Strada


Doua meserii nu as fi facut niciodata: taximetria si medicina (ciudata alaturare). Nu stiu exact, de ce, dar nu le-as fi facut. Am avut o neincredere ciudata si fata de meseriile cu pricina si fata de cei care le practica. Asta pentru ca nu oricine, fie vorba intre noi, poate fi taximetrist sau medic. Pentru prima indeletnicire trebuie sa fi absolvit Institutul de Smecheri, scoala deschisa dupa 1989. Pentru cea de-a doua trebuie sa-ti sacrifici ani din viata invatind ca un nebun. Asta daca nu vrei sa ajungi un medic de nota 5. Pentru ca daca poti fi, sa zicem, taximetrist de nota 5, cu medicina nu te prea joci. Teoretic! Marturisesc faptul ca printre taximetristi nu prea am prieteni, printre medici da. Cu taximetristii leg prietenii de 20-30 de minute, cit tine o cursa. Daca dai peste unul cu chef de vorba, timpul trece repede. Imi place sa-i ascult, sa-i studiez. Le pun placa aia cu “Eu n-as fi facut meseria asta niciodata, pentru ca nu oricine poate fi taximetrist” si devin instantaneu fratele lor. Afli o multime de lucruri, de la birfe, pina la ponturi. Uneori cred ca oamenii astia au fost dintotdeauna printre cei mai buni informatori. In cele mai multe cazuri, insa, taximetristii se pling. De vreme, de vremuri, de pretul benzinei, de excesul de zel al unora dintre “gabori”, de traficul din Bucuresti, dar si de Basescu, de Gigi Becali sau de George W. Bush. Duminica seara, Dumnezeu mi l-a scos in cale pe cel mai suparat taximetrist din lume. Un pusti, de vreo 25-27 de ani, nu mi-am dat bine seama pentru ca era transfigurat de gindurile sale negre. Blocarea intersectie de la Obor la ora 01.00 noaptea ii declansase o adevarata criza de nervi. “Tara de cacat. Doamne, ce tara de kakat. Auziti, domnu’. Stiti ce as vrea sa se intimple cu tara asta?”, imi zice “amicul”. “Nu”, ii raspund. “Dom’le, as vrea sa cada din cer, uite asa (si arata cu mina), foc. Da, dom’le. Foc! Sa ardem dracului toti”. “De ce, tata?”, il intreb. “Uite asa, pentru ca suntem un popor de nenorociti. Spuneti ca mai sunt si oameni buni? Unde, dom’le? Undeeee? De ce nu ies in fata, ca sa ne salveze? De ce? Va spun eu de ce nu ies. Pentru ca s-au dus dracului. Nu mai sint. Au plecat, au murit, dracu sa-i ia si p’astia. Foc, foc din cer, asta e solutia”. “Pai murim cu totii”, ii zic, asa sa-l mai inbunez. Dar taximetristul meu nu se lasa: “Si ce daca. Eu unul cred ca as muri rizind, pentru ca m-am saturat”. Dupa vreo 10-15 minute in care mi-a povestit cum vede Apocalipsa cu ochii lui de taximetrist, se uita la mine si zice: “Auziti, sefu’? Eu sint din Afumati, nu stiu daca stiti pe unde vine. A, stiti? Am un teren de vinzare chiar acolo. Daca imi iese combinatia, iau vreo 200.000 de euro si m-am tirat. Vorbeam si cu nevasta mea. Mergem in alta tara si traim boiereste, arz-o focul de Romanie”. Ma uit la el lung si zic: “Pai si cu Apocalipsa cum ramine?”. “Ce Apocalipsa, bre? Ma iei la mihto?”.

PS: Acum vreo trei ani, la atelierul bunului nostru prieten Valeriu Mihailescu (Dumnezeu sa-l odihneasca in pace), un arab, Mahomed (pe astia aproape pe toti ii chema ca pe marele profet) adusese un “Moskvici 403″. Il gasise intr-o curte si-l cumparase de la proprietar cu banii de tigari. Mahomed dorea sa puna Moskviciul la punct, zicea ca in citiva ani acesta va valora citeva mii bune de euro. Intimplator apare un taximetrist batrin, cu o Solenza. Se da jos, se uita la Moskvici si mai ca incepe sa plinga. Masina lui Mahomed era chiar modelul pe care isi incepuse meseria. O ora a povestit despre vremurile in care “rusoaica” era masina de lux si ce meserie frumoasa era si inca mai este taximetria, daca o faci cu placere. Omul nostru uitase, pret de citeva zeci de minute de “rechinii” de la Gara de Nord sau de coechipierii sai care schimba tariful in functie de accentul clientului. In “Service” nu mai lucra nimeni . Clienti si mecanici ascultau fascinati povestea omului. Valeriu se apropie de mine si-mi sopteste: “Profesore, uite-te la asta. E pe cale de disparitie. Nici taximetristi nu mai avem in tara asta”.

Am coborit in aceasta seara la Piata Iancului. Asta pentru ca statia Obor, unde aveam treaba, este inchisa de citeva saptamini. Ca de obicei, asteptam sa ies la suprafata pentru a scapa de mitocaniile din subteran: degete in nas, manele la telefonul mobil si povesti cu proaste (apropos de proaste, la final va povestesc una). Sa nu inteleaga cineva ca la suprafata Bucurestiul arata altfel. Din contra. Mai mizerabil, dar macar schimbi peisajul. Pe scara rulanta care te scoate din statie, un batrin, cel mai probabil de undeva de la tara, incerca sa desluseasca secretul treptelor miscatoare. Se uita, se uita, dar nu are curajul sa o porneasca in sus. Linga el, o papornita obosita astepta sa fie luata de toartele scorojite. De linga mine tisneste un tinar: trening negru, “adidasi” din “Europa”, rucsac in spate si cercel in ureche. Se indreapta spre batrin si il inhata de brat. “Hai tataie”, il indeamna tinara generatie pe mos. Zic: “Sa vezi ca asta ii fura geanta si-o taie”. Dar “Cercel in ureche” tine sa ma cotrazica. Il ajuta pe om sa urce si sa iasa viu si navatamat. “Tataie, ai grija”, ii striga, smechereste, pustiul, dupa care pleaca. Am vrut sa-l urmaresc, sa-l opresc si sa-l felicit. Sa-i spun ceva, de genul: “fratioare, esti tare. M-ai impresionat. Voi tinara generatie nu sunteti chiar de cacat”. Am renuntat. Poate credea ca il iau la misto si ma pocnea. Nu e impresionant ce v-am povestit? Eu zic ca da. Hai ca v-am plictisit. Ma duc sa revad, dupa vreo 19 ani, fimul “Declaratie de dragoste”, al lui Nicolae Corjos. Ala cu Teodora Mares si Adrian Paduraru. L-am cumparat azi, de la chiosc. De fapt nu vreau sa revad filmul, ci adolescenta noastra, a celor care am trait acele vremuri urite, dar in care bunul simt era virtute si nu defect, ca in ziua de azi.

PS: Am promis ca va spun o poveste cu proaste. Tot la metrou, petrecuta acum citeva luni. Trei liceence se dadeau in spectacol pe ruta IMGB-Pipera, considerata “first class” fata de, sa zicem, Republica-Dristor 2 . “Auzi fa…” si “Ce faci fa?” Erau expresiile preferate ale fetelor, pe care le-am auzit de vreo 55.000 de ori in decursul citorva statii. Una dintre tinere se plinge, la un moment dat, ca o doare capul. Alta, vrind sa faca o gluma, ii spune: “Auzi fa, hai sa mergem la incubator sa-ti gasim un cap de porc sau de vaca, la schimb”, dupa care ride ca o isterica. A treia, dupa vreo citeva zeci de secunde, in care era clar ca incearca sa isi puna in ordine gindurile, spune: “Ce proasta esti fa! Nu e bine incubator. Ala e altceva. Nu stiu ce, dar, sigur, e altceva”. “Da’ cum se zice fa?”, vine intrebarea fireasca. “Sa mor io fa daca mai imi aduc aminte. Mi-a zis tata odata. Dar incubator nu e sigur”.

Titlul e valabil si pentru povestea asta. Inca traim. Inca… Ai auzit fa?