deplasat sa vorbesc despre eurotrairile mele deja prafuite. Astept in continuare de la Coco, fotograful nostru, pozele din perioada petrecuta in Elvetia si Austria si poate ca atunci voi considera ca exista si lucruri nemuritoare de la Euro care pot fi comentate pe blog.