adi dobre’s blog

Nea Marius Georgescu

A murit nea Marius Georgescu, de la România liberă… Unul dintre cei mai vechi jurnalişti de sport din România. Dragoş, fiul său, mi-a dat vestea acum câteva ore, în timp ce băgam la Liverpool – Steaua, pe online. A fost de fapt o confirmare tragică a ştirii pe care  Daniel Conţescu mi-a dat-o acum două zile. “Ai auzit? Nea Marius e nasol. A căzut pe stradă şi e în comă”, mi-a zis Colţu’.

M-am rugat la Dumnezeu să-şi revină, iar Dumnezeu m-a ascultat. Nea Marius şi-a revenit. Mi-a confirmat Dragoş, băiatul lui. Apoi, inima l-a lăsat.

Nea Marius Georgescu a lucrat, sper să nu mă înşel, doar la România liberă. Vreme de aproape o jumătate de veac. Ştiu, se vor găsi mulţi care să-i denigreze imaginea. Eu n-am ce să zic rău despre nea Marius.

Am lucrat cu el. Şi eu şi Daniel Conţescu. Era un tip simpatic, carismatic. Când se apuca să povestească şi, slavă Domnului, avea ce, rămâneam cu gura căscată ore în şir. Şi nu povestea de Lobonţ sau de Chivu, ci de Dobrin, de Dinu, de Dumitrache, de Lucescu ăl bătrîn.

Fuma însă mult. Mult de tot. Ca nea Gicu Dobrin. Se operase, nu avea voie să fumeze, dar degeaba… Băga tutun, parcă, în duşmănie. Avea o casă frumoasă, undeva pe la Iancului. Din câte ştiam, chiar de la el, o luase de la nişte evrei care părăsiseră ţara pe vremea lui Ceauşescu. Încercase să facă ceva afaceri, bagându-l la înaintare pe Dragoş, băiatul său.

Avea la un moment dat o cârciumă, în Cotroceni, chiar vizavi de staţia de benzină, lângă cinematograf. Am tras câteva chefuri acolo.

M-a uimit totdeauna transparenţa lui. Nu se ferea de noi, cei mici, de prin preajmă.

Când am avut certitudinea că tata mai avea foarte puţin de trăit, i-am zis lui nea Marius: “Plec la Ploieşti. Nu ştiu cât voi sta. O săptămână, o lună, două luni, câte zile îi va mai da Dumnezeu lui tata. Aş vrea să intru în fără plată, să nu-mi aud vorbe”. “Du-te liniştit”, mi-a zis nea Marius. Şi nea Ion Bocioacă era de faţă, alt om de omenie. Şi el a fost de acord să plec.

Am stat aproape trei luni la Ploieşti, până l-am îngropat pe tata. Din când în când dădeam fuga la “Sindicate” la Internet Cafe şi mai trimiteam câte un material. Apoi m-am întors. În toată această perioadă mi-am încasat salariul, inclusiv acordul, cum era pe vremuri. Păi cum să nu iubeşti un om ca ăsta?

Îmi aduc aminte, pe vremuri, citeam cronicile şi materialele semnate de nea Marius şi de nea Ion Bocioacă. Aşa cum le citeam, în primul rând, pe cele din Sportul. Cu ele am crescut… Aşa cum erau ele, uneori fade, alteori de neînţeles, dar de cele mai multe ori interesante, pentru că nu aveam prea multe surse de informaţii.

Am fost cu nea Marius în deplasări, în străinătate. Era extraordinar de altruist, cum rar mi-a fost dat să văd la un om. Tocmai de aceea, atunci când Dragoş m-a sunat, am rămas fără grai

N-a trăit decât 70 de ani. Prea puţin… Dumnezeu să-l odihnească…

Mama Pica

Cu doar câteva zile înainte de Crăciun, departe de ţară, undeva în Germania, s-a stins din viaţă, la aproape 94 de ani, Pica. O femeie, dintre cele multe din ţara asta a noastră, căreia ar trebui să i se ridice o statuie. O femeie care, ghinon, s-a născut într-o familie bogată. Asta însă pentru că s-a născut în România. Pica şi familia ei au îndurat cele mai crunte represalii ale regimului comunist: puşcărie, confiscarea averii, deportări, etc, etc, etc. Iar când fata ei a fugit în Germania, la începutul anilor ’80, Pica şi-a reluat rolul de mamă, crescându-şi nepotul după regulile moştenite de generaţii. Hărţuită zilnic de securişti, confruntându-se, ca tot românul, cu lipsurile de tot felul, Pica a supravieţuit demn, cu speranţa că sacrificiile acestui neam nu vor fi în van.

După Revoluţie, la ani buni, Pica a acceptat să părăsească România. S-a mai întors din când în când. Ultima oară acum vreo trei ani. Suporta din ce în ce mai greu deplasările lungi. Altfel, se ţinea extraordinar pentru vârsta ei. Veselă, optimistă, vorbea cu detaşare despre trecut. Nu uita să spună, însă, la sfârşit, cu voce şoptită: “Asta rămâne între noi. Să nu cumva să dai la ziar”. Normal că ceea ce îmi povestea rămânea între noi. Nu erau lucruri ieşite din comun. Erau poveşti despre trecutul ei, spuse, aşa, cu puţină părere de rău, fără resentimente însă. Pe faţa ei, dar mai ales pe mâinile ei, citeai mult mai mult decât puteai auzi. Mă întrebam uneori cum a reuşit să supavieţuiască ororilor din perioada comunistă. Ultima oară când am stat de vorbă, doar noi doi, a fost în toamnă, când am fost cu nepotul ei în Germania. Dumnezeu i-a mai dat 20 de ani de viaţă după căderea comunismului. Statul român nu i-a dat însă mai nimic. Probabil că dacă nu ar fi plecat în Germania, n-ar fi trăit atât. Când a împlinit 90 de ani, primarul din Ennepetal a venit să o felicite. Ca şi vecinii, nemţi, bine înţeles, dar care o adoptaseră. La 90 de ani, învăţa germana cu o insistenţă incredibilă.

Pica a revenit zilele trecute acasă şi a fost înmormântată la Piteşti. Pica a fost bunica bunului meu prieten, Christian Clemens.

Mihail şi Gavril. La mulţi ani!

Printre Sfinţi de import şi Halloweenuri răsuflate, iată că mai sărbătorim şi noi ceva de-al nostru să zic aşa. Nu voi insista prea mult pe această temă. Nu voi veni nici măcar cu vreo poveste de demult legată de Mihail şi Gavril. Vreau doar să urez La Mulţi Ani tututor care îşi sărbătoresc numele în această zi.

Valeriu Mihailescu, Profesoru’

In nebunia de pe “Letzigrund” din Zurich, in timpul meciului Italia – Romania, mi-am amintit de Valeriu, dragul nostru prieten. Valeriu Mihailescu, alintat profesorul. A fost unul dintre cei mai mari fani ai echipei nationale si, de departe, cel mai inrait suporter al Petrolului Ploiesti. Face parte din categoria oamenilor despre care se scrie doar atunci cind mor. Si atunci, doar la mica publicitate, la rubrica “Decese”. A fost cel mai bun prieten al meu si al altor citorva…fara numar. Un om care atunci cind pleca peste hotare, strainii isi schimbau in bine parerea despre romani. Cind nu pleca, romanii ramasi acasa regretau ca nu exista mai multi oameni ca el, caci cica doar asa se va putea schimba tara asta nenorocita. Aiurea! N-ar fi schimbat-o nici macar el. A fost de sute, de milioane de ori mai bun ca mine. Cu siguranta si decit altii. Iti oferea prietenia si nu-ti cerea in schimb decit sa-ti imparti cu el bucuriile si necazurile. Nu a birfit niciodata, desi a ramas celebru in amintirea noastra cu expresia: “Zi-i mai departe, ca ma inebunesc dupa amanuntele picante”. Asculta, doar. Ajuta pe oricine il solicita. Nu conta ca e ambasador, director de banca, fotbalist sau cersetor. A fost dupa echipa Romaniei, cu blestematul lui de Mercedes S500 (sau S600, dracu mai stie) pina in Danemarca, la meciul de cosmar al Romaniei din 2003. A fost la Praga, cu acelasi automobil. Mergea peste tot. Dupa Petrolul a calatorit la Caracal, Navodari, Iasi, ca sa amintesc doar trei destinatii care-mi vin acum in minte pe unde a rupt amortizoarele masinii. Pe stadionul “Petrolul” avea locul lui. In stinga tribunei I (cea veche), undeva sus. La vreo doua rinduri mai in amonte, statea un tip, cu parul alb, nedespartit de baiatul sau. Ne distram de minune ori de cite ori grizonatul se apuca sa injure. Era haios tare. Cu doua ore inaintea meciului Italia – Romania, l-am vazut pe ploiesteanul nostru, alaturi de fiul sau (cit a crescut!) imbracat in tricolor si intrind pe “Letzigrund”. Jur! Nici Valeriu nu ar fi scapat Euro 2008 in ruptul capului. Ar fi fost in stare sa inchida si Service-ul sau “Bosch”, de pe Delea Noua (sau Veche, naiba sa le ia ca mereu le-am incurcat), colt cu Invingatorilor (si de care era mindru nevoie mare), doar pentru a fi alaturi de nationala Romaniei. Cred ca pina la urma l-ar fi lasat in locul sau pe Marian, inginerul, ala care zgornea clientii inca de la poarta. Ar fi sarit gardul la Abtwil si i-ar fi explicat, in termenii cei mai cuviinciosi lui piturca (nu bag mina in foc insa ca nu i-ar fi tras pina la urma si o injuratura selectionerului) faptul ca nationala nu e a lui, ci a amaritului asta de popor, raspindit prin lumea intreaga si reunit pe “Letzingrund”, ca la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Am fost cu el ultima oara la un meci de referinta pentru istoria recenta a marii noastre pasiuni, Petrolul. La Tirgu Jiu, in toamna lui 2005. “Gazarii”, cu Marinescu, Curcan, Pirse (sa-i dea Dumnezeu sanatate), Bebe Zahiu si alti anonimi, eliminau din Cupa Romaniei Poli Timisoara lui Hagi, plina de vedete rasuflate. La intoarcere ne-am oprit pe Dealul Negru, la Dedulesti. Era cu noi si Florin Codescu, alt mare petrolist, impatimit al pariurilor sportive si fiul unui fost boxer, nea Dan, mare smecher in Ploiesti. La Dedulesti am sarbatorit victoria Petrolului de parca ploiestenii lui Rachita luasera Cupa Campionilor. Nu m-a lasat niciodata sa platesc, indiferent ca ieseam pe Dealul Negru, la Paulesti, la parc la Bucov, la nea mircea Macelaru ori la Marriott. Asa era el. Din acest motiv, nevasta-mea a si refuzat la un moment invitatiile venite din partea lui. “Nu mai merg, pentru ca iar nu ne lasa sa platim”, zicea Anisoara mea. “Ce vrei nevasta, sa-i bag banii in cont, direct, ce sa-i fac? E nebun!”, ii raspundeam. Imi e dor de un mic pe Dealul Negru alaturi de el si de Florin. Imi lipsesc gratarele si chefurile printre masinile din curtea atelierului sau auto. Imi e dor sa ascult “Capitane de judet”, melodia lui preferata. Imi e dor de noptile cind ascultam Radio Romantic doar pentru a ghici interpretii. Fiind mai mare ca el, il faceam la acest capitol. Uneori nu nimeream, dar il pacaleam. Iar el exclama: “Eeeesti nebuuun!”. Mi-l amintesc de seara in care, alaturi de fratele meu, Edi, si de sotia lui, Catalina, au venit s-o recupereze pe Anisoara din “Oltcit”-ul meu care se tira cu 70 la ora pe ruta Eforie Sud (acolo unde i se rupsese apa nevestei mele) si maternitatea Giulesti, unde peste doar citeva ore se nasteau zinele mele, Ana Larisa si Maria Alexandra. Astazi l-am vazut, sau poate doar mi s-a parut, in peluza stadionului din Zurich, urlind ca un nebun la golul lui Mutu si plingind si injurind la golul lui Panucci. Imi e dor de el. Si nu doar mie. Si lui Grasu’, si lui Bulgaru’, si lui Piticu’, si lui Florin, si lui Edi si baietilor de la service le lipseste. Si lui Vlad. Ce s-ar mai fi bucurat acum pentru Vlad, acoperit de glorie dupa rolul principal din filmul ala al lui Mungiu. Tuturor ne lipseste. Cel mai mult insa ii lipseste fiicei lui, Ana Karina. Nu mai stiu nimic de ea. Am fost primul caruia i-a rostit numele: “Adi Dobe!” Asa a zis ea, “Dobe”. Mama, mama ce ne-am mai imbatat in noaptea cind s-a nascut, o noapte racoroasa de septembrie, acum opt ani. As vrea sa o mai vad, sa-i povestesc ce fel de om a fost tatal ei. Imi e teama insa ca ma va intreba de parintii ei, despre care stie sigur ca au murit, chiar daca nu stie ea prea bine ce inseamna asta. Si n-as putea sa-i spun niciodata ca tatal si mama ei s-au prapadit absolut stupid si fara nici o sansa intr-un accident de circulatie, pe drumul catre Ploiesti (pe care il facusera de milioane de ori), intr-un Mercedes S500 (sau S600, dracu sa-l ia), la 55 de km pe ora… Valeriu Mihailescu si Catalina, sotia sa, careia eu ii spuneam coana Zoitica (pentru ca era dama bine), au fost cei mai buni prieteni ai nostri. Au murit intr-o zi de vineri, 13, ianuarie 2006. Ea avea putin peste 30 de ani. El cu citiva ani mai mare. Nu multi. Aveau tot ceea ce si-ar fi dorit orice om cu scaun la cap si cu mult bun simt, asa cum erau ei. Dar, asta-i viata… Va jur, insa, ca, azi, pe “Letzingrund”, l-am vazut pe Valeriu, pe profesorul, alaturi de nevasta lui, pe care o cara la toate porcariile de meciuri, desi ea nu intelegea nimic. Stiu si ce face acum Valeriu! Face calcule. Si ii iese varianta aia cu doua puncte suficiente pentru calificarea in sferturi. Parca il aud: “Hai, profesore, sa facem un pariu”….

Christian

Tocmai ce am incheiat o discutie cu prietenul Christian. Pe mess. Ce urit suna, cuvintul asta, mess! Christian e prietenul meu, iar eu sunt prietenul lui. Il invidiez din mai multe motive. In primul rind pentru ca traieste intr-o tara civilizata, Germania. Omul asta are o poveste absolut fabuloasa. I-am promis ca-l voi ajuta sa si-o scrie. Parintii lui, medici in Pitesti, au uitat sa se intoarca in tara prin 1982, dupa o excursie facuta in RFG (ce frumos suna!). Oamenii au sperat ca-l vor recupera rapid pe Christian, care avea pe atunci doar 8 ani si care ramasese in grija bunicii. Le-au trebuit insa 6 (SASE) ani sa-l vada din nou… Pretul? Un camion cu televizoare color si video-uri, impartit intre securistii si gaborii din Pitesti. Si asta dupa ce au incercat toate metodele posibile pentru a-l scoate din tara. Mama lui, o femeie absolut admirabila, a platit chiar si o calauza, care a fugit insa cu banii. Bunica, cea care i-a fost mama si tata timp de sase ani, traieste si astazi. Are vreo 92 de ani si, dupa cum ii place sa spuna lui Christian, e cea mai santatoasa din casa. Absolvent de drept in Germania, Christian e un tip care le stie pe toate si, in plus, are un succes nebun la femei. Toate se indragostesc de el. Ce fata n-ar cadea pe spate in fata unui tip care masoara 210 centimetri si care iti poate intretine o discutie despre orice?! Vine des in Romania si uita sa mai plece. Incearca sa recupereze ce a mai ramas din proprietatile furate de comunisti. E inebunit dupa aglomeratia din Bucuresti si nu rateaza nici o emisiune de-a lui Gidea, pe Antena 3. Sinteza zilei, parca se numeste. Spune ca nu exista emisiune mai relaxanta si mai amuzanta. Nu il contrazic. Christian, pe care il mai cheama si Clemens, e cel mai educat baiat pe care l-am cunoscut vreodata. Daca as fi fost femeie, cu siguranta, m-as fi indragostit de el.