Azi, în timp ce toată redacţia îl asculta pe tătuca Băsescu, mai abitir decât o făceam noi pe vremuri, măcar atunci eram obligaţi, Emil Hossu trecea în nefiinţă. Rapid, aşa cum şi-ar dori oricine să moară. Prea devreme, însă. Mi-a fost simpatic Emil Hossu. Foarte simpatic. Am, aici, acasă, mai multe filme în care a jucat. Comedii în special, filme pe care le urmăresc din când în când doar, aşa, ca să văd cum era înainte. Ca să nu uit prin ce am trecut.

A murit Emil Hossu.

Beau un whisky. Un J&B, primit de la Ciprian. M-am uitat un pic la Barcelona… Am navigat pe net… M-am gândit la maşina pe care doamna Anişoara o vrea zilele astea. Trebuie să scăpăm însă de Bambina, şi va fi foarte greu. Nu că nu e o maşină bună. Sau poate tocmai de aceea. Bambina face parte din familie. Ori de câte ori aud că vrem s-o vindem, fetele plâng!

Am băgat la greu week-endul ăsta. Pentru gloria siteului www.evz.ro! Degeaba, nimic nu îmi poate scoate din cap ceea ce am văzut la tv în ultimele zile. Spuneam uneori, chiar şi aici pe blog am impresia, că nimic nu mă mai poate impresiona. Am văzut atâtea grozăvii în ultimii ani. Am trăit atât de multe drame. Uneori, mă drogam cu ideea că oricum nu am ce face în anumite situaţii, că asta e viaţa…

Ce văd însă de zile bune la tv, m-a şocat. Încerc să văd cât mai puţin, pentru că nu e nevoie de prea multe imagini pentru a-ţi da seama prin ce trec japonezii în aceste zile. Unul dintre cele mai educate popoare din istoria omenirii a fost lovit de Apocalipsă. Pentru că asta e, Apocalipsă.

Tot aştept ca cineva să spună: “Gata, a  fost un trucaj. V-am speriat, doar. Am vrut să vă arătăm cum ar putea fi”. Dar, nu… Nimeni nu zice nimic. Iar imaginile sunt mereu altele. Îmi vine să plâng. Mă rog pentru oamenii ăia care au învăţat să trăiască pe sârmă, ca urmare a unei educaţii şi a unei discipline pe care noi, românii, nu suntem capabili nici măcar să ni le imaginăm.

Cei mai mulţi dintre noi privesc cu detaşare. Scuipă în sân şi rostesc eternele cuvinte: “Să fie la ei”.

Îmi vine să plâng, dar nu cred că ar ajuta pe cineva. Încerc să mă pun în pielea celor care au supravieţuit cutremurului, pentru că, să zicem, e ceva obişnuit acolo, dar au fost înghiţiţi de ape. Surpriză. La asta nici măcar ei, cei mai disciplinaţi oameni ai planetei, nu se aşteptau. Nu reuşesc să conştientizez, orice ar fi… Degeaba… Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Nu din solidaritate, ci dintr-o culpă sinistră. De ce ei?

Mă uit la tv. Pe CNN, pe BBC, pe Euronews. ProTV-ul a mai pus ceva în plus la măsurătorile făcute de japonezi. Aşa, ca să fie ei, ca întotdeauna, mai cu moţ. Degeaba cel mai tare în seismologie din România e în direct cu Esca şi îi spune acesteia şi celor care se uită la protv că apropierea lunii sau soarelui de planetă n-are nici o treabă cu ceea ce s-a întâmplat în Japonia, că românii nu trebuie să-şi facă griji. Panica trebuie cultivată. Sunt prezentate extrem de agresiv ştiri apocaliptice… Nu le ascult. Lucrez de atâţia ani în presă şi doar ştiu cum se fabrică ştirile.

Mă frec la ochi, mai beau ceva şi sper să mă trezesc din coşmar. Degeaba. Aceleaşi imagini. Şi iar intru în pielea celor năpăstuiţi şi nu înţeleg nimic.

Am crezut că sunt trecut prin multe. Că nimic nu mă va mai impresiona. Văd atâtea zilnic. Citesc multe. Aud la fel de multe. Necazul celei mai instruite populaţii din lumea (Doamne de ce nu m-am născut acolo?) m-a copleşit. M-a lăsat fără grai. M-a lăsat fără lacrimi şi îmi pun aceaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi atunci când a murit mama, şi când s-a dus tata, şi când s-au prăpădit Cătălina şi Valeriu… Şi nu găsesc niciun răspuns.

Îmi dau însă seama cât de norocos sunt. Că trăiesc, că pot merge mâine la serviciu, că pot reveni acasă la fetele mele, care chiar dacă acum sunt bolnave sugur îşi vor reveni.

Şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că trăiesc. Şi încerc să nu mă mai plâng, să nu mă mai cert cu nimeni, să fiu om. Ăsta sunt eu, nu pot gândi altfel…

Aveam zece ani când România a fost zguduită de ultimul mare cutremur. Ţin minte că după acel 4 martie 1977 am văzut pentru prima oară cu adevărat şi, cred, pentru ultima oară, ceea ce înseamnă solidaritatea la români.

Am strâns lucruri pentru sinistraţi, am donat, doar eu, 50 de lei. Mi-i dăduse mama, bine înţeles. Ştiţi ce însemna pe vremea aia 50 de lei? O bancnotă cu Al. Ioan Cuza pe ea! Mult. Mă şi gândeam: “Dacă eu am dat atât, cred că alţii au contribuit cu şi mai mult”.

În general nu dau de pomană. Şi asta pentru că am destule cunoştinţe, rude, cu mari lipsuri. Şi încerc, ca o prioritate, să îi ajut mai întâi pe aceştia. Dacă însă va apărea şi cea mai mică cale de a-i ajuta pe japonezii loviţi în aceste zile de cele mai mari grozăvii de care am auzit vreodată nu voi ezita. Oamenii ăia chiar au nevoie de ajutor.

Omul meu părea tânăr. Era însă extrem de abătut. Din acest punct de vedere, aducea mai degrabă a moşneag, cocoşat de problemele existenţiale care nu îi dădeau pace. Cu toate acestea l-am ascultat. Încerca să găsească o soluţie de ieşire din situaţia în care se afla. Un colac de salvare, de care să se agaţe. “Până când trece furtuna”, mi-a şoptit el. Îl ascultam, fără să scot un cuvânt. Ce aş fi putut spune? Mi se plângea că n-a avut puterea să se ia de piept cu stăpânirea. Cică are copii, rate la bancă, şi nu îşi permite să facă pe eroul. Şi din acest motiv acceptă umilinţele la care e supus zilnic. Mi-a povestit ce a studiat, pe unde a lucrat, ce realizări are. Am rămas impresionat. De ce oare oameni ca el trăiesc şi muncesc în anonimat în această ţară în care nu au mai apărut eroi după 1990. Doar VIP-uri… Am stat mult de vorbă cu prietenul meu. Mi-a spus atât de multe…

Într-o zi, cu siguranţă, prietenul meu se va stinge, iar ţara asta va mai pierde încă un OM care şi-ar fi dat, dezinteresat, şi viaţa pentru ea. Şi ce putem face? Nimic. Noi, ăştia din generaţia asta blestemată, cu rate la bancă, copii, datorii… “Eu am făcut o Revoluţie”, mi-a şoptit, la un moment dat, prietenul meu. “Dar tinerii din ziua de azi, oare, sunt în stare de ceea ce am făcut noi?”, a continuat el. Am ridicat din umeri. “Eu ştiu ce să zic? Habar n-am”, i-am răspuns. I-am povestit de conflictele mele, e adevărat, izolate, cu noua generaţie. “Generaţia ProTV”, cum o numesc eu. I-am povestit şi despre cei mulţi pe care îi cunosc. Tineri avizi de informaţii, respectuoşi, dornici să schimbe ceva în această ţară în care sinceritatea, cinstea, patriotismul şi altruismul sunt considerate de cei care ne conduc drept defecte.

“Încotro?”, l-am întrebat pe prietenul meu. A ridicat din umeri. “Nu ştiu”, a răspuns el. “Nici acum, la 20 de ani de la Revoluţie nu ai un ţel?”, l-am întrebat. “Ba da, dar n-am curaj să recunosc. De fapt îmi e frică. Îmi e frică să nu pierd ce am adunat pînă acum. Nu vezi că nu există perspectivă, nu există alternativă? Mă simt mai rău ca înainte de 1989. Pe cuvânt. Am câştigat multe ieşind în stradă în decembrie ’89. Alţii, care n-au ieşit, au câştigat incomparabil mai mult. Şi atunci? “, a fost replica lui. A mai spus ceva, dar n-am reuşit să înţeleg. A coborât din metrou. S-a pierdut în mulţime, necăjit.

Mai sunt două zile din această campanie electorală. Ceea ce s-a întâmplat înaintea primului tur, plus evenimentele din ultimele două săptămâni, nu are corespondent în istoria modernă a României. Ură, scanadaluri, dezbinare, toate alimentate neîncetat de presa coruptă şi de politicienii disperaţi. E uşor să spui: “Nu merg la vot”. E şi mai greu să spui: “Mă duc, dar să mă ia dracu dacă ştiu cu cine să votez”. E cea mai dificilă dilemă din ultimii mulţi ani, aşa că vă cer sprijinul. Ce facem duminică?

Tragedia acestor alegeri o constituie faptul că alegătorul nu prea are variante. Acum, în turul doi, cu atât mai puţin. E însă doar o părere. Nici unul dintre candidaţii cu nume, nu vreau să vorbesc despre cei pe care chiar nu îi cunosc, nu merita votul nostru. Toţi sunt o apă şi un pământ, că doar sunt politicieni.

În seara asta am revăzut, după foarte multă vreme, “Titanic Vals”, filmul lui Paul Călinescu, ecranizat după piesa scrisă de Tudor Muşatescu. Varianta cu Grigore Vasiliu Birlic. Epocal! Şi am constatat că nimic nu s-a schimbat în ultimii 150 de ani în România. Aceiaşi politicieni corupţi. Aceiaşi alegători sensibili la sacoşa electorală.

Zilele trecute, duceam muncă de convingere cu Florin Ruse, bulgarul meu din Izvoarele. Încercam să-l determin sa meargă la vot. Măcar în turul doi. I-am spus că nu trebuie să voteze vreun candidat, ci doar să se prezinte, că e dreptul lui. Omul a scos în apărarea sa câteva argumente inatacabile. Le ştim cu toţii, dar uneori le ignorăm. Din diverse motive. Poate din patriotism, poate din prea multă bunătate, din ambiţia de a rămâne optimişti. Duminică amavut de unde alege. Peste o săptămână şi ceva, oferta e slabă. Doar două nume. Sincer, nu ştiu ce să fac…

Astăzi m-am simţit din nou umilit în propria ţară, în care m-am născut, pentru care ne sacrificăm, eu şi copiii mei şi voi, pentru care au murit, muncind, părinţii mei. Am coborât în faţa blocului şi nu ştiam încotro să o apuc. De obicei, folosesc metroul. Ăla de împlineşte zilele acestea 30 de ani. Dar metroul a intrat în grevă, că deh, d’aia am ieşit în stradă în ’89, e adevărat doar unii dintre noi, ca să ne câştigăm dreptul la grevă. Deşi sunt un incult din punct de vedere politic, nu-mi pot explica acest gest mitocănesc de a intra în grevă decât ca pe o diversiune ordinară. Duminică sunt alegeri! Spun asta pentru cine a uitat. Iar politicienii noştri ne arată încă o dată, de parcă ar mai fi fost nevoie, că îi doare direct în fund de noi.

Cum să porneşti o grevă chiar în săptămâna premergătoare alegerilor prezidenţiale? Cu ce scop? Eram hotărât să merg la alegeri mai mult ca niciodată. Pe cuvânt, mi-a pierit cheful. Oamenii aleşi să ne reprezinte ne umilesc zilnic, îşi bat joc de noi, de familiile noastre, ne batjocoresc fără niciun fel de regrete. Noi nu contăm. Nici pentru Băsescu şi nici pentru alt politician din ţara asta. În plină criză, s-au cheltuit pe campania electorală milioane de euro. Care e miza? Puterea. Şi atunci, noi, ceilalţi, care am ales să trăim decent, civilizat, cum procedăm?

N-am făcut niciodată grevă. Nu ştiu cum e. Nu mi-am permis acest lux niciodată. E frustrant să ştii că unii au dreptul de a-şi striga nemulţumirile, în timp ce tu trebuie să îţi dai şi ultima picătură de energie doar pentru a-ţi păstra postul. Ştiţi cum e să nu poţi protesta nici măcar atunci când salariul întârzie sau când un neica nimeni ajuns şef dintr-un accident te umileşte? Cei care trudesc în domeniul privat trebuie să ştie? O putem pune de-o grevă? Răspunsul e nu. Şi asta pentru că în secunda următoare eşti dat afară. S-au dus vremurile romantice, haiduceşti, când, umilit de stăpân, exploatatul se răscula. Poveşti. Asta se întâmplă doar la stat, că vorba aia, pe banii statului, adică pe ai noştri, orice e permis.

Mărturisesc faptul că am deschis ochii sau, mai degrabă, urechile cu Birlic, Giugaru, Carboreanu, Nicki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Beligan, Tanţi Cocea, Carmen Stănescu şi toată acea generaţie inegalabilă. Apoi i-am descoperit pe Toma Caragiu, Cotescu, Moraru, Amza Pelea, Rebengiuc, Ogăşanu, Ovidiu Iuliu Moldovan. De Sergiu Nicolaescu nu mi-a plăcut în mod deosebit. Prea era comunist. Nici de Dinică, prea era rău! L-am văzut în multe filme pe Dinică. Chiar dacă nu avea roluri istorice, avea un farmec al lui. După Revoluţie l-am văzut în Patul lui Procust. Nu mi-a plăcut. L-am apreciat mai mult din piesele de teatru, dar tot nu-l consideram un titan. E greu să spui despre cineva că e cel mai mare, când Radu Beligan e încă în viaţă. Tocmai de aceea nu voi fi de acord, că de înţeles, înţeleg, cu tot acest circ mediatic care a însoţit clipele de după moartea lui Gheorghe Dinică.

Moartea lui Dinică, ştiu că par cinic, a fost o gură de aer pentru toată mass-media, dar şi pentru publicul sătul de campanie electrorală. Toată lumea s-a înghesuit să-i aducă un omagiu dispărutului. Chiar şi cei care, bag mâna în foc, nu-l ştiau pe Dinică decât din filmele lui Nicolaescu. Bocitoarele naţionale s-au pus pe treabă. Ca şi în cazul altor mari dispăruţi, fie ei artişti ori sportivi. Ca în cazul lui Ştefan Iordache, de exemplu. A mai scris cineva de el? Şi la fel îi spuneau, “maestrul”, “inegalabilul”, “cel mai iubit dintre pământeni”.

Am citit editoriale, scrise la comandă, reci şi fără niciun fel de formă, după lectura cărora mă mir că n-am făcut diabet. România pierde an de an oameni de valoare. Şi nu doar actori. Asta în condiţiile în care nonvalorile se înmulţesc ca buruienile. Spuneam acum două săptămâni parcă, după revenirea de la Viena, că n-am să mă mai uit la ştiri. Pentru că ştirile difuzate de posturile nostre de televiziune reprezintă un rău fără seamăn. Şi nu m-am mai uitat de atunci. Oricum trăiesc zece ore pe zi într-un mediu în care, vrând, nevrând, sunt la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume.

Teatrul românesc a mai pierdut un nume mare. Dintre toate filmele şi piesele de teatru în care Dinică a jucat, mie îmi va rămâne în memorie, fără îndoială, cu rolul din “Take, Ianke şi  Kadîr”, piesă pe care am văzut-o de două ori. Şi, mărturisesc, am făcut-o pentru Beligan. Credeam că, dintre cei trei mari actori, el se va duce primul. Primul care a plecat a fost, aşa a vrut destinul, Gheorghe Dinică. Dumnezeu sa-l ierte.

Onesti, decembrie 1999. “Domn general, ma scuzati, nu pot sa va dau tricoul. L-am promis”. Mutu a venit spre mine si mi l-a intins. “Ia-l, frate! E murdar de var de la cazatura aia. Ia uite ce am si pe pulpa. M-a ars nenorocitul ala de var”. A fost ultimul meci al lui Adrian Mutu in tricoul lui FC Arges. Un tricou pe care inca il mai am. E undeva in sifonier, alaturi de un altul de antrenament. Tot al lui Mutu. Plus un sort, amarit.

Ma lipisem de FC Arges. Era una dintre echipele de care raspundeam inca de prin ’97. Si ce echipa avea Argesul. Cu Stanciu, Mogosanu, Cornel Cristescu, Vasile Popa, Nastase, Balasa, Sorin Radu, Sica Birdes, cu Jean Barbu. Mergeam cu ei si la meciurile amicale. Plecam din Bucuresti cu masina lui Cornel Cristescu. Cind ma vedeau nea Silviu Dumitrescu sau nea Gicu Dobrin, ma intrebau: “Bai, omule. N-ai stare?” Asa l-am cunoscut pe Mutu. Era cel mai mic, dar avea tupeu cit toata echipa. “Ba, daca nu te astimperi, ti-o iei”, ii striga enervat Sica Birdes lui Mutu atunci cind acesta sarea calul. Si Sica i-a tras-o intr-o zi.

Stiam ca va ajunge mare. Uneori ma intreb ce s-ar fi intimplat daca Mutu ar fi fost un fotbalist profesionist in adevaratul sens al cuvintului. Probabil ca astazi ar fi fost pe lista lui Florentino Perez, la Real.

Mutu si-a batut insa joc de talentul sau. “Adisor, te rog, fa-mi rost de numarul gagicii care a aparut la voi azi pe prima pagina”. Era deja la Dinamo. Evenimentul zilei avea in acea perioada cite o tipa sumar imbracata chiar pe pagina I. Atragea. Un fel de fata de la pagina 5. Nu vedeam nimic rau in a-l ajuta sa-si satisfaca astfel de mofturi. Uneori ii faceam rost de telefonul fetii, alteori nu.

Mutu s-a inconjurat de prieteni falsi. Care i-au cintat in struna, fara sa-i spuna unde a gresit si cind sa se opreasca din derapajele din ce in ce mai dese. Baiatul acela care il refuza pe “generalul” Constantin Stroe la Onesti a disparut de mult. A plecat, luindu-i cu el si pe Lobont, si pe Chivu, si pe multi altii care si-au irosit talentul si calitatile orbiti de banii cistigati atit de usor la prima vedere, dar totusi cu atitea sacrificii.

“Ce ma bucur ca i-au tras-o lui Mutu”, auzeam azi prin redactie. Nu am putut impartasi aceeasi bucurie cu cea a contestatarilor de ocazie ai lui Mutu. Mi-am amintit insa de baiatul ala cu tupeu, pe care Sica Birdes sau Jean Barbu il altoiau si il puneau la respect doar din dorinta de a nu-l lasa sa treaca peste treptele unei educatii numai de fotbalisti stiuta si care acum, poate, i-ar fi prins bine.

Sfatuit prost, Mutu a ajuns intr-o fundatura. Depinde insa numai de el sa iasa. Trecind, ca de altfel foarte multi fotbalisti, peste trepte vitale ale educatiei, Mutu nu va stii insa niciodata unde a gresit. Pentru asta ar trebui sa se intoarca in timp. Dar oameni ca el nu pleaca niodata in cautarea timpului pierdut.

Mutu n-a venit la inmormintarea lui Dobrin. Eu am stat patru zile linga Giscan, care de pe lumea cealalta m-a sfatuit sa ma las de fumat. Si m-am lasat, in timp ce stateam de vorba cu el intr-o noapte de octombrie. Doar noi doi. Eu in picioare, nebarbierit, lacrimind din cind in cind. El, stind intins in cosciugul ala scump, dar atit de inutil. L-am asteptat si pe Mutu. Tot Pitestiul l-a asteptat, dar el n-a mai venit.

La “Dobrin” e altfel. In primul rind pentru ca eroul e deja mort. De-adevaratelea. Din pacate… Si pentru ca el e mort, ne permitem orice derapaje, orice divagatii. D’aia Halagian si-a permis sa fabuleze. Daca ar mai fi trait, Dobrin l-ar fi pus la punct pe armean asa cum a facut-o mereu. Pentru ca, dupa cum imi povestea odata nea Gicu, “noi, fotbalistii, eu, in special, l-am facut mare pe Halagian, nu el pe noi”. Am avut

norocul sa-l vad pe Dobrin in cea mai buna perioda a carierei sale. A fost mare, mare de tot. E greu sa-l compari cu Maradona. Argentinianul a avut, si are in continuare, de partea lui o tara intreaga. Etichetat drept provincial, Dobrin a fost tratat ca atare chiar si in acest documentar. Asta a fost gustul pe care mi l-a lasat DVD-ul intitulat “Dobrin”.