Amintiri

Colegul si prietenul Andrei Craciun a pomenit despre persoana mea pe blogul sau propriu si personal. Ii multumesc. Andrei a insiruit, pe scurt, citeva povestiri dintre cele pe care i le relatez atunci cind curiozitatea unor vremuri pe care regreta ca nu le-a trait il macina. Vechi, din copilaria si adolescenta mea, si care pe el l-au fascinat. Frumoase, pentru ca traiam, vorba poetului, vremuri de restriste. Si astfel, Andrei m-a obligat sa scriu. Asa cum a facut si cu blogul, pe care l-am deschis tot cu ajutorul lui, si pe care la inceput l-am luat ca pe o gluma. Asadar, m-am hotarit sa scriu despre cei pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor. In mare parte, personaje din Republica noastra draga de la Ploiesti, dar si din Bucurestiul anilor de studentie. Fosti colegi despre care nu mai stiu nimic, profesori si vecini despre care nu am veste ca ar mai trai. Celebritatile Ploiestiului anilor ‘70-’80, dar si oameni simpli vor fi pe viitor eroii povestirilor mele. Unii isi vor reaminti, altii vor auzi pentru prima oara despre Carabina, Dan Iordache, Petrica nebunu’, Nemtu’, Bogdan Stanoevici, Butufei, Sorin Hirjoghi, Valeriu Mihailescu, Adrian Ursea, Stelu Enache sau Eusebiu Stefanescu. Va voi povesti cum am vazut de 7 ori fimul indian Vandana si cum, prin 1977, cind toti copiii erau internati in spitalele din Ploiesti cu fracturi, pentru ca la TV rula Tarzan, eu am facut opinie separata si am suferit o operatie de peritonita!

 

Vremea si vremurile

Astazi i-am injurat pe toti cei care “prezinta” vremea in jurnalele noastre de stiri, in ziare si reviste. Pe Busu, pe Simona Senzual, daca o mai prezenta, pe Cosmina Pasarin, nici ea nu stiu daca se mai ocupa de starea vremii, pe toti. Nici macar Romica Jurca si Ortansa Jude nu au scapat de gura mea spurcata. Convins de “specialisti” ca ploile vor veni in Sudul tarii abia in aceasta noapte, am plecat la serviciu in noii mei pantofi din piele intoarsa, facuti cadou de sotie. Mindru nevoie mare, am imbracat si blugii aia de fite, care ating asfaltul. Un tricou si o jacheta au completat tinuta. Asa m-a prins ploaia aia mare care a maturat Bucurestiul marti dupa-amiaza. Pentru a doua oara intr-o saptamina, insa, ploaia neprognozata de “specialisti” mi-a oferit prilejul sa admir spectacolul grotesc al strazilor blocate la ore de virf in frumoasa noastra capitala. Mii de automobile, tot atitea mii de soferi, multi dintre ei isterici, injuraturi de mama, blesteme, claxoane, iata ingredientele unui spectacol unic. “Ce te miri frate, asa ca prostu’?”, imi zice un amic. “Pai asa e mereu, nu doar azi. Parca traiesti pe alta lume”. Brusc imi amintesc faptul ca in general, ajung noaptea acasa. E obositor, e frustrant, dar mai putin stresant. Imi iau o carte pe metrou si citesc. Uneori renunt la lectura si imi studiez coechipierii din mijloacele de transport in comun. Alteori ma indragostesc. Mai ales pe magistrala Pipera-IMGB. Pe ailalta, Repulblica-Dristor 2, e mai greu. Mi s-a intimplat ca intr-o zi, cred ca intr-o vara, sa ma indragostesc de trei ori pe drumul de acasa spre serviciu si de tot atitea ori la intoarcere. Asta e recordul meu personal. Astazi, in timp ce imi priveam pantofii cei noi plini cu apa, ma felicitam, pentru a nu stiu cita oara ca sunt un om normal, ca nu sunt dependent de masina, de fitze, de “prieteni”. Si am realizat din nou ca starea de sanatatea a acestei populatii pestrite din Capitala este grava. Atit de grava incit ar trebui inventat un al diagnostic. Suntem in Postul Pastelui, dar pacatuim mai tare ca niciodata. Cu vorba, cu fapta, in timp ce ne umflam cu fasole, cu ciorba de stevie si facem matanii prin biserici, dindu-ne credinciosi.

 

Explicatii

Kopacz Gyula, bunul meu prieten ungur de la Miercurea Ciuc si omul care face de vreo 10 ani munca patriotica la “Evenimentul zilei” (si nu doar la Evz) in calitate de colaborator personal al subsemnatului, marturisea ca ma citeste. Pe blog, bine-nteles. Ma certa, spunind ca scriu prea putin. Asa, ca sa ma ambitioneze probabil, pentru ca, in calitatea sa de parinte si de jurnalist, stie foarte bine cit de dificil e sa-ti mai gasesti timp si pentru … a pierde timpul. A incercat sa-mi dea si sugestii. I-am raspuns ca incerc sa fiu original, asa cum sunt si in viata. Ca nu vreau sa deranjez pe nimeni, asa cum fac si in cotidian. Ca as vrea sa scriu precum Andrei Craciun, dar ca nu am harul poetului (poate acum 20 de ani as fi reusit). Ca nu pot scrie despre ceea ce se intimpla in presa, pentru ca ar trebui sa ma las, in prealabil, de meserie, dar ca am doua fete de crescut si, in plus, iubesc al dracului de mult sa fac presa. Atit de mult, ca ma pregatesc sa-mi dau doctoratul in agricultura, meseria mea de baza! Gyula Kopacz, cel care de un an se chinuie sa repare, sa porneasca si sa inscrie in circulatie o Lada 1200 primita cadou de la un prieten care nu stia cum sa scape de cataraga, ma intreaba de ce nu scriu despre Bogdan Lobont, care cu ani in urma se recomanda ca fiind prietenul meu. I-am raspuns ca despre anumite personaje, inclusiv despre Bogdan Lobont, voi scrie o carte, la care am inceput sa lucrez. Sunt prea multe si prea spumoase amintirile cu portarul echipei nationale ca sa le amintesc, in treacat, pe un amarit de blog.

 

adi dobre, tati

eu sunt adi dobre. bine ati venit.