iunie 13, 2008
In nebunia de pe “Letzigrund” din Zurich, in timpul meciului Italia - Romania, mi-am amintit de Valeriu, dragul nostru prieten. Valeriu Mihailescu, alintat profesorul. A fost unul dintre cei mai mari fani ai echipei nationale si, de departe, cel mai inrait suporter al Petrolului Ploiesti. Face parte din categoria oamenilor despre care se scrie doar atunci cind mor. Si atunci, doar la mica publicitate, la rubrica “Decese”. A fost cel mai bun prieten al meu si al altor citorva…fara numar. Un om care atunci cind pleca peste hotare, strainii isi schimbau in bine parerea despre romani. Cind nu pleca, romanii ramasi acasa regretau ca nu exista mai multi oameni ca el, caci cica doar asa se va putea schimba tara asta nenorocita. Aiurea! N-ar fi schimbat-o nici macar el. A fost de sute, de milioane de ori mai bun ca mine. Cu siguranta si decit altii. Iti oferea prietenia si nu-ti cerea in schimb decit sa-ti imparti cu el bucuriile si necazurile. Nu a birfit niciodata, desi a ramas celebru in amintirea noastra cu expresia: “Zi-i mai departe, ca ma inebunesc dupa amanuntele picante”. Asculta, doar. Ajuta pe oricine il solicita. Nu conta ca e ambasador, director de banca, fotbalist sau cersetor. A fost dupa echipa Romaniei, cu blestematul lui de Mercedes S500 (sau S600, dracu mai stie) pina in Danemarca, la meciul de cosmar al Romaniei din 2003. A fost la Praga, cu acelasi automobil. Mergea peste tot. Dupa Petrolul a calatorit la Caracal, Navodari, Iasi, ca sa amintesc doar trei destinatii care-mi vin acum in minte pe unde a rupt amortizoarele masinii. Pe stadionul “Petrolul” avea locul lui. In stinga tribunei I (cea veche), undeva sus. La vreo doua rinduri mai in amonte, statea un tip, cu parul alb, nedespartit de baiatul sau. Ne distram de minune ori de cite ori grizonatul se apuca sa injure. Era haios tare. Cu doua ore inaintea meciului Italia - Romania, l-am vazut pe ploiesteanul nostru, alaturi de fiul sau (cit a crescut!) imbracat in tricolor si intrind pe “Letzigrund”. Jur! Nici Valeriu nu ar fi scapat Euro 2008 in ruptul capului. Ar fi fost in stare sa inchida si Service-ul sau “Bosch”, de pe Delea Noua (sau Veche, naiba sa le ia ca mereu le-am incurcat), colt cu Invingatorilor (si de care era mindru nevoie mare), doar pentru a fi alaturi de nationala Romaniei. Cred ca pina la urma l-ar fi lasat in locul sau pe Marian, inginerul, ala care zgornea clientii inca de la poarta. Ar fi sarit gardul la Abtwil si i-ar fi explicat, in termenii cei mai cuviinciosi lui piturca (nu bag mina in foc insa ca nu i-ar fi tras pina la urma si o injuratura selectionerului) faptul ca nationala nu e a lui, ci a amaritului asta de popor, raspindit prin lumea intreaga si reunit pe “Letzingrund”, ca la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Am fost cu el ultima oara la un meci de referinta pentru istoria recenta a marii noastre pasiuni, Petrolul. La Tirgu Jiu, in toamna lui 2005. “Gazarii”, cu Marinescu, Curcan, Pirse (sa-i dea Dumnezeu sanatate), Bebe Zahiu si alti anonimi, eliminau din Cupa Romaniei Poli Timisoara lui Hagi, plina de vedete rasuflate. La intoarcere ne-am oprit pe Dealul Negru, la Dedulesti. Era cu noi si Florin Codescu, alt mare petrolist, impatimit al pariurilor sportive si fiul unui fost boxer, nea Dan, mare smecher in Ploiesti. La Dedulesti am sarbatorit victoria Petrolului de parca ploiestenii lui Rachita luasera Cupa Campionilor. Nu m-a lasat niciodata sa platesc, indiferent ca ieseam pe Dealul Negru, la Paulesti, la parc la Bucov, la nea mircea Macelaru ori la Marriott. Asa era el. Din acest motiv, nevasta-mea a si refuzat la un moment invitatiile venite din partea lui. “Nu mai merg, pentru ca iar nu ne lasa sa platim”, zicea Anisoara mea. “Ce vrei nevasta, sa-i bag banii in cont, direct, ce sa-i fac? E nebun!”, ii raspundeam. Imi e dor de un mic pe Dealul Negru alaturi de el si de Florin. Imi lipsesc gratarele si chefurile printre masinile din curtea atelierului sau auto. Imi e dor sa ascult “Capitane de judet”, melodia lui preferata. Imi e dor de noptile cind ascultam Radio Romantic doar pentru a ghici interpretii. Fiind mai mare ca el, il faceam la acest capitol. Uneori nu nimeream, dar il pacaleam. Iar el exclama: “Eeeesti nebuuun!”. Mi-l amintesc de seara in care, alaturi de fratele meu, Edi, si de sotia lui, Catalina, au venit s-o recupereze pe Anisoara din “Oltcit”-ul meu care se tira cu 70 la ora pe ruta Eforie Sud (acolo unde i se rupsese apa nevestei mele) si maternitatea Giulesti, unde peste doar citeva ore se nasteau zinele mele, Ana Larisa si Maria Alexandra. Astazi l-am vazut, sau poate doar mi s-a parut, in peluza stadionului din Zurich, urlind ca un nebun la golul lui Mutu si plingind si injurind la golul lui Panucci. Imi e dor de el. Si nu doar mie. Si lui Grasu’, si lui Bulgaru’, si lui Piticu’, si lui Florin, si lui Edi si baietilor de la service le lipseste. Si lui Vlad. Ce s-ar mai fi bucurat acum pentru Vlad, acoperit de glorie dupa rolul principal din filmul ala al lui Mungiu. Tuturor ne lipseste. Cel mai mult insa ii lipseste fiicei lui, Ana Karina. Nu mai stiu nimic de ea. Am fost primul caruia i-a rostit numele: “Adi Dobe!” Asa a zis ea, “Dobe”. Mama, mama ce ne-am mai imbatat in noaptea cind s-a nascut, o noapte racoroasa de septembrie, acum opt ani. As vrea sa o mai vad, sa-i povestesc ce fel de om a fost tatal ei. Imi e teama insa ca ma va intreba de parintii ei, despre care stie sigur ca au murit, chiar daca nu stie ea prea bine ce inseamna asta. Si n-as putea sa-i spun niciodata ca tatal si mama ei s-au prapadit absolut stupid si fara nici o sansa intr-un stupid accident de circulatie, pe drumul catre Ploiesti (pe care il facusera de milioane de ori), intr-un Mercedes S500 (sau S600, dracu sa-l ia), la 55 de km pe ora… Valeriu Mihailescu si Catalina, sotia sa, careia eu ii spuneam coana Zoitica (pentru ca era dama bine), au fost cei mai buni prieteni ai nostri. Au murit intr-o zi de vineri, 13, ianuarie 2006. Ea avea putin peste 30 de ani. El cu citiva ani mai mare. Nu multi. Aveau tot ceea ce si-ar fi dorit orice om cu scaun la cap si cu mult bun simt, asa cum erau ei. Dar, asta-i viata… Va jur, insa, ca, azi, pe “Letzingrund”, l-am vazut pe Valeriu, pe profesorul, alaturi de nevasta lui, pe care o cara la toate porcariile de meciuri, desi ea nu intelegea nimic. Stiu si ce face acum Valeriu! Face calcule. Si ii iese varianta aia cu doua puncte suficiente pentru calificarea in sferturi. Parca il aud: “Hai, profesore, sa facem un pariu”….
